Spații culturale nr. 83 (11)

Valeria MANTA TĂICUȚU

Lecții de viață, modele de urmat

Recentul roman al lui Tudor Cicu, „Pierduți prin Siberia”, încearcă, în stilul obiectiv, punctat cu inserții lirice, cu care autorul și-a obișnuit cititorii, o reconstituire a unei perioade tulburi din istoria omenirii: Al Doilea Război Mondial și impactul lui asupra traseului existențial al personajelor. În bună parte operă de ficțiune, dar având la bază o amplă documentație privind strategiile geopolitice, desfășurarea de trupe, situația de pe front, dar și amestecul toxic de ideologii, ambiții și interese, romanul are toate ingredientele unei lucrări de succes: intrigă bine susținută, personaje viabile și precis conturate, acțiune care nu trenează, ci se desfășoară alert într-un timp și spațiu al morții și al terorii. Despre război și despre deportarea în Siberia au fost scrise suficient de multe volume pentru ca cititorul să înțeleagă cât de monstruoși pot fi liderii politici ai lumii, atunci când nimeni și nimic nu li se opune cu vehemență, de la bun început. Trenurile înțesate cu civili nevinovați, mai mult țărani scoși de la muncile câmpului și complet neștiutori în privința tehnicilor de supraviețuire în vreme de război, foamea, setea, mizeria fiziologică (păduchi, râie, haine murdare, boli datorate lipsei de igienă din vagoanele mai potrivite să transporte vite la abator), aceste trenuri ale pedepsei capitale au fost pomenite de mulți autori și se pare că ele au existat cu adevărat. Tudor Cicu nu insistă prea mult asupra acestui subiect, preferând relatarea mijlocită: cel care suportă calvarul este sublocotenentul Costea P. Duminică, un țăran care, după ce scapă din închisoarea de la Râmnicu Sărat, unde a fost închis fără vină, ajunge carne de tun, alături de mulți alți tineri, într-un război a cărui miză, mincinoasă, este apărarea patriei și un trai mai bun. Alianța cu Germania și apoi ruperea acestei alianțe nu ne-a adus niciun avantaj, precizează autorul: nici patria nu a câștigat (dimpotrivă, a pierdut teritorii și apoi, vreme de 50 de ani, a stat sub ocupație sovietică), nici populația nu a fost tratată altfel decât o mare mulțime de slavi. Discursurile înflăcărate ale regelui și ale mareșalului Antonescu (pomenite în jurnalul de front al sublocotenentului Duminică) au reușit să miște inimile și să convingă recruții, numai că, odată ajunși pe front și prinși în capcana hărțuielilor de tot felul, oamenii încep să înțeleagă diferența tragică dintre vorbe și fapte.
Paginile de jurnal (Tudor Cicu folosește motivul manuscrisului găsit și tehnica povestirii în ramă) amintesc, pe alocuri, de romanul „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” al lui Camil Petrescu, numai că lipsește tonalitatea ironică; personajul lui Tudor Cicu scrie pentru că vrea să supraviețuiască fizic și emoțional, să evite prăbușirea, dezumanizarea, să-și păstreze, cu alte cuvinte, mintea limpede. Scrisul devine hrană spirituală, la fel ca lecturile din Biblie ale acelui preot încarcerat în lagărul Tambov și devenit mentor pentru deținuți. Când i se încredințează manuscrisul (neterminat), naratorul renunță la perspectiva obiectivă, relatarea, la persoana întâi, a demersurilor necesare pentru încheierea poveștii și reflecțiile (filosofice și religioase) asupra paginilor citite fiind un răspuns emoțional, peste ani, la realitatea pe care textul o conturează. De fapt, romanul are mai mulți naratori, unul dintre ei fiind Costea P. Duminică, plus povestitorii incluși în jurnalul lui de front, iar altul fiind Tudor Cicu însuși. Punctul de pornire al aventurii narative este un fapt ieșit din comun, petrecut în prezentul unui târg de provincie (un adolescent scăpat de la balamuc îi determină pe cetățeni să creadă că pe la ei bântuie fantome și alte întruchipări diabolice). Vizita pe care autorul i-o face lui Costea P. Duminică, capul limpede al întâmplărilor relatate de tabloide, marchează trecerea din prezent în trecut, dintr-o realitate postcomunistă/ postrevoluționară într-una a războiului care a prilejuit instaurarea hulitei dictaturi comuniste.
Nivelul de înțelegere al autorului (hrănit cu lecturi solide din literatura universală, incluzându-i aici și pe clasicii ruși, dar și pe Soljenițîn ori Bulgakov) este superior celui demonstrat de personaje, deși Tudor Cicu evită afișarea omniscienței/ omniprezenței. Din perspectiva autorului, a scrie și a citi ceea ce au scris alții (chir fără statut de mari scriitori) reprezintă o datorie, o misiune, un scop decis în ceruri: „Dar, pe poeți și scriitori, Dumnezeu i-a ales tot dintre muritorii de rând, ca și ființa mea, cu un anumit scop. […] tot ce i se întâmplă unui mare scriitor, chiar și umilințele, necazurile, nenorocirile, toate acestea i-au fost date ca material pentru ca să-l folosească în opere, și viața lor să semene cu a sfinților… ori a martirilor. Putem spune și așa: toți au pornit în lume și s-au retras din lume cu o misiune. Au pornit la drum ca și noi, în urma unor porunci divine, și s-au retras din lume abia după ce au făurit o alta, un model de urmat” (pag. 176).
„Pierduți prin Siberia” este un roman de război, dar și unul despre condiția umană. Personajul principal, Costea P. Duminică, reprezintă o chintesență a omului simplu, pe care norocul, Dumnezeu ori, pur și simplu, inteligența nativă îl ajută să supraviețuiască și nu doar atât. Memoria personajului este o parte importanță din memoria colectivă, acolo unde se află stocate lecții de viață și modele de urmat.

