Spații culturale nr. 33 (8)

Viorica PETROVICI

Sfinxul și oglinda de jad
(Fragment)

Suntem în trenul care ne duce la București și el îmi propune să mergem în ziua următoare la Vama Veche, doar noi doi, iar eu aprob cu entuziasm pentru că acolo mă regăsesc cel mai bine, e o stare de libertate, un portal către o lume de poezie. A doua zi suntem cu cortul pe plajă, împrejur, la treizeci-patruzeci de metri, alte corturi găzduiesc tineri veseli ce stau lungiți la soare, dezbrăcați de conveniențe și rutină. Unul cântă la chitară și briza răcoroasă poartă acordurile către mare iar aceasta îi răspunde senzuală chemând cu acel mister al începutului de lume. Soarele roșu se stinge undeva în spate, printre case și-mi fulgeră prin minte că devine realitate pentru noi dacă ne identificăm cu el, chiar și el este o abstracție cu toate că îl vedem în fiecare zi. Noi suntem Soarele în conștiința și în inima noastră. Un albastru-indigo unește cerul cu marea, nu mai există spațiu intermediar, doar o cale de aur se alungește pe oglinda neagră vegheată de talgerul lunii aproape rotund. Mireasma de alge și sare hrănește trupurile acestea întoarse către copilărie și pare că timpul s-a oprit în loc, că mintea a luat concediu. Se mai aud câțiva pescăruși călcând nisipul și, dintr-o clipă în alta, te aștepți să-și ia zborul împreună cu femeile și bărbații risipiți printre ei.
Târziu, simt nevoia să mă confesez, să îndepărtez pentru totdeauna spectrul acelui sentiment penibil, simt că spațiul acesta mă asimilează și vreau să intru purificată.
​- Știi, Alexandru, eu am fost geloasă acolo, la coborâre.
​- Am simțit și m-am speriat pentru că nu te credeam în stare. Eu am trăit drama pierderii primei iubiri din gelozie, continuă el. Eram tot pe această plajă acum șase ani, parcă a trecut de atunci o viață de om. Dar să încep cu începutul poveștii, anul doi de facultate la București. Aveam cazare în Grozăvești. Vizavi de camera mea era o cameră de fete, locuiau trei studente, una blondă și două brunete. După mai multe saluturi printre uși, intersectări la baia comună care cuprindea, pe tot etajul, cinci cabine de duș de la care, în permanență, lipseau capetele de duș și apa cădea pe tine direct din țeavă, una dintre fete mi-a atras atenția în mod special. Avea ochii căprui, un păr drept, srălucitor, tuns în formă de cască și un zâmbet cuceritor care îi lumina fața. Zâmbea tot timpul de parcă știa un secret al bucuriei pe care îl păstra doar pentru ea. Într-o zi i-am zâmbit și eu, a fost o formulă de salut neconvențională și ea s-a prezentat:
​- Crina, studentă la drept în anul doi.
​- Alexandru, zic eu, același leat, nu vii să vezi o cameră de băieți?
​- Chiar aveam această curiozitate, îmi răspunde și intră cu mine în cameră fără nici o fandoseală. Totul părea firesc la ea și felul în care ne-am îmbrățișat în următoarele zece minute și felul în care mi s-a dăruit apoi. Zi de zi venea la mine la ore complet nepotrivite, își scotea încet ciorapii transparenți, rochița turcoaz, bichinii roșii întotdeauna. Sutien nu purta, sânii ei ca două mere-pere erau aromați și atât de catifelați încât gura mea aluneca pe ei invadând auriul, apoi mărgica roz a sfârcului îmi intra între buze și tremura, o lumină a primei dimineți de mai prin liliacul alb abia înmugurit. Era mereu alta, seducătoare, jucăuță, arogantă, nesuferită și, foarte rar, neajutorată.
​- Mi se pare că descrii o femeie din alte vremuri, îl întrerup eu cu tandrețe.
​- Chiar așa o numeam, femeia din alte lumi. Mai vrei să asculți?
