Propoziții pretențioase – Alborii
Se vorbea…. Și nu pricepeam….
Lumea lor și lumea mea. În aceasta a lor este din ce mai multă intransigență, obligativități. În a mea sudoare. În a lor costume și prestanță de conjunctură. În a mea ținută de muncă.
O prefer. E lejeră, soioasă, dar lipsită de prejudecăți și constrângeri.
De unde să știe insul buimac de atâtea îndatoriri, imperios trasate și inevitabil căzute pe cap, ce ,,mare zi” este? Deși intonațiile expuse pe tonuri oficiale grăiau a sărbătoare, a preschimbare din comunism în regalitate, din tortură în…. Obiectiv turistic, de sorginte locală, de administrare statală, de două impresii anti umilire și două lacrimi….
Concluzia: să nu mai…, să… materie obligatorie. De la ciuca a mai mare.
Și-am dat albimea cămășii deputățești pe tricoul meu, decolorat, pe căciula mea neagră dublă fără pic de regret. Dacă truda înseamnă comunism, atunci….
Am intrat cuviincioși în apartamentul clientului, ne-am ridicat pre-fabricatele la atelier cu grijă, am urmat calea bucătăriei și am ieșit între scări. Spațiu asemănător – dacă este să fac o analogie corectă – cu una dintre curțile interioare ale Primăriei (ambele de fapt), dar mult îngustat. Claustrant. De parcă aștepți ca zidurile să se miște, să micșoreze distanța până la strivire.
În curtea ICS-ului intram frecvent în anii de comerț ai mamei. Mă mărisem, învățasem cum se scrie un monetar și unde trebuie să ajung ca să predau banii. Vizitasem chiar și biroul contabilului-șef. Vă pot povesti pe scurt și ce a pățit bunica din partea mamei, coana Nela, legat de acesta.
Domnul – se poate să confund numele – Granate ajunsese în gura târgului. Că e bolnav, că nu mai are mult, ca într-un final să fie trecut pe lista morților. Vă închipuiți cum se alarmau pe atunci râmnicenii. Vai în sus și în jos, păcat de el, om mare, altul ca el…. Fără să mai întrebe în stânga, în dreapta, coana Nela dă-i și aleargă după lumânări, pune-te la cale să ajungi cu flori la defunct, pregătește-te de-un recital de bocete de excepție, exersat din momentul aflării veștii tragice. A descins la poartă, a început să strige la poartă și i-a răspuns… mortul. Leșin instantaneu, revenire dintr-o palmă….
La casieria ICS-ului se ajungea prin spate, după escalada celor câteva trepte, după un cot făcut la dreapta și câțiva metri până la platforma de descărcare. Aleilor ce conduceau până acolo le puteai reproșa doar că erau strâmte și nu puteai trece lejer pe lângă cei care mai pierdeau timpul, ori din cel de lucru, ori cel rămas până se deschideau ghișeele, ba mai parcau și câte o bicicletă de balustradă. Locul ales de fumători. Lângă poartă. Parcă-l și văd pe unul de-al casei manevrând între degetele enorme țigareta cu filtru. Mi-a explicat mama ce era cu el, după ce curiozitatea mă împinsese s-o întreb: ,,Are, mamă, inima în dreapta. Buzele vinete, terminațiile carpiene umflate, precum bilele. Vai de el, nu-l apucă 40 de ani.”.
Stăteam la rând lângă perete sau unde alegeau comercianții, fie ambulanți, fie cu magazin de sine stătător. Se făcea ora șapte seara, coboram la subsol, intram dacă era loc sau așteptam până se descongestiona spațiul, extrem de mic, la fel de neprimitor, ba de mirosurile de transpirație ori de parfumurile de damă împrăștiate de câte o cucoană mai fandosită. Firește, la ora aceea, damful de alcooli diverși completa magistral emanațiile fiecăruia. Mă tăiau transpirațiile de fiecare dată, roșeam – și la câte o glumă deocheată – și ajungeam în fața micii deschizături epuizat. Abia-i atingeam cu privirile centrul. Întindeam mâna dreaptă, dădeam monetarul în care erau împăturiți banii și primeam de cele mai multe ori, înainte de copia monetarului ștampilată și semnată, un soi de reproș de la casieriță, de la doamna Mariana: ,,Iar te-a trimis Miorica…”.
