Spații culturale nr. 32 (1)

EDITORIAL

Valeria MANTA TĂICUȚU

Cum să-ţi dai cu stângu-n dreptul

Ieşiţi din sărbători cu buzunarele goale şi cu capsa pusă, câţiva părinţi indignaţi şi câteva televiziuni private amatoare de rating au decis că e nevoie de un tsunami care să le rezolve frustrările, arătându-i, totodată, ţării, cu ce probleme se confruntă. Şi ce problemă mai gravă decât corupţia au românii? Suntem obsedaţi de câmpul ei semantic: şpagă, mită, trafic de influenţă, mărturie mincinoasă, plagiat, fals şi uz de fals ş.a.m.d., că nu degeaba locuim la porţile Orientului, cu balcanism dezmăţat înscris în codul genetic. Odată găsită „tema”, a urmat o inevitabilă focalizare pe şcoala românească şi pe slujitorii ei, ţinte sigure ori de câte ori mass media se află în impas. Şi începutul lipsit de evenimente al noului an (prea puţine accidente, prea puţini morţi, prea puţine violuri şi tâlhării) cerea ceva care să întărâte opinia publică, s-o facă să latre şi să muşte, să dea declaraţii, să filmeze şi să fotografieze ceea ce se întâmplă prin şcoli.
De fapt, cam toată lumea ştie ce se întâmplă pe acolo: peste patru sute de mii de dascăli întinşi pe pragul de jos al sărăciei şi câteva milioane de elevi complet dezinteresaţi de carte, frecventând cursurile morţi de plictiseală şi treziţi din somn doar de sunetul clopoţelului vestitor de pauze mult mai „fierbinţi” şi mai „cool” decât orele de română, matematică, istorie…
Nu ne îndoim de adevărul unora dintre ştiri: da, se strâng bani pentru cretă, da, se strâng bani pentru un geam spart, pentru o tablă stricată, pentru repararea scaunelor şi a băncilor, pentru procurarea de auxiliare didactice etc. Pentru aceasta s-a „creat” fondul atât de incriminat: este vorba, evident, nu de şpagă, ci de o sponsorizare a şcolii de către părinţi, lucru care se practică, fără suspiciuni, cam peste tot în lumea civilizată. Vina dascălilor noştri este că nu-şi înving întotdeauna indiferenţa, că nu „se adaptează”, predând în clase cu elevi care n-au scaune pe care să stea, unde nu este cretă la tablă (şi, chiar dacă ar fi, tabla e spartă şi nu poate fi folosită), că nu suportă frigul care intră pe geamul spart, că nu-şi îngroaşă obrazul şi se încăpăţânează să-i înveţe carte şi să-i educe pe „subiecţii” experţi în mânuirea Iphone-ului, a tabletei, a Smartphone-ului etc., dar neştiutori, până şi-n ultima clasă de liceu, de tabla înmulţirii.
România postrevoluţionară n-a mai investit nimic în educaţie. Se construieşte mult – biserici, palate cu turnuleţe, vile şi viluţe etc., – dar nu şi şcoli. Se tipăresc tot felul de lucrări imbecile, din bugetul statului, dar elevii învaţă pe manuale vechi de 20 de ani, comanda de cărţi nefiind onorată la nici un început de an şcolar. Se intenţionează înlocuirea manualelor cu tablete, în condiţiile în care majoritatea elevilor termină gimnaziul abia silabisind textele din manualul de limba română. Se asmut dobermanii guvernului pe profesorii care-şi peticesc veniturile dând meditaţii, de parcă n-ar munci pentru banii aceia, ci i-ar fura. Sunt puşi la zid dascăli cărora chiar le pasă de ceea ce se întâmplă în şcoli şi se încurajează pasivitatea, resemnarea, ipocrizia, suspiciunea şi, incredibil, teama. Cum poţi fi profesor bun când n-ai la îndemână, ca mijloc de constrângere, decât vorba (neapărat bună şi calmă!), comportamentul (neapărat, echilibrat în orice împrejurare) şi exemplul personal? Elevii ştiu că au toate drepturile – inclusiv pe acela de a-şi fotografia/filma profesorii fără permisiunea acestora – , nu le pasă de notele proaste, de corigenţe şi de sancţiuni şi atunci, de ce să nu recunoaştem, e foarte greu să-i convingi să se lase formaţi, educaţi, învăţaţi. Iar părinţii, în caz de eşec şcolar, nu-şi ceartă copiii, îi ceartă pe profesori, singurii vinovaţi, în mintea lor, de toate nereuşitele odraslelor leneşe şi răsfăţate.
În Japonia, dascălii sunt singura categorie socială care nu trebuie să se încline nici măcar în faţa împăratului: în ţările nordice – şi nu numai – se investeşte masiv în educaţie, fiindcă se ştie că este cea mai profitabilă investiţie; la noi… până şi imaginea lăsată de Eminescu („Iar colo bătrânul dascăl, cu-a lui haină roasă-n coate”, care „de frig la piept şi-ncheie tremurând halatul vechi/Îşi înfundă gâtu-n guler şi bumbacul în urechi”, părând „Uscăţiv […] gârbovit şi de nimic”) e „idilică” în comparaţie cu portretul contemporan al dascălului „de tranziţie”.
Profesoara porno, profesorul violator, învăţătoarea şpăgară devin regulă generală doar într-o ţară care-şi ţine dascălii în genunchi şi-i caută în buzunare la ieşirea din şcoală, în loc să le verifice competenţa, valoarea morală şi vocaţia înainte de a-i angaja. Învăţământul românesc a devenit un peron de gară, unde poposesc călători spre alte slujbe, infinit mai bine plătite. În sala de aşteptare nu stau cei cu talent didactic, ci tot felul de oropsiţi, care s-au târât prin facultăţi particulare ca să nu stea acasă degeaba. Salariu de nimic, muncă multă, răspundere uriaşă, tot felul de impostori cocoţaţi în funcţii şi veniţi să inspecteze şi să controleze, fonduri proprii zero, cam acesta este tabloul real al şcolii de astăzi, pusă la zid de foşti elevi, care au şi acum, ca şi pe vremea când stăteau în bănci, aceeaşi lipsă de respect şi de înţelegere faţă de dascălii lor.
Eu mă tem de ţara şi de oamenii pentru care bucheţelul de ghiocei adus Doamnei se numeşte „şpagă”. Mă tem şi de ei, şi pentru ei.