*Tudor Cicu, „Pierduți prin Siberia”, Editgraph, 2022

Mihai VINTILĂ

Clipa de taină a cărților

Clipa de taină a cărților (A patra întâlnire cu o carte), apărută la Editura Lucas din Brăila, la începutul anului 2022, este, așa cum spune și subtitlul, volumul al patrulea pe care doamna Lucia Pătrașcu l-a dedicat cărților scriitorilor contemporani. Primele trei, intitulate Întâlnire cu o carte, Dansul cărților și Zăbava cetitului… Eu citesc… Tu citești?, au fost publicate în intervalul 2016 – 2019.
Nici în acest volum autoarea nu se dezice de crezul său de a împărtăși publicului cititor opinii într-o formă empatică, astfel încât să-l determine să citească cartea. Este, dacă vreți, un cronicar de întâmpinare binevoitor, dar totuși critic. Părerile mele despre cărțile citite sunt simple analize, deoarece întotdeauna consider că cititorii sunt cei care, prin priceperea și empatia lor, vor hotărî calitatea creației și importanța autorului respectiv, scrie Lucia Pătrașcu în Argument-ul care ține loc de prefață.
Scriitorii prezenți în volum sunt organizați după criteriul alfabetic, indiferent de titlul cărților recenzate. Astfel, autoarea nu a dorit, pesemne, să facă vreo departajare estetică prin așezarea notelor de lector din acest volum. Sunt analizate 42 de cărți. Nu avem o împărțire pe capitole sau pe alte criterii legate de tipul literar, ci doar o simplă enumerare. Așezarea cronologică, după numele autorului, dă volumului o respirație eclectică, deoarece cititorul trece de la o carte despre poezie la una de proză sau de critică literară, pentru a reveni apoi la poezie și tot așa. Acest zigzag tematic nu deranjează și are darul de a sparge monotonia abordărilor clasice.
Lucia Pătrașcu prinde în plasa lecturilor sale atât autori consacrați, membri ai Uniunii Scriitorilor din România, cât mai ales debutanți sau scriitori aflați la începuturi. Este, prin deschiderea lecturilor, un comentator fără idei preconcepute. Tratează cu aceeași seriozitate un nume cunoscut, dar și un altul, pe care-l face chiar ea cunoscut. Este o modalitate de a-ți arăta iubirea de lectură, de cărți și nu simpatiile sau antipatiile față de oameni. Este o abordare pe care o susțin și o aplaud din toată inima. În fond, literatura română este suficient de mare, pentru a-i primi pe toți, fie ei scriitori buni sau slabi.
Pentru că vorbim de scriitori, să oferim și câteva nume pentru a înțelege aria diversă de preocupări literare pe care autoarea noastră o are. Putem găsi în acest volum nume precum cele ale criticilor literari Dumitru Anghel și Viorel Coman, ale cunoscuților scriitori Emilian Marcu, Nicolae Grigore Mărășanu, Ghiță Nazare, Petre Rău, Ion Trancău, Baki Ymeri sau Dorin N. Uritescu ori ale unor scriitori aflați la primele cărți precum Petru Stroe, Fănica Tănase, Tincuța Gherghiceanu sau Noro Jerca. Dacă ar fi se ne uităm mai cu atenție la panoplia numelor, vom observa că doamna Lucia Pătrașcu acordă o mai mare atenție scriitorilor din arealul sud-estic al României, nu din patriotism local ci, cred, din cauza accesului mai facil la cărțile semnate de aceștia, datorită domiciliului brăilean al autoarei.
Despre modalitatea de prezentare tehnică a notelor de lector nu pot să fac decât remarca legată de ideea inserării primei coperți alături de materialul scris, fapt care îi ușurează cititorului identificarea cărții despre care Lucia Pătrașcu face vorbire. Am observat acest aspect pozitiv și la celelalte trei volume anterioare dar, cumva, am uitat să-l menționez când am scris despre ele. O fac acum pentru că este într-adevăr un lucru foarte bun, pe care anumiți critici sau cronicari de carte nu îl fac.
Lucia Pătrașcu analizează volumele asupra cărora se oprește într-o formă clasică de cronică literară. Dimensiunile, formatul, tipul de citate sunt cele reieșite din sfaturile publice ale criticului Nicolae Manolescu. Modelul asumat însă, de doamna Lucia Pătrașcu, este cel al criticului literar Dumitru Anghel, mai puțin trimiterile muzicale pe care acesta din urmă le face în cronicile sale. Cu prudență, autoarea noastră își consideră părerile drept note de lector. Eu zic că este o modestie pe care trebuie să o părăsească deoarece judecățile de valoare pe care le face nu sunt mai prejos decât cele făcute de critici literari consacrați în spațiul literar românesc.
Clipa de taină a cărților (A patra întâlnire cu o carte) nu iese din tipicul autoarei și nu aduce modificări de abordare semnificative. Este un volum perfect încadrabil după cele trei anterioare. Nivelul literar este foarte bun, observațiile pertinente și stilul identic. Asta ne conduce la concluzia că avem de-a face deja cu un cititor profesionist și un cronicar avizat.

*Lucia Pătrașcu, Clipa de taină a cărților (A patra întâlnire cu o carte), Brăila, Editura Lucas, 2022, 244 pagini.