​- Te rog, așa aflu cel mai bine ce fel de om este iubitul meu, îi răspund.
Ieșeam în parc, continuă Alexandru și alergam, ea reușea să țină pasul cu mine deși era minionă, avea o voință de neegalat. Serile ne plimbam ținându-ne de mână, așa cum facem și noi acum, păream demodați și alegeam rute pe care nu întâlneam cunoscuți. Foarte repede a venit vacanța și ea mi-a propus să mergem la mare. Uimirea mea a fost și mai mare când Crina a insistat să le ia și pe cele două colege de cameră, ele cu cortul lor, noi cu al nostru. Ajunși la Vama Veche, ne-am instalat destul de aproape cele două corturi apoi am fost la un spectacol de muzică folk exepțional care a ținut până după miezul nopții, am dansat pe plajă toți, ne simțeam foarte bine împreună. Pe la ora două, odată ajunși la locuințele noastre provizorii ne-am despărțit și noi doi ne-am iubit într-un anume fel, tandru, ne-am legănat în tainicile șoapte ale valurilor și-am adormit îmbrățișați. Când ne-am trezit, după spălatul ritualic în apa mării, am înotat, ne-am uscat la soare, care acum era pe mijlocul cerului și am luat micul dejun din pachet adică pâine neagră cu unt și cașcaval.
​- Ați dus o viață sănătoasă, după cum observ.
​- Ailin, așa pare căci ce-a urmat ține parcă de un film cu ambiții comerciale deși pentru mine a fost o experiență profund transformatoare urmată de drama despărțirii.
​- Dar ce-a putut să vă îndepărteze? Sunt mirată și curioasă în același timp.
​- Am mâncat toți patru împreună căci Crina și-a chemat prietenele în cortul nostru. Acestea s-au grăbit să vină, erau atât de calde și spațiul atât de îngust… Iubita mea a simțit tensiunea erotică ce plutea împrejur, fetele se lipeau de ea și atunci a propus ca eu să rămân, în cort, cu una dintre cele două colege de cameră ale ei. Am rămas șocat de ce mi se oferea, Crina a insistat foarte mult și a ieșit afară, la plajă, împreună cu Mia. Eu m-am ridicat să le urmez dar Cezara mi s-a aruncat de gât, pe jumătate goală și fierbinte.
[…]
– Te rog, vino în brațele mele, îi spun, simte-mă și liniștește-te, avem planuri mari pentru viitor, doar ne-am propus să ne mutăm împreună, să ne vizităm părinții, tot împreună, după această vacanță.
Nu mi-a răspuns nimic, s-a cuibărit în brațele mele, pe moment, apoi s-a retras înspre partea ei de cort stângându-se covrigel. A doua zi, când m-am trezit, nu mai era, plecase împreună cu prietenele ei. Fără un cuvânt, m-a părăsit și nu ne-am mai întâlnit oricât de mult am insistat eu, s-a mutat la alt cămin studențesc. Când ne intersectam pe holurile universității, privirea ei cobora în mine și amândoi eram profund răscoliți, ne era un dor sfâșietor unul de celălalt dar apoi o umbră trecea prin fața ochilor ei, o străfulgera și atunci se depărta cu pași repezi. N-a mai schimbat cu mine nici un cuvânt niciodată. După ce am descoperit că ființa umană care iubește intens și fără măsură este capabilă să se identifice cu ființa pe care o iubește mi-am dat seama că atunci nu am fost capabil să mă pun în locul ei și s-o fac să urce iar în inimă și de acolo în bucuria cea fără de hotar pe care o dă iubirea pentru că focarul tainic al inimii este unul dintre focarele tainice ale conștiinței. Acolo dispar himerele, rămâne doar lumina, răbdarea și încrederea în sine. N-am putut uita experiența copleșitoare de pe plajă și am căutat pe internet explicații cu privire la amorul fără descărcare. Așa am aflat despre continența amoroasă când poți trăi orgasm multiplu și poți oferi iubire ore în șir fără a interveni moleșeala și starea de oboseală de la sfărșitul actului de dragoste. Am ajuns apoi la curs căci site-ul respectiv făcea trimitere la yoga și am crezut, ca mulți alții că aici se practică toată teoria amoroasă.