Adrian BOTEZ

GEOGRAFIA EMINESCIANĂ

Geografia eminesciană devine o problemă specială: e mult prea puţin spaţialitate, în schimb, este enormă problematizare. Geografia eminesciană este orientare nu în spaţiu, cât în spirit: ea este angajare totală a psihicului, pentru a consuma determinantele amurgului zeilor, pentru a-l slei pe Dumnezeu-Întrebarea, a-l nega chiar, cu ură şi revoltă, pe Dumnezeu-Ormuzd, pentru a-l determina pe Dumnezeu-Ahriman să se decidă spre cooperare, în scopul demolării iluziei şi reuşitei Revelaţiei ca mit. Geografia eminesciană devine criza supremă a conştiinţei, devine problemă de religie, de a re-lega Spiritul de sursele sale energetice necorupte, nepoluate, nefalsificate. Geografia eminesciană devine problema regăsirii de sine.

***
În mod normal, atunci când este vorba de obsesiile şi revelaţiile (centripete, spre un ocult centru psihic) unui poet, ar trebui pus în discuţie un topos sacru. În mod excepţional, la Eminescu, datorită concepţiei explicitate în poemul Demonism (I-228), trebuie identificată o geografie sacră (adică, se respectă etimonul ge = pământ): Pământul, la Eminescu, a) este titanul ahrimanic, răzvrătit contra lui Ormuzd-cel fals şi falsificator, răzvrătit contra întregii creaţii falsificate şi nocive (prin structurarea cauzatoare de suferinţă, prin rea întocmire şi rău imanent, invadând şi impregnând ca un cancer, semantica lumii ormuzdiene), şi b) este lume ocultă (astru ocult, suprasensibil), evoluând dinspre spiritualitate pură şi neutră, spre substanţialitatea spirituală, care permite celor trei corpuri ale Fiinţei (fizic, eteric şi astral) să primească, în sânul lor, Eul.
Pământul ahrimanic cere întoarcerea la fire (natura originară, paradisiacă, necoruptă) a omului – şi întoarcerea la dreptate, ca echilibrare-terapie a Spiritului, mutilat şi deturnat funcţional de către răul ormuzdian, dreptate – ca acţiune intimă şi continuă, de exorcizare de fals-falsificare-iluzie-iluzionare-rău-răutate.
Pământul, ca lume ocultă* , reprezintă un şir de stadii prin care trece planeta pământesc-spirituală, din punctul de vedere al ştiinţei spirituale, până când forţele spirituale zidesc Eul (şi trupul Eului), forţele spirituale lăsând urme, cópii ale lor, exacte, în temelia spirituală a lumii. Aceste urme nepieritoare a tot ce este spiritual, ca “grandioasă panoramă spirituală”, în care se corelează, descriptiv, evoluţia omului şi evoluţia Pământului (în plan suprasensibil), alcătuiesc “cronica acaşă” . Aceste stadii ale evoluţiei spirituale, paralele şi concomitente, a omului şi a Pământului sunt numite de către ocultişti SATURN, SOARE, LUNĂ, PĂMÂNT, JUPITER, MARTE, VENUS, MERCUR (totul iradiind-tinzând, ca finalitate a efortului spiritual, spre şi dinspre stadiul al IV-lea: Pământ) . În poezia eminesciană, cel mai clar evoluţionism ocult al Pământului este cel descris în Povestea magului călător în stele; un evoluţionism ocult parţial al Pământului există şi în Memento mori (Regii = spirite ale Personalităţii-Arhaii şi Spirite ale Formei-Exusiai-Stăpâniri, Cugetătorul-Orbul-Orfeu = Spiritele Mişcării Dynamis-Puteri, Triada Zeilor = Spiritele Înţelepciunii Kyriotetes-Domniile şi Nordul = Spiritele Voinţei-Tronuri, lăsându-se spre intuire-continuarea demersului în zona grădină, “arfe atârnate-n crengi”, apă Vie – zonă în care pot fi deduse Spiritele Focului-Arhanghelii, Spiritele Armoniilor-Heruviniii şi Spiritele iubirii-Serafimii, dimpreună cu Fiii amurgului, Fiii Vieţii-Îngerii).
