Spații culturale nr. 33 (6)

Valeriu SOFRONIE

METODA

A gândi înseamnă a înainta de la ceva către altceva. Cum gândim poate însemna, din acest punct de vedere, cum înaintăm. Cum trecem de la o idee la alta? Cum părăsim o idee în favoarea alteia? Logica, de la începuturile ei, s-a preocupat de această problemă. Dar, dintr-o acribie greu de înţeles, dintr-un mijloc de cercetare (în vederea unui scop, nimeni altul decât adevărul) s-a transformat, treptat-treptat într-un scop. Altfel spus, s-a închis autarhic în sine, devenind una a specialiştilor pentru specialişti. Logicile de astăzi sunt, ca să-l cităm pe Noica, despre deveniri întru devenire, ele însele deveniri oarbe, fără finalitate de fiinţă. Platon, în măsura în care a gândit logic, a gândit de fapt dia-logic, adică dialectic.
De ce avem nevoie de logică? De ce nu deschidem ochii pur şi simplu şi să vedem, aşa cum un personaj camil-petrescian credea că se poate întâmpla? Lucrurile nu-s aşa de simple! În fapt, lumea deschisă ochilor noştri, lumea văzută, pipăită, gustată… nu este lumea reală, lumea adevărată. Într-o tradiţie indiană, ea este maya, o iluzie. A spus-o Heraclit dialecticianul destul de convingător: „lumea aceasta, aceeaşi pentru toate, este un foc veşnic viu, care după măsuri se aprinde şi după măsuri se stinge”. Măsurile, însă, transcend focul, nu-i sunt imanente. Deci, incognoscibile muritorului pornit cu gândul de a se scălda prin lume. Doar zeului îi sunt cunoscute. Când nu este un foc, este un râu în veşnică schimbare. În care nici măcar o singură dată nu te poţi scălda/ regăsi. A o prinde în esenţa ei, în identitatea ei cu sine, este imposibil. Eleatul, credea, dimpotrivă, că numai vederea omului cu două capete ne poate conduce la o asemenea relativizare a lucrurilor. Că, de fapt şi în realitate, gândirea în sine poate atinge lumea în identitatea sa pură, fără alteritate (fără nefiinţă). Platon a învăţat ambele lecţii şi, asemeni califului de mai târziu, a ajuns să dea tuturor acestora dreptate, dar numai pe câte un segment de realitate. „Şi tu ai dreptate, şi tu ai dreptate, pare Platon a spune. Dar, tu, eleatule, ai dreptate în inteligibil. Tu, heracliteicule, în sensibil”. Aşadar, nu o lume, ci două.
Intrarea în Platon începe de aici – de la acceptarea acestui dublet creator de atâtea confuzii. Problema care se pune este cum trecem dintr-o lume în alta, cum depăşim falsul real pentru a rămâne numai cu adevăratul real. Pentru că nu este atât de simplu să le deosebeşti. Uneori, în spatele unui zeu se ascunde un măscărici, precum şi, dacă nu ai vederea suficient de exersată în jocul aparenţelor şi esenţelor, poţi lua chipul zeului drept o mască aruncată peste o invitație la Absolut… Platon şi-a propus să nu mai cadă pradă confuziilor, peste tot la pândă. Atunci s-a decis să creeze Metoda, altfel spus, Dialectica.
Odată aleasă această cale, trebuie procedat mai întâi la deosebirea falsei metode de adevărata metodă. În dialogul „Republica”, întâlnim această afirmaţie: „Fiindcă mi se pare că mulţi cad, chiar fără voie, în ea (greșeală – n.n.), crezând că practică dialectica şi nu că se sfădesc. Aceasta, deoarece ei nu pot să examineze spusa, făcând distincţii ce ţin de idee, ci urmăresc opoziţia faţă de ceea ce s-a spus, legându-se doar de nume”. Trimiterea săgeţii critice către sofişti este destul de evidentă. Cum au remarcat unii analişti, dialectica nu a fost inventată nici de Socrate şi nici de Platon. Le-a preexistat, dar într-o formă doar cu valoare de material de prelucrat. Anton Dumitriu considera că „termenul dialectică, când apare sau pare să apară pentru prima oară în istoria filosofiei, este deja moştenitorul unei întregi preistorii” iar utilizarea socratică şi platonică „departe de a fi naivă, trimite în mod aluziv la o constelaţie semantică ce nu a putut să se constituie decât printr-un uz anterior, în care ideea de totalitate şi de dominare se găseşte asociată obscur cu aceea de dialog”. Cei care au folosit-o până la abuz, transformând-o din mijloc de clarificare conceptuală (în dialog), în mijloc de tulburare conceptuală, au fost sofiştii. Atât Socrate cât şi Platon se definesc în opoziţie cu ei. Pentru amândoi exista realitate şi adevăr în lume. Aşadar, ar trebui să existe şi o metodă de separare a acestora de iluzie şi eroare. Iluzia face parte din lume, nu doar din felul nostru de a vedea. Realitatea vizibilă este iluzorie în măsura în care doar copiază realitatea în sine. Drumul de la copie la model este lung şi anevoios.