​- Cred că te-ai făcut de râs binișor.
​- Și încă în ce hal! Prin anul întâi tot mă băgam în seamă pe lângă fetele din anii mai mari de curs și le propuneam verzi și uscate, le declaram iubire veșnică dar nu știu cum se făcea că ele mă intuiau urgent și mă trimiteau la plimbare elegant, recomandându-mi să fac asane și mai ales să lucrez pe Ajna, corpul mintal, cel de-al treilea ochi din mijlocul frunții, ca să-mi ridic energia. Greu am înțeles că buimăceala e urmarea unei acumulări necontrolate pe zona sexuală, că angrenarea unor relații fără iubire te poate face să regresezi iremediabil.
​- Ce-ai priceput din toate acestea?
– La început, mai nimic, auzisem pe la televizor că în această școală spirituală, în care am descoperit că erau aproximativ patruzeci de mii de oameni de toate vârstele, se face mult sex și îmi lăsa gura apă numai gândindu-mă la acest fapt. Realitatea a fost ca un duș rece, fetele de aici erau mult mai responsabile și parcă mai mature decât cele pe care le cunoscusem până atunci. Au trecut mai multe luni de zile până să mă îndrăgostesc, să fiu, la rândul meu iubit și s-o iau, cu pași ușori, pe calea continenței conștiente acum, fenomen ce îl transformă pe om și îi aduce o stare de sănătate perfectă. Dar miracolul de la Vama Veche nu s-a mai repetat nici în formă și nici în starea aceea excepțională.
După această discuție cu Alexandru simt nevoia să vorbesc doar cu mine și mă retrag pe stâncile care tivesc marea acolo unde plaja se ascunde în mare. Pietrele acestea, cu tainica lor putere, mă transbordează la cele din Bucegi, mă simt simultan si aici și acolo printr-un fel de culoar secret care pleacă din mine, de fapt devin un fel de hiperauz care receptează un mesaj răspuns la întrebarea mea: Cine sunt?
Intru pe ușa sufletului meu și găsesc acolo un călător. Gândurile lui se lovesc de pereții sferei uriașe de unde pleacă în milioane de multiplicări ale fiecărui sunet într-un halou mai viu decât această viață cunoscută. Ascult energiile cuvintelor și ele sunt pline de foc, se rotesc asemenea unui condor ce s-a rătăcit în furtună după ce aripile de sus și de jos s-au impregnat de ape dulci, sărate, nebunele, imprevizibilele ape circulare. Ce am făcut eu cu viața ce mi s-a dat? Sunt un om bun? Auzul meu se prelinge printre meandrele haloului ce s-a îmbrăcat într-un indigo luminos ca un soare, o transparență vibratorie ce mă acaparează până la pierderea identității de orice fel. În această supraconștiință vie vezi, într-o hologramă imens rafinată, toate acțiunile gândurile și intențiile ființei care ești acum, un fel de văz care e accesat din adâncul auzului supraconștient. Valoarea fiecărei fapte personale este codificată cu un număr și observi că ultimul călător a primit note mai mult sau mai puțin onorabile la tot ce a întreprins în această existență. Apoi cifrele se suprapun asemenea Luminii când trece prin elementele cheie ale unei piramide sau ale unui calendar solar alcătuite cu mii de ani înaintea acestei ere umane într-un joc pe care l-aș numi CIFRA DEVENIRII și care rămâne nivelul de vibrație al fiecărui individ cu care este contabilizat în circuitul ocult al Manifestării. Dacă există o cifră repetată care devine una și alte cifre superioare acesteia, se face suma și CIFRA DEVENIRII este mult mai înaltă. Cu această zestre și numai cu ea ești repartizat, după așa-zisa moarte, în alte dimensiuni ale Universului care corespund nivelului tău de vibrație. Acolo evoluezi între entități care au CIFRA DEVENIRII la fel de înaltă sau de scăzută, acolo nu se mai amestecă ființele demoniace ori satanice cu cele bune, elevate sau angelice. Vorba proverbului românesc ,,Cum îți așterni, așa vei dormi”, lumea aceasta fizică este sita lui Dumnezeu, aici poți deveni, dintr-un om rău, un om bun, aici poți recupera, ca la școală, mai mulți ani cosmici, mai multe existențe și poți plăti datoriile din viețile anterioare doar să-ți dorești acestea și să faci alegerile corecte în conformitate cu Adevărul Divin. E multă variație aici, pe planeta albastră, poate de aceea se despart atât de greu de ea anumite ființe.