Pământul, ahrimanic şi evolutiv – ocult, prin iniţierea întru fire, dreptate (Demonism) şi adevăr (Mureşanu, I-403), sau întru zidirea Eului (Povestea magului…), devine un alter ego al Spiritului Poetic-Eminescu. Pământul este primul cerc, din seria de cercuri concentrice, care duc spre Sinele Spiritual, ocultat de fenomenalitate. Această deplasare a formei emblematice spre propria-i esenţă alcătuieşte ceea ce se poate numi geografia dinamică (adică modificări aparente, pentru a lămuri adevărul esenţial al lumii, de dincolo de fluctuaţiile imagistice).
Spaţialitatea cosmică eminesciană nu este autonomă, ci subordonată trecerii – evoluţie spre centrul Ocult – Pământul. Orice mişcare evolutivă-cosmică este raportată, permanent, la Pământ-Centrul Ocult. Stelele devin o fluiditate (lunară, căci Luna este semnul acvaticului ocult) echivalentă cu Okeanos al grecilor, care apără esenţa ocultă: Pământul-Stea (I-303. Povestea magului…: “Şi-n urmă-ţi rămâne pământul-o stea.”) Fluiditatea cosmică, circumscrisă Pământului, poate fi Styxul (Lethe), atunci când apare tendinţa tranzitorie (luntre, fulger etc.).
De fapt, spaţialitatea fluidă cosmică, străbătută cu steaua-vehicol-luntre (Povestea magului…, I-304), sau prin fulgerul-luntre (Luceafărul, I-132), sau prin luntre, pur şi simplu (Lacul I-60) – conduce, invariabil, spre insula sfântă (I-234), insula bogată (I-305), spre templul înecat-insulă sfântă (I-306), spre trestii (Egipetul, Lacul I-35 şi I-60), papură (Scrisoarea IV, I-114), spre codrul (brazi, stejari – Scrisoarea IV, I-114), spre luna-spaţiul mitic autonom (Sărmanul Dionis, dar şi Povestea magului…, I-304), care este locul de naştere şi de re-energetizare a Magului (Povestea magului…, I-304).
Oricum, spre Pământul Ocult se ajunge prin intermediul elementului activat-lunar: fluiditate a stelelor (“… Cum izvorau lumine [din a chaosului văi] / Cum izvorând îl înconjor / Ca nişte mări, de-a-notul…”-Luceafărul, I-132), a lacului, a fluviului – Nil (Egipetul I-35), fluiditate a viselor (visul fetei de împărat din Luceafărul, din care vis apare Luceafărul, ca din rotiri de mare şi de cer; somnul, în Povestea magului… I-301, se naşte din fluidul – Oglindă, iar visele se nasc din fluidul – vin magic). Şi de aici intervine, necesar, discuţia despre forţele care determină geografia eminesciană; Uitarea (Lethe, prin vinul turnat de Mag sau de Cătălin – Hephaistos, sau prin vinul – apa mării (Odin şi Poetul, I-242), Memoria-Suferinţă (din structurile vieţii falsificate de Ormuzd-cel-fals), Memoria-Vis (ca Anamneză, aducerea aminte a existenţei paradisiace; dincolo de circularităţile istorice, este Grădina Paradisului, unde se află adevăratul ombilic al universului psihic şi cosmic – ca fuziune a psihicului cu cosmosul, în stadiul Brahma: Muntele, de dincolo de codru, tinzând spre: a) stea, ca ideal (nu ca pluralitate – stele, fluiditate tranzitorie spre Pământ), b) hieratismul ultim al imaginii exprimabile: Soare-Lună, Cosmic) hieratismul ultim sugerat: Cântecul – gând neînţeles (II-61, Dintre sute de catarge) sau Cântecul-ceruri dalbe ale zorilor (I-265-268, Memento mori), ca Armonizare Ocultă a Spiritelor Armoniei-Heruvimii. De fapt, cântecul devine gând nenţeles, ca gând părăsit, părăsire de sine (de sinele personal, fals, fenomenal), în favoarea sinelui impersonal (sinele Suprem).