Metoda platonică a fost cel mai bine dezvoltată de către Hegel. Linia hegeliană ne arată, de fapt, linia înţelegerii corecte a acesteia. Cum căutam adevărul? La această întrebare, presupunem că Hegel ar fi răspuns: nu noi căutăm adevărul. Adevărul este acela care ne caută pe noi. Şi, în măsura în care credem că l-am găsit, el este de fapt acela care ne-a găsit pe noi. Căutarea adevărului a început cu mult înaintea noastră. Chiar înainte de crearea lumii (ieşirea Ideii în lume). Altfel spus, tot ceea ce fiinţează nu este altceva decât o ieşire a adevărului la suprafaţă. Etapa cu etapă, timp cu timp, suntem mai aproape de el. Ceea ce, la Hegel, nu este din Platon este impersonalul acestei căutări. Omul nu este cauza eficientă a căutării. Şi nici cauza finală. Omul este spirit încarnat într-o formă superioară altor forme de încarnare. La sfârşitul Istoriei, ce va rămâne nu va fi omul, ci Dumnezeu (în sine şi pentru sine cunoscut). La Platon, căutarea este umană de la început şi până la sfârşit. Sau, putem cere asta, dacă vrem să-l păstrăm pe atenian mereu aproape de noi şi de problemele noastre. Aventurile metodei sunt chiar „povestiri despre om”, şi nu despre dumnezei cu chip de om.
Există şi la Platon un Dumnezeu ascuns în spatele unei idei, a Binelui. Dar omul nu face parte din căutarea lui, ci invers. Omul caută, nu Binele. Omul este ”aruncat în lume”, într-un joc ameţitor al umbrelor. Nu poţi învinge umbra cu umbra. Nu poţi să sari din umbră în umbră, precum o făcea baronul de Munchausen. Trebuie un sprijin extern. Platon este foarte tranşant din acest punct de vedere: „ideea Binelui este cunoaşterea supremă, ideea prin care şi cele drepte şi toate celelalte bunuri devin utile şi de folos… nu am putea poseda ceva cu adevărat în absenţa Binelui”. Însă, la această cunoaştere, nu se poate ajunge uşor. Şi aici Platon este clar: „…noi nu o cunoaştem suficient”. Şi, necunoscând-o suficient, ne vom afla de-a pururi în această perplexitate epistemică. Omul platonic rămâne în aceeași căutare ca şi cel socratic…şi în aceeaşi neştiinţă. Chiar dacă în „mitul peşterii” se vorbeşte despre o izbândă, despre o ieşire la lumină, iluminarea face parte din esenţa zeului, nu a omului. Acolo este doar un vis frumos. Cu toate acestea, căutarea nu trebuie să înceteze. Pentru acesta exista dialectia. Pe acest optimism se bazează ea: „înţelege atunci şi ceea ce spun în legătură cu cealaltă diviziune a inteligibilului, cu care raţiunea însăşi are contact prin puterea dialecticii; ea nu socoteşte «postulatele » drept principii, ci drept ceea ce, în realitate, sunt: mijloace de a ataca, de a aborda ceva, pentru ca, mergând până la ceea ce nu este postulat, la principiul tuturor, intrând în contact cu acesta şi apoi, având de-a face, din nou, cu acele entităţi ce ţin de acesta, să coboare astfel către capăt, fără să se slujească de vreun obiect sensibil, ci doar de Ideile ca atare, pentru ele însele şi prin ele şi să încheie, îndreptându-se spre Idei.”
Spune clar Platon, „îndreptându-se spre Idei”…şi nu, odihnindu-se în ele. Dialectia este calea spre Idee, calea omului aflat în îndoială, ameninţat la orice pas de eroare. Până la urmă, oricâtă abilitate am avea în a o stăpâni (metoda dialectică), glasului lui Heraclit pare a i se adăuga din umbră şi cel platonician: „înţelept e doar Zeul.. iar… Fiinţei îi place să rămână ascunsă”.