Compasiunea mă reîntoarce din acest pelerinaj, conștiința mea se recristalizează și îi comunic celui din sufletul meu că toate faptele sale, bune sau rele poartă amprenta atașamentului, conștiința eului e prezentă peste tot. Crești oameni pentru că îi iubești, îi educi pentru că tu crezi că ești un model, scrii cărți și ți se pare că, ce pui pe hârtie, nu a mai fost spus niciodată, ții discursuri, de cele mai multe ori goale. Trebuie să știi că tu nu posezi nimic așa că nu ai ce să dai. Ești o antenă care prinde posturi mai îndepărtate sau mai apropiate și ce se transmite, aceea ar trebui să redai. Distorsionarea pornește din modul de gândire, de alimentație, de amplasament și interacțiune. Până și Creatorul, în infinita lui compasiune și iertare, se scârbește de modul în care omul își folosește liberul arbitru și mereu îi aduce aminte că e muritor. Să muncești de dragul de a munci gândindu-te la ceilalți, să făurești de dragul de a făuri pentru ceilalți, să vindeci fără de plată pentru că numai așa sufletul tău va fi vindecat și să iubești, să iubești, să iubești… Câte respirații ai primit pentru această viață, atâtea daruri de iubire să împlinești, asta aud acolo cu inima mea indigo strălucitoare, un fel de floare cosmică în formă de spirală pe care aș fi putut urca până în adâncul Galaxiei și de acolo, cu altă formă și alt cordon, de aur, mai departe, pe verticală știind, cu noua și imensa mea inimă că mă îndrept către un punct central, sămânța Luminii.
De ce oare vorbesc de mine? Dincolo ești altceva, mult mai aproape de Sine, o reflexie care transcende iluzia. MAYA dansează dezlănțuită aici, jos, regatul ei cuprinde mai multe ceruri și universuri dar stăpânirea ei este vremelnică unde Lumina nu are sfârșit și tărâmurile sunt dincolo de vis.


Camelia Manuela SAVA

A unsprezecea femeie

O zi oarecare. Nu mai e vară. Șoseaua ne poartă înspre un cătun de munte. Când șerpuitoare, când lină, ne duce spre sanatoriu. Oprim mașina într-o parcare din fața porții înalte ce ascunde ochilor curioșilor grădina cu pomi fructiferi încărcați de rod bun. Ce căutăm? Pavilionul din dreapta, camera 207. Pășim fără să gândim prea mult. Nicio șoaptă. Aleea ne conduce gudurându-se pe lângă noi ca un dulău bătrân hârșit de zile. Intrăm în holul principal. La stânga, apoi la dreapta. Numerele se șterg ca într-o ceață. Dispar mereu în spatele nostru. La 206 tresar. Urmează 207 – ce vine oare după? Uitarea. Boala. Hidoșenia. Cumplitul drum deviant al vieții.
În ușă, o femeie blondă masivă, nici nu intră, nici nu vrea să iasă din cameră, stă și păzește pragul… pare un cerber căzut în dizgrațiile zilei. E înaltă, ștearsă la figură, ciolănoasă. Încă tânără, pare decolorată de o boală care o macină interior, îmbătrânită de aerul spitalelor care i-a așternut câteva riduri pe față ca într-o pictură suprarealistă. Mă izbesc de strungăreața dinților, ciudat de puternici. Ea e prima femeie din salon cu care vin în contact. Ceva dureros mă atinge prin vibrațiile căldurii venite din direcția ei. Stă în prag, pusă pe harță cu orice intrus.