Apa-Lethe şi apa tranzitorie spre mit (în jurul insulei – trestie – templu înecat = bidirecţionalitate simultană, spre Hades – Luna şi spre Jupiter-Helios) sunt un dat interior, psiho-cosmic, care poate fi asimilat prin îngurgitare – iniţiere: zeii, din Odin şi Poetul, o beau spre a se reenergetiza (uitând amurgul Zeilor!), pajul Cătălin (care “împle” cupele cu vin-Lethe) este Hephaistos (Zeus Ocult), care reenergetizează spaţiul paradisiac al Pământului (doi tineri singuri [regresiv sacral]doi copii cu plete lungi, bălaie).
Apa-izvor este apa-impuls spre cercul-munte (severa şi neîntrerupta iniţiere):codrul cu izvoarele (I-97) este sintagma ce exprimă faptul că, la rădăcina regăsirii de sine, sunt tensiunile labirintului (codrul magic, ca ocean vegetal, care protejează şi provoacă totodată, Muntele) şi energia resurecţională (izvoarele), între ocean-mare şi codrul există doar o diferenţă de calitate a tensiunii şi de conştiinţă (orientare) a finalităţii tensiunii iniţiatice (spre Munte). În schimb, izvorul, ca şi fântâna, sunt prefigurări, deja, în registrul acvatic, ale Muntelui (= efortul constant iniţiatic, până la stadiul Mag = Centru, Ombilic al Lunii = Âthman, cu propensiuni interioare spre starea de Brahman).
Deci: I. Planete – Pământ Tranzitoriu (sau Hotar) spre Pământul Ocult (sau Pământul ca Formă Tranzitorie spre Sinele Interior + Ocult): Apa, Codrul. Apoi: II. Pământul tensionat cu finalitate angajată: a) dublu şi simultan tensionat (insula, trestia, templul înecat sau b) monotensionat: copacul (axis mundi, obţinută prin reducerea pluralităţii codru, tensională gregar, la singularitatea copac, ca evidenţiere a conştientizării finalităţii tensionării), muntele. Sinele Hieratic al Pământului: a) Dubletul geamăn Soare-Lună ; b) Cântecul (suprema hieratizare a Sinelui – Pământ, sine-psiho-cosmic al Poetului – Eu spiritualizat), Logos-ul Sacru, reînnoit în şi prin sine însuşi (din acest punct de vedere, cântecul devine izotopic semantic cu Magul, care se auto-energetizează, prin cercurile albe – negre ale corbilor, la rândul lor izotopici semantic cu dubletul gemenilor astrali Soare-Lună). Deci: Magul este starea de Eu spiritual, a Pământului Ocult, conţinând în el tensiunea (mare – codru, ca limită de protecţie şi materie primă pentru energetizarea sacrală) şi cântecul – ca sublimare a tensiunii maxime, finalitate, în spiritele Armoniei-Heruvimii, conţinând în el saturnismul – căldură a începutului, dar şi lumină interioară a stadiilor Soare-gazos – Lună-acvatic, dimpreună cu stihiile ce au reunit, sub semnul armoniei, corpurile (fizic, eteric, astral şi Eul [Sinele] Spiritual – foc).
Antropocentrismul eminescian, ca dublare interiorizată a geocentrismului, conduce la o posibilă antropo-cardinalitate geografică (ipostaze umane care, prin cvadridimensionalitatea şi cvadriorientarea lor, realizează expresia uman-ocultă a Pământului, ca expresie a Sinelui-Suprem):
I – Verticala Mag  Om ahrimanizat (cu variante masculine şi feminine: Luceafăr, Răzvrătit, Restaurator – Mircea – Ţepeş, Geniul etc. dar şi Ea – fata de împărat, Ea – chipul ispititor din altă lume – cf. Povestea magului… etc.). Magul are autoritate şi dominanţă asupra schemei – cruce, prin posibilitatea de schimbare a semnului (Memento mori), prin autoenergetizare (Strigoii), prin posibilitatea de control şi restauraţie a poziţiei celorlalţi ocupanţi ai schemei – cruce (Povestea magului…). La mijlocul crucii, între cele patru braţe, sub apa Okeanos (sau Lethe), zeii reenergetizaţi şi apa vie reenergetizantă (neamurgirea zeilor).