Petrache PLOPEANU

Fabulă asimetrică

Găina se zbătea în botul vulpii, atât cât putea ea să se zbată în situaţia respectivă. Vulpea nu o omorâse, nu avusese timp să o facă, chiar acolo în coteţul întunecat şi plin de găini. Era şi o problemă de pragmatism: câinii ar fi auzit imediat chirăiturile găinii-victimă şi cotcodăcelile scandalizate ale celorlalte găini de pe stinghii. Dăduse dovadă de delicateţe în felul în care prinsese găina amorţită de somn, cu botul, şi în felul în care colţii o ţineau strâns, dar mai mult de pene, aşa încât singurele angoase ale păsării erau: teama de moarte, iar asta o avea oricare vieţuitoare, şi atmosfera de casă de nebuni, botul vulpii ţinând-o ca într-o cămaşă de forţă.
Sentimentul de claustrofobie deveni dominant, teama de moarte alcătuia acum fundalul şi în acest moment găina, dând ochii peste cap, avu o străfulgerare în mintea ei minusculă: văzu deasupra locului unde se petrecea scena deplasării de la coteţ, pe furiş, până în lanul de porumb învecinat, o lumină ciudată care brăzda oblic cerul coborând spre pământ
— A căzut o stea, cârâi găina, aşa şi noi. Cârâitul ei nu a s-a închegat imediat ce văzuse dâra de foc. Aceasta se pierduse şi aşa rămăsese şi găina în botul vulpii, cu ochii la boaba de foc şi apoi cârâise cele de mai sus. Ce cârâise ea ajunsese şi la urechile ciulite ale vulpii, care constatase în acelaşi moment că există şi locul, şi timpul pentru ceea ce avea de făcut împreună cu găina. E ştiut că între torţionar şi victimă se creează un câmp de afectivitate, dinspre a doua spre călău.
— Ce tot spui tu acolo, mârâi vulpea, lăsând găina din bot şi apucând-o cu labele din faţă, care-i problema cu steaua?
— A căzut o stea, aşa şi noi, cârâi din nou găina, nedumerită de atitudinea vulpii, după care îşi aruncă iar privirea spre cer. Vulpea, involuntar urmărind privirea păsării, întoarse şi ea capul şi, ca şi găina, avu o străfulgerare, dar nu datorită unui alt meteorit. Era chiar cerul plin de stele, dese ca firele din blana ei. Avu o ameţeală, o pierdere a sinelui, totul se întunecă şi vulpea căzu pe spate cu labele în sus, bătând văzduhul câtva timp.
Nu se ştie cât a stat Vulpea aşa, cert este că la un moment dat s-a trezit, s-a întors în poziţia normală şi a privit, uimită, la Găină. Aceasta îi scăpase din labe odată cu sincopa Vulpii, iar acum ciugulea liniştită în apropiere, holbând din când în când, când un ochi când altul la animal.
— Nu înţeleg, spuse după câteva momente de tăcere semnificativă Vulpea, de ce nu ai profitat de dezorientarea mea pentru a te face nevăzută? Oare nu aşa ar fi procedat oricare găină în locul tău? Găina se opri din ciugulit, se uită cu amândoi ochii la Vulpe şi spuse:
— Cât timp ai stat aşa cu labele în sus, am privit cerul plin de luminiţe şi mi-am dat seama de nemărginirea lui, de infinitatea acestei cotineţe. Am devenit şi acum sunt foarte tristă. Nu cred că mai am pentru ce trăi şi acum te aştept pe tine să-ţi faci datoria de animal de pradă faţă de mine. Vulpea încreţi din sprâncene, atât cât putea o Vulpe să încreţească din sprâncene şi vorbi către Găină:
— Ascultă pasăre, de ce crezi că doar tu ai ajuns la marginea câmpului şi nu ştii încotro să te mai îndrepţi şi mai ales, de ce te întemeiezi pe fostele tale experienţe, pentru a-ţi crea aprioric senzaţia că ceva te sileşte să ieşi din existenţă şi-mi ceri mie să îndeplinesc sarcina ingrată cu care mă încarci? Vulpea se uita la Găină, îi vorbea, dar nu aştepta nici un răspuns din partea ei, şi chiar dacă vorbise aparent întrebător, se părea că se adresase cerului sau ei înşişi. Reluă apoi, făcând o mişcare giratorie privind de la găină la cer şi înapoi.
