Propoziții pretențioase – Ajunași

… că nu-s ultimul prost de pe planetă.
Și o pot spune cu mâna pe inimă. Cel puțin din Europa sigur nu. Ocaziunea mi-a demonstrat că încă mi-s ,,deștept” cât să descifrez din aer – pentru neinițiați să se știe că… totuși, s-o spunem cam ca la cântec: dar unde aer nu e, nimic nu e/ nici sunet nu-i, nici muzică nu-i… – notele sârbești, cehe, poloneze…. Fuse prin același ,,gaz” vital – rostul ghilimelelor fiind doar pentru a nu mi se imputa ,,otrăvirea” cititorului – și-un ,,fluture” năucit de armonicele macedonene de cimpoi, greu de scos de sub mrejele ambientale, însă una este melodierea și alta facerea de transmisiuni audio.
Și-s mulți ce privesc cu futilitate perindările jos-sus, din locația curentă a sunetistului până la artist, pe scenă. Pentru unii, că persoanele de genul lui sunt ahtiate după afișarea în fața tuturor, un soi ,,de-al dracului”, pentru alții că strică fasonul spectacolului. Să le spun că fără dânsul, cei ce se urcă la rampă sunt zero, mai mult, habar n-au nimic, deși ,,la rece” rup sectorul. Așadar, omul de ,,promenadă” între mixer și receptor este cel mai important. Din păcate și din fericire totodată. Se poate sublinia că e muncă totuși de două echipe. În zilele noastre numărând doi tovarăși ca mixmani și cel puțin doi ca personal de deservire tehnică.
De la patru la unul singur e cale lungă. Căi. Durate duble, deși matematica ar raporta timpul și distanța la dublul dublei. Totul constă în viteză și în alegerea traseelor minimale. În fine, o zi din viața angajatului decis să nu-și supere supervizorii. Profesional.
Am găsit mereu instructiv să treci dincolo de barierele obișnuitelor activități. Precum am procedat cu muzica, încercând să găsesc în trebăluiala pentru descoperirea și acoperirea caselor o provocare. Ca mai toate celelalte.
Până or ieși aișorii, din nou, m-oi apropia de deznodământul lucrărilor. Cine-și mai amintește garajele de pe dig? Mai nimeni. Doar foștii proprietari le mai poartă vizual așezările, depănând îndeajunsurile unui acaret la doi pași de cutiile de chibrituri în care locuiau. Cu regret. Fiindcă majoritatea erau ridicate cu sudoarea proprie. Fiindcă desființarea lor i-a lăsat fără minimul efort consumat pentru coborârea, deschiderea ușilor, mutarea de colo-colo a niscai lucrușoare, închiderea, zăvorârea garajului și urcarea în apartament. Fiindcă mai schimbau o vorbă cu trecătorii și vecinii. Prin ,,mai nimeni” mă autoinclusesem. Chiar dacă din loc în loc pot înșira pe ale prietenilor și ale cunoscuților. Al lui Relu, al lui Chirchidulă, al lui nea Bebi…. Tocmai cei din urmă mă pun în dificultate, neputând spune cu exactitate căruia i-am învelit cu tablă garajul. Am o ușoară tentație să înclin spre meșterul Dinu. Demult, prin anii 90, p-o căldură…. Da, sigur la el. Iar episodul din ,,Omul de tinichea” descrie oarecum pregătirile lucrării. Precipitarea pentru cumpărarea materialelor, insistențele, desele vizite anterioare și ulterioare la ateliere – cel vechi de pe strada Amurgului și încă actualul din Brâncoveanu – pentru diverse mărunțișuri cărora numai tata le putea da de cap. Nu toate complicate, dar nici bagatele. Cărora le administram un ,,Mai lasă-le, bre. Te complici cu toate porcăriile. În loc să facem altele…”. Primeam înjurăturile…. Și dezaprobarea.

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share