Ottilia ARDELEANU

Imperiul umilinței și al zâmbetului amar

Deși autorul mi-a înmânat această carte crezând probabil că nu e de talia vreunui roman din cele scrise până în prezent, consider că umorul interior, umorul negru mai cu seamă, percutant și solid, în această carte, îi vine mănușă, iar ceea ce nu a știut acesta este că eu sunt o înrăită iubitoare de umor de calitate. Așadar, iată ce potrivire! M-a prins!
Haz de necaz este un soi de răbufnire dulce-amăruie a autorului din motive existențiale pur comuniste, subjugat de mentalitățile unei perioade istoric-politice fără egal, nu degeaba i se spunea epoca de aur. Dacă ar fi scris toate aceste nemulțumiri, frustrări, inconveniențe, la vremea respectivă, poate că ar fi fost un real procedeu de calmare a situației și de rezistență la stresul cotidian și inepuizabil. Altminteri, abordarea ilar-persiflantă ulterioară a necazurilor și suferințelor iminente, la modul cel mai degajat cu putință, dau o strălucire aparte discursului, autorul parcă purificând în felul acesta un trecut prin care a fost nevoit să treacă, la fel ca alții, dar într-un mod personal foarte incitant. Desigur, relatările autorului ating într-o oarecare măsură și extensia comunismului, după 1989.
Așadar, aceste întâmplări, cărora îmi place să le spun scene întrucât mi se pare că ar putea fi jucate și transpuse în teatru, au rolul de a te fi făcut să treci cu oarecare seninătate și compromis peste niște absurdități și aberații ale vremurilor respective.
Constantin Costache ne propune douăzeci și trei de situații, una mai piperată decât alta, însă dacă nu ar pișca, nu s-ar putea simți la adevărata intensitate și nici înghiți!
Narațiunile sale sunt fluente, răspicate și stârnesc râsul-plânsul instantaneu. Acțiunile despre care ne relatează pornesc încă din anii de liceu. Pe lângă faptele expuse, autorul prezintă și personaje implicate direct ori indirect în ceea ce se petrece cu adevărat pe firul detalierilor. Le-aș numi cu adevărat pățanii fiindcă, în aparență lucrurile mergând lin și fără opreliști, numai lui i se puteau întâmpla și numai la momente nepotrivite.
Observ că autorul pune față în față personaje cu caractere și atitudini opuse tocmai pentru a evidenția tarele unei societăți construite pe minciună, relații, impostură, hoție, ignoranță și mai ales pe funcții și importanță, căci „toți la vârf sunt legați între ei ca atomii”, așa cum se întâmplă chiar în prima scenă, Carnetul de conducător auto, unde, mai întâi dăm de spiritul înalt managerial al directoarei Liceului de construcții de mașini din Galați, de capacitățile și felul impresionant al instructorului, maistru sudor al acestei unități școlare și caracterul și comportamentul josnic al milițianului cu care a susținut proba de traseu pentru obținerea carnetului de șofer, posibilitate uriașă pentru elevii liceului de a obține acest titlu fără costuri personale.
Zbateri comuniste și postcomuniste precum statul la cozi, aprovizionarea cu benzină, repartizarea unei locuințe după terminarea studiilor și angajare prin repartiție guvernamentală, obținerea buletinului de Galați, nerespectarea legilor, colectarea taxelor și impozitelor, neregulile de la inspecția muncii, dar mai ales povești de te doare mintea, cu fel de fel de milițieni împătimiți, corupți, egoiști, vanitoși pe cât de ignoranți și care au devenit subiecte preponderente ale acestui volum de proză scurtă, cuprinse sub titluri precum: Carnetul de conducător auto, Vigilența milițianului, Prezentarea Căpitanului, Buletinul de Galați, Excesul de zel, Cum scăpau milițienii de control și altele, sunt trecute în carnetul-jurnal al autorului.