— Cât timp am fost în acea stare, cu labele în sus, cu ochii aţintiţi spre cer, am conştientizat efemeritatea fiinţei mele de animal de pradă, relativitatea tuturor instinctelor mele şi am mai căpătat un fel de ştiinţă a multor lucruri pe care cred că nici nu le înţeleg pe deplin, dar le accept. Accept şi această efemeritate şi relativitatea şi natura noastră ca veşnici vânaţi de altcineva mai mare, superior nouă. Avem însă puterea, căpătată acum de a refuza ceea ce ne este dat şi de a dispărea sau de a porni pe altă cale. Lasă gândurile care te ucid, lasă la o parte capcanele întinse în iarbă şi acceptându-ţi condiţia cea nouă porneşte alături de mine pentru a propovădui adevărul.
— Bine, spuse Găina, atunci o să fiu impresarul tău, eu o să mă ocup de toate apariţiile tale, de organizarea tuturor conferinţelor tale despre noua vedere a adevărului.
Şi-au plecat în lumea largă
Găina vorbea acum în limbi şi anunţa venirea aceleia care va avea alte adevăruri decât acelea cunoscute de când lumea. Vulpea dovedea în toate împrejurările, adică la toate întâlnirile organizate de Găină, o prezenţă de spirit, dând răspunsuri la cele mai tulburătoare probleme ale omenirii, răspunsuri care se dovedeau a fi tulburător de adevărate şi care schimbau pe zi ce trece faţă vremurilor. Oamenii întrebau:
— Există lumea de dincolo?
Iar Vulpea răspundea, fără să stea pe gânduri, fără să ilustreze o mare înţelepciune şi o mare importanţă acordată propriei persoane:
— Întotdeauna a existat lumea de dincolo de câmp, lumea de dincolo de gard, de dincolo de capcane. Trebuie doar să o acceptaţi şi o veţi vedea şi veţi face, instantaneu, parte şi din ea şi din lumea aceasta prezentă
Altă întrebare suna astfel:
— Soia modificată genetic este dăunătoare omului?
Vulpea clătina in cap modest şi răspundea invariabil – pentru că această întrebare i se punea foarte des:
— Şi eu sunt dăunătoare omului şi iată că stau cu dumneavoastră de vorbă, iar cei care adresaseră întrebarea se simţeau ruşinaţi, dar foarte mulţumiţi. Iar dacă ar fi fost întrebaţi de ce, nu ar fi ştiut ce să răspundă.
Găina observa în tot acest timp miile de spectatori prezenţi şi-şi făcea o serie de socoteli puse în evidenţă de un continuu câr-câr-câr… În acele momente nu vorbea.
Au călătorit pretutindeni. Cunoşteau amândouă nenumărate persoane, personalităţi pozitive şi negative. Orice ar fi spus oricine, în Asia, Oceania, Africa, America, Adevărul Nou era înfăţişat de Vulpe cu concursul managerial al Găinii. Tandemul acesta îndemna lumea să-şi depăşească prejudecăţile, să-şi uite aprehensiunile, să fie mai bună, să aibă încredere în Noul Adevăr, în Marele Adevăr, să-şi iubească aproapele şi departe-le, să aibă încredere fiecare în fiecare, mielul în lup, lupul în om, Găina în Vulpe.
Întotdeauna când spunea asta, Vulpea ridicată pe două picioare, ridica Găina în sus, iar aceasta cotcodăcea fericită.
Lumea era mai bună, se schimbase, oamenii luau exemplul Bunelor Animale şi solidaritatea, compasiunea, altruismul domneau pretutindeni
În aceste condiţii s-a produs Noua Străfulgerare: Găina şi Vulpea uitaseră de cer încă de când au fost transformate de Noul Adevăr.
Cele două munceau, dar se şi relaxau. Într-una din asemenea clipe de detaşare, în excursia pe Muntele Silla din Chile vizitau telescopul HARPS. Prin ocularul ajustat vederii lor, priviră rând pe rând, cerul. Stelele erau aceleaşi dintotdeauna, meteoriţii brăzdau la fel firmamentul.
Clipele de buimăceală au fost înregistrate de toate televiziunile din lume: mai întâi se uitase Găina-impresar. După ce privi câteva clipe, rămase într-o stare de confuzie. Vulpea privi şi ea şi căzu de îndată la pământ cu labele în sus.
Se ridică destul de repede, înşfăcă găina ce cotcodăcea speriată şi o înfulecă rapid.
Lumea după Vulpe şi Găină? Vulpe şi găină…!


