Spații culturale nr. 83 (8)

Cristina ȘTEFAN

Haret

dealuri la orizont
sub salcâmi întuneric
câte inimi înnoptate strâng rădăcinile
osuarul războiului ar cufunda ochii
într-o cădere nesfârșită
brâncușiană în întuneric
coloana ia drumul în jos
vremea sapă lumina

odăjdiile au sarea febrei
mânăstirile s-au golit
clopotele tac
cine-i mai știe jos
cine-i mai plânge
noi rămânem oglinzi nevăzătoare
împărțind vina
unui amurg de lume pustie

***

Unde-mi sunt poeziile?
ca Siretul ce-n vară
au luat-o pe dincolo
de pâlcul de sălcii…
degeaba mă duc la plaja cunoscută
mai ani – a dispărut râul!
Au rămas prundișuri
și dune de nisip blajine
ici-colo ivesc rădăcini uscate
în care alte furnici
înalță mușuroaie.
Ai, Siret, Siret…
cum pleci tu pe alte făgașe
și mă uiți!

Și cât te-am iubit!
te priveam în undă
la fiecare cotitură
cum sculptai lutul
cum aduceai trunchiuri mici
și făceai baraje tu singur
să mă bălăcesc eu
în golfuri imaginare
să-mi înțepi tălpile cu pietre colorate,
le colecționam – ți-amintești?
Apoi, lucrai tu câte o deltă
în care se-ascundeau rațe sălbatice
ca să cuibărească…
Erai un artist!

Acum dispari supărat
dar te consolezi
în libertatea ta nebunească
n-au reușit să te stăpânească,
tu îți alegi drumul
și eu, sora ta copilăroasă, te-am urmat
și-acum nu-mi mai găsesc poezia.
I-a plecat până și somnul
furat de ghearele valului tău.

Ceva s-a-ntâmplat
cu apele tale netrecute
în vârtejul vremurilor
ești bucla timpului doborât.

***
nimeni nu cântă
nu mai cântă nimeni
sunt zile aspre de frig

despărțirile nu au îmbrățișări
și-n jur nimic

ne știm muritori
cum primăvara e vinovată
de manevre ostile de timp
niște flori
s-au pierdut în noapte
sau prin abatorul de vise
unde nu mai cântă nimeni

Iunie static

e nisipuri mișcătoare
stau figurile frunzelor
zburate de aripi
neatinse vreodată de iubire

pe nisipuri mișcătoare
construim static un viitor
premiat la Cannes.

Ce burniță e-afară!
Noi fețe palide abia ieșite din bârlog
pentru 1 iunie
și lunca trage spre nord
bătând câinește din bocanci

Ce frison mocnit stă nemișcat
pe poziție de vânătoare
și plouă și plouă…

făcând nisipurile mișcătoare
încremenite
ca o flotă stelară
înfrântă definitiv
Noi? Picături…

Ierburi cu veleități de gazon
cresc spice lipsite de caracter
Vin, revin, pleacă, rămân
se apleacă până la pământ
într-o reverență bolnavă…
Un du-te-vino fals
căci piua mașinii de tuns
le va pune în practica morții

Plouă trist
în grădina Bacovia
căile lacustre s-au deschis
liniștit, nesfârșite
iar plouă…
Un debut estival
câteva cuvinte mirate
s-au strâns sub pietrele mari
spiriduși imobili și reci
E-o lumină
sumbră și înecată
de nori
ploaie de tiraje mari
cu inimă neagră
menhir… narativ.

Coame albe de aburi
umede ierburi în vânt
Cuvintele pier
în fuioare prin nori
Nimic nu se potrivește cu lumina
ne obișnuim să trăim în mister

Mama n-a lăsat
niciun plic
pe care să scrie:
a se deschide
după moartea mea!

Frig în iunie
ca noutate de viață
ne răcim
într-un iz de istovire

motanul negru
trece pe alee
un vifor
a rupt
crengile din alun
Am devenit
o pradă.

Lucian MĂNĂILESCU

Castele de nisip

O întâmplare patetică, cochilii de scoici
şi castele de nisip, pe o plajă
unde locuieşte doar vântul…

Acolo viaţa e ca un Alzheimer şi blândeţea
lui Raskolnikov ucide uneori, acolo
sunt sentimente palide
şi înserări şi afişele multicolore
ale zilei de mâine…

Oh, dar desigur, bunii călăi
vor învinge în cele din urmă,
capetele noastre umplute cu heliu
se vor ridica în înalt plutind
pe deasupra realităţii iar pe urmele
noastre tăcerea va merge în zdrenţe.