Din toate situațiile împărtășite, reiese faptul că autorul nu se lăsa manipulat de nimeni, nici măcar de milițieni ori și mai și, nici chiar de șeful acestora, nici de directori de instituții. El este un spirit dârz, curajos și descurcăreț aș spune gândindu-mă prin ce stări emoționale a trecut și cât de bine le-a gestionat. „Victoriile aparțin întotdeauna celor curajoși.”. Amuzamentul vine din faptul că voia să le dea tuturor o lecție aspră, mai aspră decât primise acesta. Și să răstoarne situația astfel încât să iasă deasupra. Așa este cazul unei patrule de milițieni care îl trăseseră pe dreapta pentru control și îi impuseseră să oprească motorul mașinii, chiar dacă posesorul, autorul adică, le explicase că este posibil să nu mai poată pleca din loc, deoarece avea probleme cu bateria mașinii, destul de veche: „Am dat drumul ambreiajului, dar nu pusesem încă cheia pe poziția de pornire. Mașina s-a scuturat de câteva ori, dar bineînțeles că nu a pornit. Le-am făcut semn milițienilor că trebuie să mai împingă și au mai făcut-o încă vreo sută de metri./ … În cele din urmă, văzând că milițienii erau transpirați și obosiți și că mașina prinsese suficientă viteză, am pus cheia pe start și am dat drumul ambreiajului. Motorul, cald încă, a pornit imediat.”
Constantin Costache se dovedește a fi și un bun descriptor al locurilor străbătute pe căile nebănuite ale vieții: „Câțiva stejari falnici străjuiau lacul ascunzând două cabane de lemn și un debarcader. În susul dealului, se continua o pădure de fagi și stejari care îmbrăca dealul din dreapta șoselei ca o cușmă așezată pe vârful capului unui uriaș.”.
Tema iubirii, printre atâtea hopuri și sincope, este adusă în mod firesc într-un plan paralel cu acela al nenumăratelor peripeții, scenele fiind de o senzualitate care ar putea părea prea mult pentru un bărbat. Și totuși, mărturisirile sale sunt debordante și exemplare.
O serie de tare ale regimului ceaușist este prezentată sub diverse forme, din realitate, desigur, căci autorul pe aceasta mizează. Sunt câteva aspecte pe care le atinge: cultura ca și incultura, lingușirea ca și vanitatea, prostia ca și neseriozitatea, ipocrizia ca și invidia, umilința ca și voința de a răzbate etc.
„Pe linie de partid”, autorul ne-o prezintă pe doamna de la cultură, „țesătoare fruntașă la fabrica „Fusul””, „slugarnică cu șefii ei, pe cât era de arogantă și intransigentă cu cei mici și slabi”, „fusăreasa” cum o porecleau muncitoarele, cea care se dădea bine pe lângă tovarășu’ și tovarășa, cea care le dădea instrucțiuni femeilor despre cum să crească natalitatea, că așa venise un ordin de sus.
Despre condițiile de trai comuniste se poate deduce dintr-o singură frază sugestivă: „Când respirau, aburul din gură lăsa impresia că toate fumau.”.
Fenomenul de mită este o altă coordonată care apare fățiș în confesiunile Căpitanului și desigur un alt mare viciu al epocii dictatoriale, iar aici o mostră este cea a trecerii prin vamă a mărfurilor aduse în România de prin alte locuri ale lumii, mărfuri cu care marinarii, plătiți prost pe vremea aceea, mai scoteau un ban de buzunar: „Așadar, după ce că erau puține lucruri, riscam și să ne fie confiscate dacă vama le găsea la bord sau dacă eram prinși transportându-le spre casă. Asta dacă nu te înțelegeai cu vameșii, ceea ce însemna cam același lucru ca și confiscarea, cu deosebirea că înțelegerea te lăsa doar fără lucrurile care deveneau ale vameșilor, dar nu te mai căpătai și cu dosar pentru contrabandă.”. Totuși, autorul evidențiază și solidaritatea oamenilor acelor timpuri când ,,se ajutau la greu”.