***
Demiurgos devine sinonim cu sincopa dintre stadiile evolutive ale Eului Spiritualizat – Pământ (Pământul Ocult), prin determinanta Uitare pentru Anamneza – Remitizare. “E un adânc asemene / Uitării celei oarbe” nu e decât prima condiţie a realizării sinelui Spirit: a doua parte este promovată de vis: Grădina (Memento mori) imperiul cetăţilor solare din stea (Povestea magului…), ”mândre maluri… unde sfinţii se preîmblă” (I-247, Memento mori), sau chiar cuplu hyperionizat – ahrimanizat – paradisiac (Luceafărul, Sara pe deal, Dorinţa, în care cuplul este expresia ocultă a Pământului, ahrimannizat, semnul regăsirii de sine – fire – dreptate – adevăr), echilibrat întru armonia – cântec veşnic, prin somnul – armonie a codrului (I-61 sau I-81): “visând visul codrului / Amândoi ca-ntr-o poveste”, sau sunetul dulce, sunetul greu al cornului (Povestea teiului sau Peste vârfuri), în care moartea-pieire este trecerea Styxului-umbră şi depărtarea vegetală-acvatică, spre mit – sub semnul Lunii: sau, ca în La mijloc de codru, prin dubla direcţionare semantică a trestiei, sub semnul Lunii şi al Soarelui (ca hieratizare, după depăşirea zbuciumului fenomenal zbor de rândurele ), Luna şi Soarele hieratizează energia Eros şi energia orfică, în imaginea Eros, sintetizatore a tuturor potenţelor demiurgice; chipul dragei mele (echivalenţă semantică a la fel de hieraticei flori albastre).

