Spații culturale nr. 33 (11)

Valeriu SOFRONIE

ÎNTR-UN OU

Mai târziu am aflat că locuiam într-un ou. Nu înţelegeam de ce, tot căutând în stânga şi în dreapta, nu zăream copaci cu ramurile până în cer, feline îndrăgostite de alte feline sau pur şi simplu câte o cioară bicentenară. Trăiam într-un fel de anotimp alb, fără zăpadă şi sănii. Cerul sta întins ca o plapumă peste lume, atât de aproape de pământ încât ştiam sigur că undeva se întâlnesc sau că trec unul în altul, printr-o simplă răsucire de pe o parte pe alta a fiinţei. Aveam intuiţii, dar nimic nu putea fi probat. Băteam cu degetele îndoite în pereţii albi…un sunet sec îmi răspundea de dincolo…deseori mă trezeam, crezând că un cioc uriaş răspundea în zidul lumii rotunde, fără să-mi mărească pulsul…dar şi fără să-mi spună ceva.
Mă miram din ce în ce mai mult de lumea în care trăiam. Mi se părea prea curată şi prea rotundă faţă de aceea care îmi trecea prin faţa ochilor în somn. De fapt, eram într-o continuă mirare, în vădită opoziţie cu peisajul omogen, mereu neinteresant pentru ochii obişnuiţi doar cu lumina verticală. Aici, lumina venea însă de pretutindeni. Nici direcţia nu i-o puteai ghici. Era acum lângă tine şi, în secunda următoare, o amintire. Dacă erai ghemuit pe partea dreaptă, ea răzbea ca un izvor de sub tine. La început o simţeai ca primele bătăi de inimă ale fătului…apoi ca un cutremur îndepărtat care desparte ape de jos de ape de sus, punând tării între ele. Când aveai ochii închişi, adânciţi în pădurile neştiute din tine, şuvoiul îţi trecea direct prin piele, muşchi şi oase până îţi invada cu vibraţia sa calmă fiecare neuron prins în repetiţia zilei. Nu rămâneai separat de ea. Nu rămâneai afară. Aşa se făceau lucrurile în interior, că până şi un fir de praf, ajuns aici dintr-o lume nefăcută, se răspândea în jur ca un flux de neutroni desprinși dintr-o armă irațională. Cât praf nu călcasem în picioare prin visele mele şi aici firul acesta maroniu, încărcat cu particule nemarcate, reuşea să trezească în mine cele mai uimitoare stări aperceptive. Mă uitam la el de parcă citeam în Kant. Dar nici Kant şi nici Hegel nu mă lăsau să privesc în ei. Parcă toate cuvintele lor erau alcătuite dintr-o singură literă. Iar când nu erau, de la primele cuvinte, aruncau o perdea de ceaţă peste ochii neştiutori. Dar firişorul acesta maroniu era deschis, cum numai unele uşi știau să fie astfel.
– Eşti praf?
– Praf sunt. Dar unul într-un ou…poţi să mă scoţi de aici, fără să-mi dărâmi lumea?
– Deci eşti Firul de praf. Ce poţi tu să faci din albul ăsta fără adâncime?
– Sunt opusul abisului imaculat care n-a trezit niciodată îndoieli. Istoriile încep mereu cu mine şi tot cu mine sfârşesc, chiar dacă sub formă de epitaf. Întotdeauna, la începutul tuturor, un fir de praf s-a aşezat pe blana albă a unui zeu, făcându-l să strănute zgomotos…
– Începutul? Dar tu nu poţi decât să te amesteci printre noi, ca oaia neagră în turma ascultătoare.
– În toate începuturile, fraţii şi verii mei şi-ai făcut cuibare. De unde crezi că vine oul ăsta în care stai atât de confortabil? De unde îţi vin visele acelea negre, cărora nu la găsești niciun rost?
Da, avea dreptate. De unde îmi veneau visele? De unde curiozităţile? De unde dorinţa asta nebună de a trăi fiecare pată așternută pe cadranul timpului? Amintiri dintr-o lume căzută în noroi începuseră să mi se verse prin vene. Nu ştiam de unde vin. Dar nici nu mă mai interesa. Grăuntele de praf devenise de-acum un firişor de nisip prins într-o scoică. Începuse să strângă în jur, atom cu atom, toate culorile care nu apucaseră să se hotărască ce urmează să fie… Aşa începeau deci istoriile. Cine-ar fi bănuit că lui Dumnezeu i-a scăpat asta?
Acum, când lucrurile mi-au devenit atât de clare, pot spune cu certitudine ce înseamnă un ou. Toţi ne grăbim, când vine vorba de ele. Când ne enervăm, le înhăţăm nervos în mâna tremurând de foame şi le trântim într-o tigaie încinsă sau într-un ceaun cu făină, dacă avem ceva mai multă răbdare. Ouăle se supun întotdeauna voinţei noastre. Deşi au multe de oferit, ele nu-şi arată de la sine enteleheia proprie. Albuşul şi gălbenuşul lor nu interacţionează în ele, până când o scânteie din afară sau un fir de praf, precum cel din povestea de mai sus, nu le deschid porii, descoperindu-şi unul celuilalt minusurile.
Până la o vreme, toţi purtăm un ou în noi. Îl putem duce aşa o viaţă întreagă, departe de zgomotul lumii. Nu simţim nimic acolo. Nu sunt oceane în ele care să ne sperie cu adâncimile lor. Nu sunt munţi care să ne ameţească cu înălţimile lor. Regula este să stăm şi să fim purtători de neştiut. Când avem destulă tărie, facem mai mult de-atât. Îi găsim locul în care se ascunde de noi, pătrundem cu mâna ca un bisturiu între coastele care niciodată nu dor îndeajuns de tare, în apropierea inimii, pe lângă care pătrundem cu multă grijă, îl prindem între degete şi îl scoatem afară.
– Tu eşti?
– Eu sunt.
– Tu locuiai în mine?
– Eu.
– Şi-acum ce va fi?
Ouăle nu vorbesc. Ele doar tac şi, din când în când, încep să se învârtă atât de repede în jurul nostru încât, ameţiţi şi speriaţi, în acelaşi timp, începem să dăm afară din noi toate plăcerile meselor de dimineaţă, prânz şi seară. Cum spuneam, aflăm destul de târziu ce înseamnă să locuieşti într-un ou sau să îl porţi în tine.