Povestea Kent-ului în privința mitei este una care a funcționat cu brio. Câte nu puteai face cu kent-ul?! Un pachet-două ori un cartuș, în funcție de greutatea destinatarului! Kent-ul deschidea uși, reducea vigilența unora, reducea mândria altora, modifica proiecte, pleca multe capete, ehei, era o adevărată baghetă magică!
Într-o lume în care descopereai că legea nu este aceeași pentru toți, autorul se arăta vigilent, însă, câteodată mai tolera pe vreunul, însă totdeauna căuta să-și facă dreptate, fiindcă avea dreptate. Dar, parcă te puteai pune cu cei care aveau unse toate pârghiile de a te reduce la tăcere? Era aproape imposibil. Era un risc pe care autorul, protagonistul acestor douăzeci și trei de scene, și l-a asumat!
Un moment de umor neaoș îl întâlnim în Suspendarea permisului de conducere, și anume chiar dovada de suspendare: „Conducătorului auto i se suspendă permisul conform PV 3405 din 10.10.1987 și i se eliberează prezenta Dovadă pentru perioada 10.10.1987-11.11.1987.”. Am mai citit o dată. Adică aveam permisul suspendat pentru 30 de zile, dar aveam dovadă de circulație pentru 31 de zile?”. Și mai ilar, pe milițian îl chema Scriban!
Se vede treaba că autorul a terminat un liceu de profil, deoarece un alt subiect de bază este mașina, fie că este vorba de cumpărarea uneia noi, fie de metehnele celei vechi, fie despre evenimente în trafic, fie despre întâmplări cu milițieni, de obținerea ori suspendarea carnetului de conducător auto.
Escapadele sale amoroase erau și ele secvențe de risc, mai ales în vremea studenției când plăcerea de a strânge la piept o fată frumoasă întrecea orice piedică impusă de regimul autoritar milităresc unde ordinul trebuia executat. Și totuși, dacă erai prins, riscai un brav arest!
Ca în absolut toate scenele prezentate, clipele amare se completau cu cele dulci, aproape niciodată nu mergea totul strună de la un capăt la celălalt. Dacă protagonistului nostru, căpitanul de cursă lungă Constantin Costache, i se părea că lucrurile merg spre bine, ceva de undeva trebuia să producă și un mic necaz, puțină neînțelegere, un strop de mânie, reproș, negare, enervare etc.
Puterea sacrificiului este o altă fațetă a personajului principal al cărții. La fel cum și ambiționarea în a realiza ceea ce-și propunea cu propriile forțe, oricât de greu i s-ar fi părut. Considera că prin muncă și seriozitate poți reuși. Considera că va urca golgota vieții sale în ritmul și pașii cuveniți unei munci cinstite, fără asociați. Nu mai avea un dram de încredere în ceilalți. A riscat și aici să renunțe la o afacere de parteneriat în favoarea uneia personale. Nu a fost deloc ușor, dar a meritat!
Un periplu existențial pe cât de pestriț, pe atât de incitant. Sinceritatea debordantă a autorului și firescul cu care își susține discursurile determină cititorul să nu lase cartea din mână până nu epuizează întreg conținutul.
Vă invit la lectură. Că, făcând haz de necaz, trecem mai ușor peste cele nedorite pe care ni le oferă viața, fără să ne întrebe. Vă mai destindeți, vă mai încordați. Mai ieșiți din cotidianul care nici în prezent nu este cum ar trebui să fie, pe măsura mileniului trei!
Când citești cartea Haz de necaz începi să crezi că ești un om fericit fiindcă nu ai trecut prin tot felul de hârtoape și năpaste ale unui regim depășit în totalitate de situație!