Radu CÂRNECI

Țara lui Lal*

Iarba verde, acasă

Acasă, iarba verde aproape de mugure
– vai, cum îi place să geamă sub paşi! –
o simt cum îmi sărută glezne şi tălpi
oftând în zori fără de somn, singură
fragedă
iarba în mai.

În amiază are ceva de mândră ţărancă
rotindu-se toată numai miresme
şi mă cheamă şi mă cuprinde
şi-mi intră în sânge hoţeşte, femeie
pătimaşă
iarba în iunie.

Spre seară începe să cânte de nuntă –
se roagă pentru-o noapte de dragoste
se roagă să-i gust trupul, să-i pătrund
sângele cu coasa de şuier
aprigă
iarba în iulie.

Seara, la piept, lung mi se tânguie:
e de dor arsă, de dor şi nelinişte
trupul i se face străveziu şi arde
şi mă arde şi-i mă dărui, Doamne
nebună-i
femeia de iarbă.

Noaptea, iarba se face de taină
mă ia de mână, neagră şi dârză
şi plecăm – coborâm în rădăcini şi acolo
ne unim trupurile
şi suntem
dulce ţărână…

Înainte de bocet
mamei mele, Dochia-Stanca

La marginea somnului
pe drumul omului
mă aștepți ca o pasăre cu zborul în jos
ca o pasăre cu zborul curat, dar în jos
trei daruri să-ți aduc pentru drum
pentru drumul tăcut ca un fum

Și prin clipă trec iernile, verile
fierbinte vârtej, primăverile
cu chipuri de pământ, cu botezuri și nunți
prin clipă anii, înguste punți
spre marginea somnului
pe drumul omului.

Horele sunt de aer, vai, ielele, ielele
cerul coboară – o, stelele, stelele
ca un lac mare, legănător
somnu-i pe-aproape, înșelător
de aer ielele, ielele
în vuiet stelele, stelele.

Mamă, așteaptă, veghează
la marginea somnului, trează
iată, sosesc îndată cu zorii
cu cocoșii, cu colindătorii
și-ți aduc pâinea și untdelemnul și vinul
să se-mplinească destinul

la marginea somnului
pe drumul omului…

Poem de taină
părinților, moşilor şi strămoşilor mei

…Spre toamnă ploua în pădure, trist, de vecernie
și mă-ntâmpinară deodată ciudații bărbați
– tristeți înalte, chipuri de dincolo –
întrebându-mă, domol, cel mai bătrân:
„Ce mai faci? Cum-îi pe-acasă? Sunteți sănătoși?
Cum a fost culesul? Dar la biserică e-acelaș clopot?
Ce mai face cutare? Dar cutare? Dar cutare?
Am auzit că faci cântece! Ne-a spus cineva sosit de curând!“

(Ploua, erau niște bărbați aspri, palide voci
unul avea o gaură-n piept, altul în tâmplă
ceilalți, arhangheli pe pământ: unul suspina după o fată
altul mă-ntrebă de-o femeie frumoasă
unul poftea o cană cu vin roșu, poftea o țigară
și toți mă sorbeau din ochii fără de soare
de liniște stând, în obrajii linii de moarte)

Pâinea mea cea de toate zilele am împărțit-o cu ei
vinul meu puțin, fiecăruia câte un strop amar;
așteptau – ploua și era pace, spre toamnă –
le-am povestit despre pământuri, despre o fată
despre o dragoste într-o vară
apoi despre niște copii; simțeam că îmbătrânesc
iar ei intrau în mine și mă cuprinse teama.