Stan BREBENEL

CĂDEREA BASTILEI

Romanele cu cheie, cunoscute sub diverse denumiri, romane parabolă sau romane alegorice, au apărut din cele mai vechi timpuri. Printre primii care s-au impus în acest gen literar a fost Procopius din Caesarea cu „Istoria secretă”, scrisă pe la 555 d.H. Acest gen a apărut din nevoia de protecţie a autorilor împotriva prigoanei sau a cenzurii de orice fel. Şi scriitorii români au recurs la aceste subterfugii. Dimitrie Cantemir a scris „Istoria ieroglifică” la Stambul, în inima Imperiului Otoman. Alte romane cunoscute, şi care au făcut o anumită vâlvă şi deliciul cititorilor în epocă, au fost „Scrinul negru” şi „Bietul Ioanide” de George Călinescu, „Principele” şi „Ianus” de Eugen Barbu, „Întâlnire la judecata de apoi”, scris în exil, de Petru Dumitriu şi, mai recent, romanele lui Dinu Săraru din ciclul „Ciocoii noi cu bodyguard”. Mai pot fi citate şi altele. Societatea omenească a oferit numeroase subiecte care să fie tratate de acest gen literar din toate domeniile de activitate: politico-administrativ, social, cultural ş.a. Scopul urmărit era acelaşi ca şi al fabulelor, iar armele folosite erau aproximativ identice.
Lumea literară, cu boema şi can-canurile ei permanente, a fost, este şi va fi o sursă inepuizabilă pentru condeieri şi Horia Gârbea nu putea să rateze un asemenea subiect, mai ales că este un fin cunoscător al fenomenului. Aşa se face că a încredinţat tiparului un „mic roman comico-satiric de moravuri scriitoriceşti”, catalogat astfel de Gabriel Dimisianu, ce a apărut în anul 1998. Peste nouă ani publică la Editura Corint ediţia a II-a, definitivă, a romanului Căderea Bastilei. Autorul nu se referă la celebra scenă istorică a revoluţiei franceze ci denumeşte o stradă din Bucureşti unde, într-o mansardă ce pe vremuri ar fi fost locuinţa marele Nichita, au loc multe întâmplări mai mult prozaice decât poetice. Horia Gârbea aduce în faţa reflectoarelor o lume plină de mofturi şi moftangii, cu racile reale sau imaginare, care au intrat în folclor şi dau savoare oricărei întâmplări unde percepţia personală asupra propriei valori literare este superioară percepţiei critice şi a publicului cititor. Felul în care o redă un autor sau altul ţine de doza personală de machiavelism şi de talentul fiecăruia, iar Horia Gârbea are din belşug aşa ceva. Este ironic, am putea spune ghiduş, fără să fie sarcastic decât atât şi atunci cât şi când trebuie. Personajele sale Aldu Rădulescu, Rafael Robănescu, Marius Pupan, Călin Ţâru, Alteea Fleciu, Mitică Unguroiu sunt pitoreşti în felul lor având multe elemente comune, dar şi altele care îi diferenţiază. Ei sunt cei ce duc mai departe gloria capitalei literare recunoscută drept o „Sodomă a Balcanilor”.
În afară de tablourile de un comic suculent ce redau aproape fidel atmosfera şi intrigile care au fost ţesute de-a lungul vremii, şi care se mai ţes încă, autorul crează şi tablouri groteşti, „o lumină sincopată (stroboscopică) cu ajutorul căreia se creează atmosfera în discoteci”, afirmă în prefaţa cărţii Alex. Ştefănescu. Asemenea tablouri sunt cele referitoare la pandemia de decese ce loveşte lumea literară şi festivitatea de decernare a premiilor breslei, de un umor seducător amintind de modul în care a fost desemnat candidat Agamiţă Dandanache. Marii favoriţi la premiile anuale au fost înfrânţi de un outsider din provincie, cu toate că „cetatea eternă a literaturii cu ziduri non-aparente era la fel de greu de penetrat ca sexul unui manechin de ceară”. Învingătorul, care bătuse la uşile celor mai importante redacţii literare fără succes, a fost stabilit nu de impresionantul juriu ci de o coană