*Constantin Costache, „Haz de necaz”, Ed. Ex Ponto, 2022

Stan BREBENEL

Despre cuvânt

O foarte interesantă și utilă carte publică cunoscutul și apreciatul jurnalist Ștefan Iovan la Editura MAD Linotype din Buzău, în 2021, sub titlul A doua cădere din paradis. Volumul cuprinde o „samă” de eseuri despre „cuvânt și nume în vremuri neprielnice pentru comunicare”. Tot autorul, în nota însoțitoare, ne direcționează către elementele sensibile ale noțiunilor de limbă și limbaj. Citez: Cartea repune în discuție nevoia de limpezire a dialogului clasic într-o vreme în care ecourile limbii de lemn nu s-au stins încă și continuă să afecteze exprimarea în cuprinsuri comunicaționale de referință. Adică, asistăm în ultimul timp, cu o viteză uluitoare, la o alterare a limbilor prin extinderea vocabularului la noțiuni noi, uneori neînțelese de toți membrii societății și folosirea din ce în ce mai rar a unor cuvinte cu o forță metaforică deosebită și care particularizează limba română în raport cu celelalte. Am putea spune că asistăm la renașterea unui nou tip de Turn Babel conform veacului în care ne aflăm. Autorul consideră că, pentru multă vreme, cuvântul își va avea locul și rolul său bine stabilite. Din Sfânta Evanghelie după Ioan din Noul Testament știm un adevăr clar: 1. La început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul. 2. Acesta era întru început la Dumnezeu. (…) 9. Cuvântul era Lumina cea adevărată care luminează pe tot omul, care vine în lume. Mai clar nici că se poate. Ioan Gură de Aur are și el câteva reflecții despre cuvânt: Ești om, nu te transforma în fiară! De aceea ți-a dat Dumnezeu gură, nu ca să minți, ci ca să mângâi prin cuvintele tale! și Un singur cuvânt spus nelalocul lui poate să destrame familii, să distrugă și să scufunde vieți omenești!. Despre puterea cuvântului s-au pronunțat și alți mari oameni de spirit. Am să-i citez doar pe doi români. Lucian Blaga: Ce este cuvântul, orice cuvânt. Nimic decât o rană a tăcerii, iar Eugen Barbu spunea: Sunt oameni care trăiesc din muzica cuvintelor, nu din ceea ce conțin ele. Și ar mai fi multe aforisme și afirmații fascinante. Aventura în care se lansează autorul și în care, volens-nolens, suntem părtași și noi, cititorii, este mult mai complexă și profundă decât descoperirea sensurilor cuvintelor. O altă temă abordată se referă la simbol și simbolizare. Și ca să fie convingător în a întări ideile vine cu argumente din lucrările lui Emil Cioran și Karl Jung. Mai sunt exemplificări din piesa Cercul de cretă caucazian de Berthold Brecht și chiar din Evanghelii. Alte teme abordate se referă la parabola semănătorului, la metaforă, la onoma (nume, cuvânt, semnificație), tragic și la câteva personalități ale antichității sau din timpurile mai apropiate. Cartea lui Ștefan Iovan răspunde unor nevoi reale de a afla înțelesuri pe care nu le avem conturate clar. În numai 148 de pagini găsim sintetizate elemente din gândirea și abordarea filosofică, despre temele amintite, ale unor mari personalități. În afara celor deja pomenite ne intersectăm cu Sigmund Freud, Saint-John Perse, George Steiner, Michel Foucault, Sofocle, Ibsen, Homer și mulți alții. Cred că este o lectură necesară.