Palid zâmbiră, îmi mulțumiră spunându-mi
că mă așteaptă la ei, dar să nu mă grăbesc
– e vreme destulă, prea multă după aceea –
se ridicară, să plece, acolo, la datoriile lor
mă îmbrățișară, – erau așa ca un abur
triști erau foarte: unul îmi spuse nepoate
altul fiule, altul îmi spuse frate
iar cel mai tânăr – aproape copil –
îmi spuse tată! – m-am uimit – apoi plecară:
unul intră într-un stejar, altul într-un fag
unul se făcu stâncă, altul brad, cel tânăr
se subție într-o floare… Eram de tăcere și spaimă
ploua domol, ploua spre toamnă, adânc și statornic –
plânsei amar, îndelung și începui să sărut
mâinile întinse ale copacilor…

Țara lui Lal

Acolo, o fată s-a dăruit devreme
unuia fără de întoarcere, preafrumosului Lal;
sub acea îmbrățișare de dor lung
au dat flori și semințe de dragoste, acolo
a răsărit apoi un arbore ciudat foarte
care începu să semene cu mine: Doamne
pe valea aceea de secetă atunci, Tu
ai pătruns în mine cu îndrăzneala lui Lal.

Acolo e Țara lui Lal cel fără de seamăn.
Care nu s-a mai întors.
Lal cel cu multe păcate nu s-a mai întors.
Doar numele i-a rămas între marile vânturi.
Acolo soarele pârjolește.
Acolo copacii, din voia Domnului, sunt aspri
și iarba arsă – cenușă de dragoste –
căci Lal nu s-a mai întors.

Lal, păcătosule!
Cum semăn cu tine, cum trupul meu
are ceva din tăria stejarilor noduroși
cum inima mea e asemenea lor
mereu alergând după rarele ploi! și vânturi
mă urmăresc. Lal, acolo, doar tu
între repezitele dealuri ai aprins povestea
tu, cel fără de piatră la căpătâi.

Țara ta, Lal, ai lăsat-o. și umblă legendă
că târziu, undeva, departe-n bălțile Dunării
te-ai luptat cu jandarii și ai ucis și te-au ucis.
Lal, viteazule, în țara ta, acolo, pe valea de secetă
s-au făcut slujbe și pomeniri în toate satele
pentru tine iar lumea a plâns și cerul a cădelnițat.

Numai eu am plecat în lume purtându-ți păcatele:
Lal! pentru tine sufletul meu făclie!…

Peisaj mioritic

De fluier, cântecul tiveşte
un munte alb un munte sur
de moarte gând şi otăveşte
dor lung de viaţă, împrejur

Trei turme albe se răsfaţă
pe un picior de plai sculptat
şi baciul trist oprit înalţă
balada-n creştetul de brad –

Cer larg deasupra, jos pământul
– tristeţe-albastră-abia vibrând –
şi mioriţa lăcrimându-l
pe cel ce va muri curând…

Iarba mea, lumina mea
pentru Magda și Carmen-Maria

Iarba mea, lumina mea, fetele mele
iată timpul adunându-mă-n cântece
văile aerului umbrindu-mi obrazul
drum făcându-mă stelelor.

Iarba mea, lumina mea, fetele mele
cum v-ați nălțat ca două voievodițe
și cum s-a ivit pe fruntea voastră cununa
bucurie ochilor mei.