Trec pe lângă ea, salutând corect și deferent. Mă tem, nu știu de ce, nu de ea, nu am de ce să mă tem de ea, mă tem de timp. Sau mai degrabă mi-e frică de cum aș reacționa, intrând așa, tam-nisam, într-un salon de spital plin de femei care sunt considerate nebune. Trebuie să fiu precaută, e prima oară și nu știi cum e cu astea… cu nebunele adică…
După ce pătrund în spațiul indicat de numărul înregistrat atât de stângaci pe ușă de o mână nepricepută, văd în patul de la mijloc, la peretele opus ușii, o momâie chircită. Suflă, deși pare împietrită. Timpul s-a oprit în loc, la fel ca și respirația mea. Ea își numără în gând anii, se pierde în șirul lor, eu mă pierd în număratul pașilor mei până ajung lângă ea. O cifră, două cifre. Mamaia visează. Deși poziția de fetus o face să regurgiteze și ultimele fărâme de amintiri. E pierdută într-o somnolență de increat, cu capul în jos, privindu-și mâinile împreunate în poală. Ea e a doua femeie din încăpere care îmi atrage atenția.
– Ce faci, mamaie?
– Tu ești, mamă? Acum ai venit? Cu cine-ai venit?
Șovăie. Rușinea și durerea i se înnoadă în cele câteva lacrimi cuminți care îi curg în două râulețe, de o parte și de alta a nasului coroiat. E slăbită, dar lucidă. După părerea mea, e cea mai lucidă din tot salonul, cu toate că ea e cea mai bătrână:
– Uite unde-am ajuns, mamă! Nu mă gândeam că o să ajung niciodată aici!
– Lasă, mamaie, nu mai plânge, e un spital, e bine și-aici! îmi fac eu curaj, și pe mine mă încearcă același gând – nu credeam că o să ajung vreodată pe-aici! cum ești matale, cum o duci aici, ești bine?!
– Da, sunt bine, mă simt mai bine.
– Tensiune ai? întreb eu, nu ca un specialist sau ca să mă aflu-n treabă, ci fiindcă știam că are probleme cu tensiunea. Ți-au făcut vreun tratament?
– Nu mai am tensiunea mare, parcă 14 sau 15 mi-au zis fetele-astea, au pus să
curgă o pungă din ea, nici nu mi-e foame. Nu mă doare nimic.
– Da, mamaie, așa te hrănește, prin punga-aia, ți-au făcut și analize?
– Da, fă, am luat sânge, am făcut poză la plămâni și una la burtă. M-au dus peste tot. Azi mi-a făcut baie o femeie de-aici. Tare bună, fă, blândă, vorbea frumos, m-a spălat pe cap, m-a pieptănat, m-a schimbat cu haine curate, ca pe copiii mici. Da, stai și tu jos, pe pat. Ce femei bune asistentele astea, femei răbdătoare!
– Da, mamaie, e foarte frumos din partea lor! Asta le e meseria, mai spun eu parcă în gând…
– Sunt femei bune, fă mamă, mai adaugă bătrâna, cântându-mi parcă un refren din vreo amintire de demult… stai și tu jos, maică, stai să mai vorbim oleacă….
Mă așez pe un colț al patului îngust, care se îngustează și mai mult în momentul în care susține greutatea a două ființe. Nu pot să o refuz, s-ar simți lezată în mândria ei de femeie simplă de la țară: când ești în spital te simți ca un lepros față de vizitatorii tăi, indiferent cine sunt ei.
Acum înregistrez mai bine ceea ce se întâmplă în jurul meu. Două femei bătrâne ocupă paturile din stânga bunicii. Vecina de pat e lungită și înfofolită cu o pătură de spital care îmi stârnește repulsie. De sub părul tocit al țesăturii, cândva colorat în verde închis, se vede o față spălăcită, mică, ofilită, cuminte. A treia femeie care intră în raza mea vizuală e, de fapt, alcătuită mai mult dintr-o bărbie și un trup alungit ce a luat forma păturii păroase.