Acatistul, ca sentiment

O interesantă carte de poezie cu tematică religioasă publică poeta Dorina Stoica la Editura Papirus Media din Roman, în anul 2021, și intitulată Sentimente sub formă de acatist. Nu este la prima carte de acest fel, bârlădeanca publicând mai multe volume de versuri cu aceeași frumoasă tematică. Daniela Șontică sintetizează, în prefața cărții, ideea centrală: Poemele acestui volum sunt mai degrabă spovedanii, recunoașteri ale propriilor stări sufletești din zona întunecată, radiografii ale singurătății – fie în doi, fie solitudinea generată de lumea tehnologiilor -, dincolo de toate resimțindu-se acut nevoia de a ieși la un liman luminos. Autoarea are drept motto un citat din Radu Gyr: N-ai jindui după un colț de Rai, de n-ai purta un strop de iad în tine.
Ca toți credincioșii, Dorina Stoica imploră divinitatea mult mai mult, ca o adevărată „cerșetoare”, cum singură recunoaște, o „cerșetoare” a unor „Sentimente expirate,/ ca niște adieri de noapte,/ unei inimi de piatră,/ cerșesc.” (Croșetez cuvinte, pag. 18). O anumită tristețe și un anumit sentiment de încredere care nu o părăsesc, în pofida încercărilor vieții, răzbate din poemul care dă titlul volumului: „Voi coborî infernal în zile cu ploi de vară,/ voi agăța rugăciuni pe aripile unor îngeri/ prea triști ca să mai fie păzitori”. Într-un alt poem, autoarea devine victima unui hoț care: „îmi fura când adormeam aerul de respirat” (Visam că nu pot ajunge la ziua de mâine, pag. 12). Autoarea nu are o părere prea bună despre rețelele de socializare care conduc la o alienare a persoanelor: „«Acasă»/ nu e un dormitor călduț cu pat dublu./ E «acasă» pe Facebook,/ pe site-uri,/ pe reviste,/ pe bloguri.” adică aici unde „Unii se ceartă, alții se cuplează, se despart,/ Ei și lumea lor virtuală,/ tu și lumea ta virtuală,/ eu și lumea mea virtuală.” (Acasă?, pag. 28). Cu toate lucrurile care ne-au inundat viața și sufletul există o speranță, o speranță care vine de acolo de unde se îndreaptă tot mai mulți oameni: de la credință. O credință sinceră, dătătoare de confort sufletesc, o credință care ne va salva: „Mă bucur de tot ce-i dumnezeiesc,/ omenesc,/ de clipa pe care acum/ o trăiesc,/ de anii ce-au trecut și/ de cei care vin,/ mă bucur de struguri/ și mă bucur de vin./ Mă bucur de Sfânta Euharistie. / Mă bucur/ de POEZIE.” (Bucurie!, pag. 62).
Din cele câteva succinte secvențe aduse în discuție ne putem face o idee despre poezia Dorinei Stoica din acest volum. Sensibilă, romantică, moralistă, cu tente satirice, vădind inclinație și spre ironie, Dorina Stoica impresionează nu doar prin tematică, ci și prin eleganța realizărilor poetice care sunt dublate cu ilustrații grafice personale deosebite. Toate acestea duc la o carte interesantă care are și o valoare estetică.