Iarba mea, lumina mea, fetele mele
mereu ne pândesc anotimpurile, ne așteaptă
răscrucile, și înfrumusețându-ne
vântul cum ne cosește.

Iarba mea, lumina mea, fetele mele
dăruiți acestui pământ genunchii și fruntea
și fiți sete adâncă-n statuile voastre –
iarba mea, durerea mea…

Poem cu vulturi

Sus, acolo, păsările de răcoare
păsările de vânt lângă cer
de fulger păsări de grindini

acolo, sus, păsările noastre:
vulturii, vulturii.

Păsări de soare de la Zamolxe
cu aripi de săgeţi
păsări care fac dragoste în zbor
păsări de nesomn, veghe –
vulturii, vulturii.

Păsări de gând, de linişti mari
de acolo până aici: ochii lor
de acolo până aici: mândria lor
de acolo până aici: puterea lor –
vulturii, vulturii.

De un singur dans păsări
eroic şi tragic dans de sânge
de oase şi munţi, de oase şi ape, dans durut
de mii de ani, aici, horă pe cer
vulturii, vulturii…

Poem cu clopote

… spre Mausoleul sfânt, bat clopote…

Ele vin din iarbă, de sub iarbă
din pământ de sub pământ
din izvoare de sub izvoare
din oase de sub oase
din tăcere de sub tăcere
mereu înviere.

Ele vin din arbori peste arbori
din pietre peste pietre
din paşi peste paşi
din moarte peste moarte
şi ne sună şi ne dor
clopote cu lună sub nor…

(…Vai, clopotele de sânge cum bat
din pământ peste pământ
în sânge dinspre sânge
în noi dinspre noi, clopote
cu limbă de cer dinspre cer
cum intră în noi şi ne cer.

Iată bărbaţii din carne sunând
iată clopotele lor sângerând
iată degete, iată ochii de dor
iată tăcerea tâmplelor
iată valea cu bărbaţii sunând
iată clopotele lor sângerând…)

Intră în noi clopote de pământ
clopote de oase dansând
din stele din ciocârlii din grâne
în noi azi, în copii mâine
o ţară de clopote în noi răsunând –

sus, vulturi de clopote zboară rotund…

Dulce pasăre a tinereții
– nepoților mei, Timon și Aron, cu mare dragoste! –

Dulce pasăre a tinereții noastre
tu, ce rămâi undeva
unde nu rămânem noi, dulce pasăre
iartă-ne nouă că îți urmărim zborul
slujind chipului tău și ne iartă dacă
– îndrăznind să credem că nu ne părăsești –
gândim la chipul și cântecele tale
ca la sângele nostru.

Carnea noastră de o ființă cu
carnea ta neprihănită de timp
nervii și părul și pașii noștri
de o ființă cu
aripile tale
de-o ființă cu
ochii tăi
gândul și cutezanța noastră rămân aici
iar tu
te duci undeva unde nu este durere…

(…Și nu ne duce pe noi în ispita tinereții dintâi
fiindcă sunt alții care vor să-ți aducă jertfe
să-ți sculpteze zborul de frunză
să-ți fure viersul de iarbă veșnică
și le iartă lor păcatele frumoase…)

Facă-se voia ta, dulce pasăre –
ci noi
te vom urmări cu ochii și sângele
pe toate drumurile tale de cer
iar noaptea vom visa cai înaripați
și ultima dragoste ca o apă de somn
va intra în sângele nostru târziu
ne va otrăvi încetul cu încetul, apoi
dincolo

Iar tu vei rămâne în împărăția ta
dor lung de soare și stele
de iarbă și vânt și ploaie
mereu în împărăția ta, dor lung sete
dulce pasăre…

* Poemele de față – inspirate de locurile copilăriei de pe valea Câlnăului, ținutul Slam Râmnic – s-au scris în anii ’70 – ’80 ai secolului trecut și s-au revăzut, acum, pentru revista ,,Spații culturale”. (r.c.)