Joiţica, ceva mai citită şi mai răzbunătoare, Alteea Fleciu, amanta de serviciu a lui Aldu Rădulescu şi Rafael Robănescu ce era împărţită prieteneşte şi cu rândul la celebra adresă – în calitate de secretară a juriului. Intrarea în sala de premiere a câştigătorului este monumentală, numai fanfara lipseşte: „Deodată se iscă zgomot şi îmbulzeală la uşă. Deşi mare, holul se umpluse şi noii veniţi intrau cu greu. Astfel, comandoul care îl aducea, mai mult pe sus, pe Mitică Unguroiu, trebui să facă uz de forţă. Susţinut de verişorii Nicky şi Cornelius, triumfătorul era urmat de primar, sponsori, nevastă şi chiar şoferii notabilităţilor, care nu se înduraseră să nu vadă încununarea.” Lumea multă prezentă la festivităţi se adunaseră ciotcă în spaţiul impropriu: „La ceremonie se strângeau toţi mestecătorii de vorbe, dar, categoric, mai ales marii perdanţi. Ei voiau, prin prezenţa lor întunecată şi uitatul pe sub sprâncene, să stârnească remuşcări nedreptului juriu chiar înainte de decernare. Precum stafiile se adunaseră pe capul lui Richard să-l apese. Aşa o ceată de inşi rămaşi fără coroniţe căuta mai ales privirea lui Pupan, săgetându-l.” Comicul de situaţie accentuează evenimentele mai ales atunci când, prin antiteză, cele două tabere trăiesc stări diferite: de satisfacţie cea a învingătorului şi de deznădejde şi ură a învinşilor. Cineva a anticipat cine va fi câştigătorul dar nimeni nu a luat-o în seamă. Era Sandina, o bătrânică ce ajunsese o altă Pena Corcoduşa peste ani, celebrul personaj din „Craii de Curtea Veche”, o mare frumuseţe în tinereţe şi amantă de lux a notabilităţilor vremii.
Tot ceea ce se întâmplă în mansarda de pe Căderea Bastiliei, pe stradă, la radio unde tartorul redacţiei culturale este Călin Ţâru, în cârciumi, la poliţie sau la puşcărie este un spectacol total. Se întâmplă ca foarte mulţi să se recunoască în personajele unei asemenea opere. Unii se supără că au fost băgaţi în seamă, alţii că de ce nu au fost amintiţi şi ei, aşa, măcar în treacăt. Cert este că personajele lui Horia Gârbea se compun din mai multe persoane reale şi numai numele este aparent cognoscibil. Acest lucru ţine de ştiinţa autorului de a împrumuta trăsături negative de la cât mai mulţi pentru ca scopul pe care şi l-a propus să fie atins. Mai este de remarcat faptul că şi limbajul joacă un rol foarte important în structura romanului, coloratura acestuia, cu tendinţe spre licenţios, dar fără să abuzeze de el, face lectura plăcută. Scrisul curge fluent, este alert şi antrenant ceea ce conduce la accentuarea pitorescului personajelor şi situaţiilor.
Şi în provincie oamenii de litere au comportamentul celor din capitală cu deosebirea că, din când în când, provincia sporeşte numeric şi calitativ contingentele literare, niciodată invers, iar aceştia de cele mai multe ori se comportă cu cei din rândurile cărora au plecat în conformitate cu zicala „ţiganu` când s-a văzut împărat întâi pe ta-su l-a spânzurat”. Aceleaşi mari orgolii, aceleaşi lupte intestine pentru supremaţie pe care o stabileşte, din nefericire pentru ei, doar timpul şi cititorii, cu amendamentul că cititorii sunt din ce în ce mai puţini. Din când în când polemicile nasc şi aici povestiri de acest gen. Numai că există o deosebire: este mult mai multă patimă în provincie. „Horia Gârbea nu urăşte pe nimeni dar bârfeşte pe toată lumea. Cu toate acestea, nu realismul, ci jocul cu realismul este specialitatea lui Horia Gârbea ca, de altfel, a oricărui caricaturist. Paradoxal, pe Horia Gârbea nu îl interesează literatura, ci materialul din care este ea făcută, cuvintele”, scria regretatul Mircea Ghiţulescu. Nu putem decât să subscriem.