Ne vom întoarce peste o mie de ani!

Cineva se joacă de-a viaţa noastră

Cineva ne înghesuie în zeppelinul
multicolor al bunăvoinţei, ne îndoapă
cu „Ana are mere” şi ne lasă să plutim
între cer şi pământ…

Seara ne construim în oglinzi
cartiere sclipitoare, de acolo de sus
se vede doar o singurătate cu gratii,
rochia ta, iubito, trece surâzătoare
printre nori, la Circul de Stat
biletele şi tumbele se vând
pe sub mână…

De aceea vă spun, cineva se joacă
de-a viaţa noastră, sirenele
salvării ne bagă degetele în urechi,
ceasurile se umplut de greieri
şi zeppelinul abia se mai vede…

Nina-Elena PLOPEANU

O zi cu final neașteptat

Era sfârșit de martie. Eu și Pavel tocmai ne întorsesem dintr-o călătorie de două zile. În prima zi, pe 25 martie de sărbătoarea bunei vestiri, fusesem la București, la clinica Retina, la un control după operația de vitrectomie pe care o făcusem în urmă cu aproape un an. Obosiți după orele de așteptare pe care le petrecusem aici, nu am vrut să mai rămânem în capitala supraaglomerată și ne-am îndreptat spre orașul adolescenței mele, acolo unde îmi făcusem studiile liceale. Ne-am cazat, ca de obicei când mergeam la Târgoviște, la Hotel Dâmbovița, într-o cameră cu vedere spre parcul Mitropoliei proaspăt renovat. A doua zi, înainte de a vizita alte locuri, ne-am plimbat prin frumosul parc din centru și am participat la o parte din slujba de la Mitropolie. Pentru că era sâmbătă se oficia liturghia, dar se făceau și pomeniri. Am aprins lumânări pentru noi și pentru cei plecați în lumea umbrelor, așa cum obișnuiam, ori de câte ori, intram într-un așezământ religios.
—Hai să-mi arăți locurile frumoase din acest oraș, m-a rugat Pavel. Vreau să văd pe unde hălăduiai tu când erai la liceu. Doresc să-mi încarc bateriile, mi-a mai spus el, după perioada destul de obositoare prin care am trecut.
—Bine, i-am răspuns, după ce m-am gândit puțin. Am să te duc în parcul Chindia, unde mergeam de cele mai multe ori când chiuleam cu întreaga clasă de la ore. De acolo putem admira și ruinele fostei curți domnești, dar și Turnul Chindiei. În același parc se află și o grădină zoologică.
După o raită prin centrul vechi, pe care îl străbăteam aproape în fiecare dimineață în drum spre școală, astăzi de nerecunoscut, ne-am urcat în Capturul nostru olive pentru a ajunge cât mai aproape de locul pe care voiam să i-l arăt lui Pavel. Urbea, deși ducea în spate o povară istorică de multe sute de ani, părea mult mai tânără decât acum câțiva ani când fusesem aici ultima oară.
—Ce mult îmi plac străzile acestea pline de case mari boierești, multe dintre ele de la începutul secolului trecut, dar renovate de curând. Apreciez faptul că s-a respectat vechiul stil arhitectural, a ținut să remarce Pavel.
—Da. Sunt într-adevăr deosebite. Interesant este faptul că și noile clădiri se încadrează perfect în vechea arhitectură, l-am completat eu.
Parcul spre care ne îndreptam avea două intrări. De când nu mai fusesem aici, aproape că uitasem de cea dinspre stadion. Intrarea principală era cu adevărat maiestoasă. Încă din stradă aveam o viziune de ansamblu a acestei oaze plină de verdeață.
—Iată în mijloc aleea domnitorilor. Domină întregul parc. Orașul a fost capitala Tării Românești vreme de câteva secole. Spre nord se întinde lacul pe malul căruia mă opream eu și colegele când ne săturam de ore. De pe aleile din partea dreaptă, putem vedea foarte bine Curtea Domnească, aflată acum în restaurare, precum și vestitul turn, adevărat simbol al orașului. În partea stângă este grădina zoologică. Unde vrei să mergem mai întâi?
—La grădina zoologică a răspuns hotărât Pavel.
I-am îndeplinit cu plăcere dorința. Și eu doream să mă refugiez puțin în lumea necuvântătoarelor. După ce am achitat biletele, am intrat pe una dintre alei de unde se auzeau râsete de copii. Așa cum presupuneam, cei mici se găseau în fața țarcului cu maimuțe. Câteva mai bătrâne se bucurau de soarele darnic de primăvară. Altele, în special puii, făceau adevărate acrobații. În interior era amenajată o adevărată arenă de circ. Nu mai fusesem de mult într-o grădină zoologică, și, deși eram la vârsta când ar fi trebuit să avem nepoți, ne minunam la fel ca și puștii din jurul nostru de cât de haioase erau micile maimuțe ce se dădeau huța și zburau dintr-un trunchi de copac într-altul cu ajutorul unor frânghii, la capete cu niște inele metalice, ce imitau lianele din junglă. Amuzată de ceea ce vedeam, l-am întrebat pe Pavel:
—Știai că singurul animal judecat și condamnat într-un proces a fost o maimuță? Procesul s-a întâmplat în secolul trecut când maimuța a fost acuzată că a fumat în public și a urinat pe oameni.