Cealaltă femeie bătrână e mai vioaie. Scundă și îndesată, se agită continuu. A patra femeie. Mustăcioasă și sprâncenată, fusese cândva o femeie voluntară, ambițioasă, hotărâtă, autoritară, după scenele pe care le face:
– Ce mă dor cioatele astea de măsele! Probabil am stat în vreun curent…
Mă uit mirată: de unde ar veni vreun curent? E un aer închis aici ce îți dă impresia de încăpere neaerisită de câteva ere bune, transpirațiile reținute ale unor femei pe jumătate mumii nu ar fi putut cauza dureri de măsele și totuși… Bătrâna se vaietă în continuare:
– Să–mi dea ceva că nu mai pot, să mă duc să le cer un albocalmin. Nu mai suport să stau așa, să-mi dea ceva, ce au ele pe-acolo, niște albocalmin ar fi bun acum. Am niște colțuri de măsele și sigur am prins vreun curent…
Guraliva mă fixează cu ochii ei măriți de durere, ca să mă ia părtașa sa la ceea ce va cere, eu sunt martorul ei cel mai sigur, nu am cum să fug din fața responsabilității mele de a-i fi martor, îi simt deja durerea de măsele prin toți porii.
Cu sprâncenele negre, cu o gură puternic desenată pe fața rotundă, e îmbrăcată cu pijamale bărbătești pe care le-a pus peste două rochii așa cum atârnă pe sub bluza încheiată fugar la nasturi. E septuagenară, deși vioiciunea din glas o arată chiar mai tânără. Nu poți ști vârsta omului atunci când se află într-un spital. Suferințele, boala accentuează procesul de îmbătrânire. Vaietele continuă, spre disperarea mea:
– Na, ce m-am umflat! Așa-i că sunt umflată, domnișoară? Mă duc să cer un bulin, ceva, să nu mă mai doară atâta pustiile astea de cioturi. Doamna asistentă, îmi puteți da ceva de durere de măsele? Se adresează imperativ unei asistente, dar păstrează tonul respectuos și rugător.
– V-am dat unul și dimineață…răspunde evaziv tânăra în halat alb. Ia să văd, ce vă doare? Se apleacă spre sprâncenele groase ale văicăreței. Da, spune pe un ton neutru, cred ca vi s-a umflat vreo măsea, să văd ce pot să fac, o să vă aduc un analgezic și apoi să vă dea doamna doctor vreun antibiotic mâine dimineață…
La auzul acestei vești binefăcătoare, pacienta cu durerea de măsea se potolește ca prin farmec, zâmbindu-mi tâmp, ca și cum mi-ar arăta că a câștigat o victorie binemeritată în lupta cu durerea…
O compătimesc, privind-o de la distanță cu oarecare curiozitate, e destul de agitată în continuare și mă tem ca nu cumva durerea de măsele să fie contagioasă, dar imediat alung gândul acesta pueril, îmi vine să râd – ce glumă bună, să se ia durerea de măsea…hai că încep să mă port prostește…
O voce fermă se aude de pe hol, ca un ecou: „bărbații, la masă!” Un fior, pași grăbiți, zăngănit de oale – parcă e război: toți bărbații din spital au pornit spre un război al nimănui…deși sunt nevăzuți, ei există dincolo de ușă, dincolo de gândurile mele copilărești – ce război?!
Un cărucior cu oale și farfurii se plimbă de la un salon la altul și, din clipă în clipă, va intra și la 207. Iată cum bucătăreasa sau infirmiera – nu mi-e clar ce rol joacă femeia cu împărțitul porțiilor – intră și începe să distribuie atent farfuriile cu ceva mânjit pe ele. Regim diabetic: paste cu un sos roșu-sângeriu. Sprâncenata primește o porție și e foarte mulțumită, pesemne îi era foame. Lângă patul ei, la o distanță de doar trei pași, pe un pat așezat perpendicular, stă o arătare de pe altă lume – părând mai mult moartă decât vie, a încremenit cu un păr vâlvoi, negru, demonic. Pare o ființă androgină – nu-i ghicesc sexul, deși nu are cum să fie bărbat, cu toate că are un trup de băiat înflorit, încă tânăr, cu o mustăcioară neagră, cu hainele atârnând peste față și mâini, haotic – descopăr în ea a cincea femeie: o țigancă gravidă, sub efectul somniferelor. Doarme și se cutremură în somnul acesta identic cu moartea, se trezește brusc și se dă jos din pat cu gesturi repezite.