Vasilica ILIE

Elegie pentru cei care nu se mai iubesc…

Când oamenii nu se mai iubesc
lumina încremeneşte
pe marginea tăcerii;
întunericul înghite fericirea
şi se trezesc ca orbeţii
bâjbâind prin tunelele singurătăţii.


Elegie pentru un bărbat

cred că tu
nu mai cunoşti
bucuria de viaţă

ia-mă de mână
să vedem filmul
„fluturii sunt liberi”

nu-i nimic
dacă tu eşti orb
îţi voi traduce
ce înseamnă
iubire, duioşie
ce înseamnă să câştigi
delicateţea şi maturitatea
ştii până la urmă
„fetele se maturizează mai repede”.

dacă n-o să înţelegi prea multe
îţi voi dărui
cartea lui Leonard Gershe
s-o citeşti în alfabetul braille…


FAPTE CULTURALE

S-a întâmplat în Râmnic…

„Trăieşte poezia prin teatru”

Un proiect desfăşurat cu sprijinul Comisiei Europene prin programul „Tineret în acţiune” s-a concretizat, în Râmnicu Sărat, prin realizarea unei antologii de versuri, „Trăieşte poezia prin teatru TRUP”. Desigur că acţiunile organizate de Asociaţia de Tineret Onix au fost mult mai numeroase, ele incluzând stagii de formare, excursii, mese rotunde, dezbateri, ateliere de creative writing etc., dar apariţia şi lansarea unei cărţi de poezie scrise de tineri şi pentru tineri pare, de departe, cea mai impresionantă realizare. Se întâlnesc în acest volum tineri din Republica Moldova şi din Râmnicul Sărat al României: unii mai talentaţi, alţii doar bine intenţionaţi şi cu un important bagaj de lecturi. Florin Ceparu, Volodea Mateevici, Camelia Manuela Sava, Nicolae Bratu, Maria Constantinescu – adică profesori şi elevi – au lucrat împreună, într-o echipă în care cel mai puţin a contat vârsta.
Lansarea găzduită pe 22 februarie de Primăria Municipală, în marea sală de protocol, a adunat un public generos, dornic să primească şi să ducă acasă o carte tipărită în condiţii grafice deosebite.

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share