—Mai trist este faptul că înainte de căderea comunismului, în Abhazia s-au făcut experimente pe maimuțe căutându-se un hibrid între om și maimuță care să fie soldatul perfect în război.
—Experimente pe aceste viețuitoare au făcut și chinezii. Am citit că maimuțicile Zhong Zhong și Hua Hua au fost primele clonate de chinezi. Se spunea în studiul acela că ele sunt rezultatul metodei de transfer nuclear de celule somatice. Embrionii au fost crescuți într-un nucleu celular extras dintr-o cultură de țesuturi de piele. La rândul său nucleul a fost reintrodus cu grijă într-un ovul de-nucleat din care ADN-ul fusese expulzat în prealabil.
—Dacă tot am ajuns cu discuția în Orientul Îndepărtat vreau să-ți amintesc povestea japoneză despre cele trei maimuțe înțelepte, ce trăiau în Altarul Toshogu. Una dintre maimuțe își acoperea gura să nu bârfească, cea de-a doua își acoperea urechile să nu răspândească zvonuri, iar cea de-a treia își închidea ochii să nu vadă nedreptățile.
—Povestea ta mi-a adus aminte de Socrate.
Când am trecut și pe lângă cușca regelui i-am spus lui Pavel
—Am aflat de la o emisiune de știri că leul acesta a fost confiscat de la un manelist care îl crescuse de mic. I-a fost luat pentru că făcuse un videoclip cu animalul rănit și înlănțuit.
—Acum, aș putea să te întreb așa cum făcea Socrate cu ucenicii săi: Ceea ce vrei să-mi spui este adevărat? Ce vrei să-mi spui este bun sau util? Este necesar să-mi spui ce ai auzit?
—Nu cred că spusele mele întrunesc exigențele filosofului amintit, dar întâmplarea îmi aduce aminte de un film indian în care o familie crescuse doi pui de lei. Când au crescut, leii au fost eliberați în sălbăticie. La un moment dat, fiul familiei a fost răpit de niște răufăcători care l-au dus în junglă unde băiatul profitând de neatenția răpitorilor a scăpat. Urmărit de bandiți, a fost salvat, în cele din urmă, de cei doi lei crescuți în familie.
—Spre deosebire de oameni, iată că animalele au memorie afectivă, m-a întrerupt Pavel.
În cușca păunilor mai multe păsări își etalau evantaiul cozii în culori vii . Printre ei vedetă era un păun alb.
—Ai văzut vreodată o floare păun? l-am întrebat pe Pavel.
—Nu cred. Există așa ceva?
—Știu că există plante păun. În ceea ce privește florile păun am unele rezerve. Am văzut pe facebook o astfel de floare cu petale colorate în roșu și mov, iar în interior sepalele se adunau în jurul unui pistil care semăna leit cu un păun. Arăta superb. Numai că din comentarii, am înțeles că era o făcătură.
După vreo două ceasuri petrecute printre necuvântătoare, am revenit în parc . Eram obosiți, dar am ținut neapărat să trecem prin fața celor treizeci și trei de chipuri dăltuite în piatră de pe aleea rezervată domnitorilor. Amintindu-mi de o călătorie la Iași, când în parcul din Copou, Pavel se fotografiase lângă statuia veronică-i Micle și postase pe Facebook, unde primise sute de like-uri, am profitat de ocazie, și m-am fotografiat lângă statuia lui Petru Cercel, domnitorul care a readus capitala la Târgoviște.
—Ce-ți mai aduci aminte de acest domnitor, fiu al lui Pătrașcu cel Bun și frate vitreg cu Mihai Viteazul, care își spunea Petru Pătrașcu sau Petru Dimitrie?
—Da, nu am vorbit prea mult elevilor despre el, nu era prevăzut în programa școlară. Știu că a domnit doi ani între 1583 și 1585. În copilărie, cât a fost tatăl său domn, a rămas prizonier la turci, iar mai târziu a călătorit foarte mult prin mai multe state occidentale căutând sprijin pentru obținerea tronului Țării Românești. A avut astfel ocazia să învețe douăsprezece limbi străine și să cunoască schimbările aduse în societatea europeană de Renaștere. El a înconjurat palatul domnesc de aici cu grădini „alla italiana” și sere cu tot felul de plante exotice.
— Faptul că i s-a spus Petru Cercel de către boieri, ar putea să ne ducă cu gândul la regele Franței Henric al III-lea și la acei „les mignons” care îl înconjurau?
—Într-adevăr, avea un cercel cu o nestemată în ureche după moda franceză, dar sursele istorice vorbesc despre multe femei care i-au fost iubite: Caterina de Medici, Margareta de Valois sau favorita din haremul sultanului Laura Batfor, care provenea dintr-o familie de nobili venețieni și care, se pare, l-a ajutat să se mențină pe tron. A avut într-adevăr Țara Românească un domnitor, Radu cel Frumos, care, din dorința de a deveni domn, a fost favorit al lui Mahomed al II-lea și pe care cuceritorul Constantinopolului l-a și sprijinit să obțină domnia în dauna fratelui său Vlad Țepeș.