– A adus-o aseară, îmi spune bunica, tremura, schelălăia, dădea din mâini și le lovea una de alta, și mamaia îmi arată cum aplauda nebuna borțoasă, bețivă și costelivă. Mi-a fost frică de ea, dar i-au făcut niște injecții și a dormit o noapte și o zi, credeam că a murit. Bucătăreasa îi întinde și ei o porție cu paste viermuitoare.
– Nu ți-am spus că nu vreau să mănânc?! Nu vreau! Lasă-mă în pace! Ia-o d-aici! tună vocea de alcoolică a gravidei. Tonul înspăimântător al gravidei paralizează orice suflare în salon. Face câțiva pași șovăielnici, iese afară pe hol, se întoarce după o clipă și își reia poziția de moartă în patul ei care devine un catafalc mai comod decât oricare altul..
Între timp, blonda înaltă de la ușă, prima mea cunoștință din salon, cere o porție, se așează pe pat și mănâncă tacticos, deși cred că e hămesită. E în spatele meu, îi simt respirația întretăiată de înghițiturile lacome. O văd cu coada ochiului. Alături de ea, o altă femeie, culcă și ea, a șasea, o interpelează pe blondă:
– Și cu mine cine mai merge la masă?
– Merg eu, se oferă blonda.
– Mergi? Sigur?
– Da, sigur.
– Uite, Neta, ai și ceai, iubita mea, adaugă bucătăreasa-infirmieră, aducând un ibric cu ceai aburit. Blonda întinde cana:
– E bun ceaiul, e dulce.
Sprâncenata a mâncat tot din farfurie… fideaua roșiatică a dat-o gata și acum mușcă voinicește dintr-o felie de pâine groasă, nu știu de ce, fiindcă avea regim pentru diabet, dar, în fine, nu e treaba mea să mă gândesc la asta acum…
– Bre, toată ziua mănânci! Și te plângi că ți-e foame, ce hoață ești! spune râzând Neta, blonda înaltă.
– Ce mănânc, ce-am mâncat? Am mai mâncat un ou fiert!
– Ba, două! Ai mâncat azi-dimineață două ouă fierte!
– Nu, nu e adevărat, doar unul a fost. Am avut trei: unul ți l-am dat ție, unul l-am dat doamnei Ion și unul l-am mâncat eu… Doamna Ion, a șaptea, e o musculiță umană, un copil devenit prea curând femeie și rămasă la stadiul de fetus uman bătrânicios și stafidit. Ar fi cu ușurință confundată cu un copil de 12 ani. Și mintea i-a rămas înțepenită tot pe acolo – îi zboară aiurea. E tăcută, dar ochii îi sunt de veveriță scormonitoare – neastâmpărați, caută în jur o cale de a se asigura că e binevăzută în aerul împuțit al încăperii albe. Trece de două ori pe lângă mine și mă privește fix, fără să clipească. Sunt o noutate pentru ea – o gânganie ce merită studiată.
– Nu mănânci nimic, mamaie?! întreb eu ca să îmi fac datoria de vizitator…
– Nu mi-e foame, de când îmi fac în venă pungile alea, nu mi-e foame deloc…
– Da, știu că te hrănesc așa, dar totuși…
– Acum douăzeci de ani, când am mai fost în spital nu erau pungi ca acum…
– Da, știu, așa se procedează azi, șoptesc eu siderată…
O altă femeie bătrână, a opta, înfofolită la cap, mănâncă liniștită în patul ei, în direcția opusă locului unde stau țintuită. Înghite și ultimele firimituri de pâine și șterge molcom lingura, pe care o spală apoi la chiuvetă lăsând să curgă apa zgomotos. Se duce și se așează pe pat – o umbră. Și totul se desfășoară ca intr-un ritual zilnic.
