Spații culturale nr. 83 (14) – Râmnic, mon amour!
Valeria MANTA TĂICUȚU
Se sparie gândul (cum ar zice iarăși cronicarul, dacă ar mai fi printre noi) și are și de ce. E
jale mare în țară, în orașe, comune, sate și cătune, prin păduri și prin cele ape curgătoare ori
stătătoare, fiindcă numărătoarea nu iese și pace, se lungește narcotizată din lunile promițătoare de
primăvară până la pârjolul din iulie (dacă nu suntem cuminți, și din august), se taie singură ca o
maioneză, se lipește și se dezlipește ca o peltea națională și nici dracul (pardon!) nu pare să-i mai
poată da de capăt. S-o rotunjești din pix, conform tradiției parlamentare, se supără coana Europa,
își trimite comisiile și comisarii să le bată obrazul agențiilor noastre de numărare a sufletelor, cu
case, cățel și purcel, cu tot. Puteam fi mulți și am ieșit puțini, cu obrazul întristat, roșu pe alocuri
de rușine și, mai ales, cu buzunarul gol. Căci numărătoarea națională (de la vlădică la opincă sau,
în variantă mioritică, de la oi la boi) s-a dovedit păguboasă nu pentru că nu mai are cine să
muncească în patrie, ori pentru că, rari fiind, răzlețiți adică, singurul lucru pe care nu ni-l mai
putem fura unii altora este aerul de respirat, ci pentru că vom fi tăiați de la niște fonduri. Puțini la
număr înseamnă nevoi mai puține, griji europene mai puține (spre deloc), bani (fonduri) tot așa.
De aceea se tot prelungesc termenele atât de inutil mediatizatului recensământ al populației, de
aceea și-au ieșit din minți mai marii satelor, orașelor, cătunelor, pădurilor și apelor stătătoare sau
curgătoare, de aceea e jale mare și se sparie gândul…
De fapt, trăim un paradox: când trebuie să ne dea nouă (ceva, indiferent ce), aleșii neamului
se vaită/ se scuză că suntem prea mulți; când trebuie să li se dea lor (ceva, indiferent ce), suntem
prea puțini. Prea multă nehotărâre, domnilor! Oricum vă credeți cam singuri în țară, după vorbă,
după port, oricum conduceți un popor invizibil de obicei, vizibilizat doar în caz de campanie
electorală sau în momentele voastre de narcisism, când aveți nevoie de foci (un poet din nord a și
scris un poem tragic despre poporul de foci care suntem: aplaudaci iresponsabili, slugarnici, care
nu văd decât ce-i la un metru de ochii lor cu dioptrii politice), nu de oameni prin preajmă.
Râmnicul nu face excepție, cum să iasă el bine la numărătoare, când nici orașele-surori,
comunele, satele, cătunele ș.a.m.d. nu se laudă cu sporul/ belșugul de suflete, capete și imobile?
Am fost vreo 33 de mii, am rămas vreo 22, adică vreun sfert din populație ori nu s-a recenzat, ori
a dispărut pe drumul străinătății, ori e de căutat la cimitir, în registrele de bună și veșnică primire.
E greu să accepți, și ca om, și ca politician, că, din municipiu, ai ajuns un fel de comună mai
răsărită și că, dacă-l apucă vreo toană religioasă pe Gigi Becali, sărmanul milionar nu poate umple
un stadion cu noi toți, cei care mai dăinuim pe aceste frumoase meleaguri și ne închinăm tuturor
sfinților, cerșind pace în Ucraina și în lume, gaz la iarnă și apă, mai ales de ploaie, că e secetă
mare, monșer, leșină patriarhii bisericilor noastre pe câmpii, la umbră de mărăcini, și rugăciuni,
și degeaba. Așa că, sunați, voi, trâmbițe, mergeți frumos și prin suburbii, luați la puricat viluțele
cu turnuri/ turnulețe, scoateți-i din letargie pe beneficiarii de ajutor social, apreciați pentru
conturile grase din bancă și pentru entuziasmul cu care trântesc ștampila de vot în perimetrul
înflorat și creț ca o fustă al principalului partid de guvernământ, vuiți, rețele de socializare, huruiți,
dube de intervenție rapidă în caz de dezastru! Oamenii să știe, să afle, să ia act și să se conformeze,
sporindu-și numărul peste noapte, treaba lor cum, prin clonare, cu ajutorul imprimantelor 3 D
(astea or să ne dea de toate în viitor, și apă, și hrană, și conducători, și râu, și ram), prin polenizare
și prin toate celelalte mijloace pe care știința le-a pus nu tocmai la îndemâna recensământului
național.