— Artistul a surprins foarte bine trăsăturile feței, fiecărui voievod, am remarcat eu. Sunt exact cum le știm din cărțile și compendiile de istorie. Probabil că acele fotografii au fost folosite drept modele. Ști, se pare că un sculptor vede cu mâinile, iar sculptura se profilează prin mângâierea pietrei sau marmurei. În biserica domnească există chiar o galerie cu portretele celor mai mari domnitori, ctitori ai acesteia de-a lungul secolelor: Mihai Viteazul, Neagoe Basarab, Matei Basarab, Constantin Brâncoveanu, Radu Șerban, Constantin Cantacuzino.
—Da. Îmi amintesc. Am vizitat acea biserică alături de colegi încă din primii ani de facultate. Pe peretele vestic al naosului în fresca ilustrând momentul primirii Tablelor legii de către Moise pe muntele Sinai, se vede un personaj ce nu este menționat în Biblie.
—Un înger între două cercuri concentrice, am completat eu, despre care unele voci spun că ar fi un OZN.
—Interesant că dovezi despre OZN-uri și ființe extraterestre, datând din evul mediu, s-au descoperit în mai multe așezăminte religioase din țară.
Cu gândul la Obiectele Zburătoare Neidentificate, ne-am îndreptat spre aleea de unde se vedeau foarte bine ruinele curții domnești și Turnul Chindiei. Înalt de peste douăzeci de metri, vestitul monument construit de Vlad Țepeș în secolul al XV-lea veghea împrejurimile.
—Spre care dintre cele două ipoteze ale denumirii înclini tu? L-am întrebat pe Pavel.
—Cred că se numea Turnul Chindiei pornind de la faptul că timpul din zi la care se referea era apusul soarelui, moment în care soldații din turn dădeau semnalul pentru închiderea porților cetății.
—Da, dar nu uita chindie înseamnă și petrecere și de-a lungul vremii în zonele din jur se organizau multe ospețe, iar în secolul al XVIII-lea în turn cânta o fanfară pentru plăcerea domnilor. Par să fie plauzibile ambele variante, dar ceea ce este sigur este faptul că parcul acesta amenajat în lunca Ialomiței în fosta grădină a Curții domnești, se numără printre cele mai frumoase parcuri pe care le-am vizitat, i-am zis lui Pavel.
—Ai dreptate, m-a aprobat el. Putem să-l plasăm pe podium alături de alte muzee în aer liber vizitate în ultimul timp.
Mulțumiți că petrecusem împreună un timp util și plăcut, ne-am îndreptat ușor spre Capturul nostru olive, ce ne aștepta cuminte pe strada cu multe clădiri ce aminteau de stiluri arhitecturale din secolul trecut. Acasă ne așteptau cele două pisicuțe, Arti și Poppy. Nu ne înduram să le lăsăm singure mai mult de două zile. De câte ori ne întorceam din călătorie, ne întâmpinau la ușă și își exprimau bucuria ascuțindu-și gheruțele pe tocul din lemn. Spre seară, Livia, fiica noastră, ne-a sunat să ne întrebe cum a fost călătoria. Tocmai îi povesteam ce lucruri frumoase și interesante văzusem noi astăzi, când îndreptându-mi privirea spre geam, către bisericuța din apropierea locuinței noastre, am zărit deasupra acesteia, la început zeci, apoi sute de luminițe ce deveneau din ce în ce mai multe și mai strălucitoare pe măsură ce se strecurau pe deasupra turlelor. Mirată, l-am întrebat pe Pavel, făcându-i semn să se uite spre fereastră.
—Ce se întâmplă?
—Ce pot să fie? s-a mirat și el lăsând din mână cartea pe care tocmai o răsfoia. Să aibă vreo legătură cu OZN-urile din bisericile noastre medievale?
Mirată, contrariată, consternată chiar, i-am zis și Liviei pe care o uitasem la telefon.
—Se întâmplă ceva ciudat. Mii de luminițe s-au aprins dintr-o dată deasupra bisericii Sfântul Antonie și Sava. Dacă ar fi stele, ar sta pe loc. Dar nu sunt. Înaintează spre vest, iar în urma lor apar alte și alte lumini.
—Poate sunt avioane trimise de Putin. Și-a dat cu părerea Livia făcând referire desigur la războiul ruso-ucrainean în plină desfășurare. Sau poate sunt avioane trimise de SUA spre bazele NATO de la noi.
În timp ce ne întrebam ce poate fi cu puzderia de luminițe de pe cer, gândul m-a dus la romanul lui H.G. Wells, Războiul lumilor, o evocare a unei confruntări dintre marțieni și pământeni. Parcă și vedeam omuleții verzi ieșind din navele lor cilindrice și atacând Terra cu tripozi înarmați cu raze de foc și fum negru.
—Ce crezi, l-am întrebat pe Pavel, extratereștrii sunt imuni la covid?
—Ce legătură are întrebarea ta cu ce se întâmplă afară?
—Îmi amintesc că în romanul lui Wells, marțienii au fost răpuși până la urmă de virușii și bacteriile existente pe pământ.
—Hei, hei, ce tot aberați acolo? Ne-a întrebat Livia? Nu v-ați uitat pe facebook? În oraș sute de oameni sărbătoresc ora pământului și înalță lampioane.