Paul SPIRESCU

Rugă de seară

Spune-mi că n-ai murit și nu m-ai uitat
dragul meu Philokallos
frate de dor și de sânge
scrie-mi măcar câteva rânduri albastre
în miezul fierbinte al nopții
când îngerii dorm și visul lor aprig
în noi se răsfrânge

trimite-mi o rază de lună măcar
un colț fantomatic de nor
ori o fărâmă de piatră
măcar astăzi când de atâta singurătate
plâng vârcolacii în lună
și focul molatic se stinge în vatră

scrie-mi că nu m-ai uitat
dragul meu Philokallos de la marginea lumii
de unde săgețile Clipei mai răzbat
mai răzbat…

Fluviul amăgirilor

Prieteni, drumul nostru nu e drum
e-un fluviu larg de flăcări și de fum
ce izvorăște dintr-un munte de dureri
și nu se varsă parcă nicăieri

în noaptea destrămărilor, albastră
el poartă și nefericirea noastră…

Prieteni, fluviul ăsta nu e fluviu
e toată lava adunată din Vezuviu
fierbând spasmodic și purtând spre stele
iluziile înecaților în ele

e vântul care vântură-n copite
visul atâtor visuri neîmplinite…

Nici cerul astăzi nu mai este cer
e doar un biet conglomerat de fier
nu ne mai iartă, nu ne mai lumină
nu ne mai poartă tandru prin grădină

de mult s-au descărnat în adormiri
visările care ne-au luat de miri…
Nici vinul din pahar nu mai e vin
e un amestec de nectar și de venin
la care ros de spaime mă închin
în noaptea destrămărilor… Amin!

Fără titlu

Precum ar fi
o noapte gri
cu stele reci
și cu făclii
cu fulgere
și cu stafii
în care morții s-or trezi
și viii se vor nemuri

de parc-a fost
cum n-a mai fost
fără de scop
fără de rost
în circul timpului anost
o clipă cât o zi de post

în care toți ne vom trezi
și-n pragul zorilor de zi
ne vom urî ne vom iubi
și ne vom plânge poezii
precum am fost
precum vom fi…

Marginea mea dinspre tine

Ard putregaiuri divine în sângele meu
stelele-s plânse de ierburi în noapte departe
dacă ridic o lumină fandând printre fluturi
marginea mea dinspre tine se zbate a moarte

dacă tăcerea din noi zămislește nepoți
cu chipuri de sfinți monstruoși chefuind prin altare
marginea mea dinspre tine ne-nghite pe toți
apoi se-ntunecă și moare

dacă-mi atingi rătăcirea c-un deget ori dacă
sângele meu în sângele tău se îneacă…