Blonda râde spart când sprâncenata își reia vaietul:
– Neto, ce mă dor măselele, Neto, ce mă fac?! Nu mai râde, de ce râzi?!
Și gâlgâitul sonor, haotic al râsului nebunei blonde e teatral, mimat, însă firesc, având în vedere contextul…Terminând de sorbecăit ceaiul, vine direct spre mine:
– Aveți cumva vreo pastilă de durere? Ceva, orice, de durere de oase, de burtă…?!
Ca hipnotizată, scot din geantă un paracetamol și i-l întind fără să stau vreo secundă pe gânduri – nu îmi dau seama dacă ar fi nepotrivit sau nu gestul meu, nu mai pot sta să analizez consecințele faptei mele, blonda cenușie îl ia ca pe o comoară de preț…
– Să vi-l plătesc… se fâțâie ea ca un copil vinovat de cine știe ce faptă necugetată…
– Lasă, nu e nevoie și mă întorc repede cu spatele ca nu cumva să mă prindă în plasa privirilor ei apoase, nici nu văd când înghite pastila… ce mai contează, poate să facă ce vrea cu ea… numai să nu mă mai abordeze și în alte probleme….
De mine se apropie o altă ființă – a noua. E tânără, cu părul nefiresc de strălucitor, blond roșcat, nepieptănat. Ochii albaștri-copilăroși trădează o nefericire ancestrală, figura ei diafan-pierdută e completată de buzele roșii, cărnoase, frumoase și de tenul alb-cristalin. Ai zice că e un înger căzut, pierdut printre oameni. Retezându-i-se aripile, s-a înțepenit aici în salonul 207, fixându-și culcușul în patul de la perete din dreapta bunicii. Bolborosește cuvinte fără înțeles, apoi mă întreabă dacă am să îi dau ceva de mâncare, dau din cap în semn de negare. Șoptește ceva legat de tatăl ei: „tăticul meu, tăticuțul meu, îi spuneam așa, tăticuțul meu”… nu înțeleg ce are a face această situație cu tatăl ei, nu de asta sunt acolo, să înțeleg sau să văd prea multe…
A zecea femeie, pe care privirea mea o înregistrează tot în partea dreaptă așa cum stau cu spatele spre intrarea în salon, este tot tânără, cuminte, sfioasă, visătoare. Stă la pândă să îmi surprindă atitudinea disponibilă de a vorbi și cu ea. Deși nu sunt interesată de un dialog, nu am cum să o evit. Mă întreabă dacă am copii, nu așteaptă să îi răspund, ea singură merge mai departe cu mărturisirea francă: și-a lăsat acasă doi copii, sunt cu soacra și bărbatul, ce s-or face ei fără ea…
O compătimesc, dar trebuie să îmi văd de ale mele, mă concentrez asupra stării bătrânicii din fața mea – cândva era luminoasă, avea ceva fermecător, divin în ea, o lume a poveștilor, a misterelor copilăriei mele, de care mă îndepărtam pe măsură ce timpul hain îi înghițea anii, împuținându-i trupul… Bunica mea nu mai era bunica mea, era doar o momâie din acel salon 207 care își scria istoria între femei care mai de care mai nefericite, bolnave sau tratate ca atare…
– Hai, că e vremea să ne luăm la revedere, mamaie, trebuie să plec…spun printre sughițuri, căci mi se taie respirația, tocmai acum, la final… ce mă fac dacă izbucnesc în plâns?!
– Du-te, mamă, că se face târziu…
Și acel târziu era sfâșietor în inima și în mintea mea…cu atâta suferința în jurul meu, mă și vedeam cumva transpusă în lumea înserării fără scăpare…eram a unsprezecea femeie și, privind cu ochii lăuntrici, vedeam că totuși există și preatârziul…

Râmnicu Sărat
Octombrie 2013 – Martie 2014

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share