Sorin CĂLIN

Consultații eretice

Să nu-mi spui mamă de colon și fibroză
Îmi sunt de ajuns bronșita și-o ușoară viroză.
La vârsta mea, de două ori mai puțină
Decât Abel și Cain împreună
Nu te prea omori după moarte.
Poate după cuvinte puține,
Poate după șoapte.
Ce nu știe tata, dar să nu-i spui niciodată,
Să nu-i spui că hernia de disc
Ucide încet, ca la pui rebegit.
Să nu-i spui de prostată.
Iar dac-ai să uiți de tine vreodată
Să mă chemi în vis, când ți-o fi mai frică.
Am să-l alung pe domnul Alzheimer
Și-am să-i pun lui diagnostic tembel.
Am să scriu pe rețetă așa: diabet.
Scurt. Supliment, emfizem.
Și când ochii senini s-or vrea închiși în noapte,
Am să iau cataracta la mine, să o pun în sertar,
Să se zbată în beznă, să vorbească-n zadar.
Mai știu c-au venit într-o seară și Meno, și Andro,
Ca doi hoți de feți, ca doi hoți de cai și-au lăsat în urmă
Toată dragostea pustie.
Să vă treceți frumoși, cu inimă blajină,
Fără ateroscleroză, arteră hipertensivă,
Poate doar cu o mică durere de coate,
Pentru tot și pentru toate.
Și-atunci când nu va mai fi lumină,
Am să-nchid storul lângă voi, mamă și tată
Și-o să-mi fie dor de mine.