Silvia Ioana SOFINETI

Vampirii – ficţiuni comerciale (II)

Pare de necrezut impactul pe care noile pelicule cinematografice – cele focalizate pe vampiri – îl au asupra adolescenţilor. Nu-i elevă de liceu care să nu fi văzut „Jurnalele vampirilor” sau măcar „Twilight saga”, adică producţii suficient de mediocre ca să aibă priză la publicul larg, dar cu destul „nerv” şi acţiune ca să nu displacă nici adulţilor dornici să ţină pasul cu noua generaţie. Filmele din ultima perioadă nu mai propun atmosfera macabră din peliculele clasice despre Dracula, de exemplu, unde lumina puţină, ruinele, tensiunea creată artificial, prin efecte sonore şi nu numai, impuneau o stare de disconfort şi de suprasaturaţie. Autorii de romane şi producătorii de film s-au reorientat, descoperind o formulă de succes la public: transformarea vampirului într-un personaj de basm, un Făt-Frumos cu superputeri, pe care te poţi baza că are s-o salveze pe fata cea frumoasă de lumea rea şi ameninţătoare.
Anne Rice, printre alţii, avea să schimbe, la rându-i, optica asupra vampirului, descriindu-l ca fiind de viţă nobilă, frumos, fermecător, dar letal. Pe de o parte se află Lestat, ucigător de frumos şi malefic, care suferă de singurătate. Pe de altă parte îl găsim pe Louis, vampirul cu suflet de om, care trebuie să se adapteze unei lumi străine fără să-şi piardă umanitatea.
În 1991 avea să înceapă seria care va scoate vampirul la lumina zilei, sub protecţia unor pietre numite lapislazuli. L. J. Smith, autoarea „Jurnalelor Vampirilor”, umanizează şi mai mult conceptul de vampir. Desigur, nemortul va fi stăpânit în continuare de setea de sânge, dar aflăm că se poate hrăni şi cu sânge de animal sau cu sânge pentru perfuzii, furat/ procurat din spitale. Faptul că poate ieşi ziua îl apropie de oameni şi idealul lui este de se integra printre aceştia, fără să-şi dezvăluie secretul. Va deveni o fiinţă aproape umană, care poate face activităţi obişnuite, dacă vrea, care are prieteni, bea şi mănâncă şi altceva decât sânge. Nu se schimbă, însă, modalităţile prin care poate transforma pe altcineva în seamănul lui. E suficient ca omul să aibă sânge demonic în organism atunci când moare şi să se hrănească atunci când revine din morţi pentru a deveni nemuritor. Fireşte, vrăjitoarea îl va însoţi, soarta lor fiind legată, iar duşmanul de moarte va rămâne vârcolacul (printre alţii).
Cu „Jurnalele Vampirilor” continuăm seria deschisă de Louis din „Interviu cu un vampir”, şi anume aceea a demonilor umanizaţi, aproape pozitivi. Mitul este continuat de o altă serie de bază, de „Twilight Saga”, de Stephenie Meyer, prin vampirii din familia Cullen. Şi aici găsim vârcolacul ca duşman legendar al vampirului, numai că, prin anumite principii legate de găsirea sufletului-pereche şi de loialitate, aceştia devin aliaţi. Vampirii din „Twilight Saga” nu mai au nevoie de obiecte de protecţie, cum ar fi bijuteriile cu pietre de lapislazuli, însă nici nu pot sta în soare atunci când sunt oameni în jur, pentru că ar însemna să încalce legea sacră a păstrării tainei. Sub razele soarelui, pielea lor străluceşte de parcă ar fi încrustată cu mii de diamante. Dacă ar vedea oamenii simpli acest fenomen, atunci ar interveni Volturi, clanul celor mai vechi vampiri din lume, care l-ar pedepsi pe cel care s-ar fi „afişat”. Şi aici găsim atributele clasice ale vampirului, cum ar fi răceala pielii sau viteza. Dar unii pot avea anumite haruri: de a citi gândurile, de a prevedea viitorul, de a manipula elementele naturii. Un element nou este mirosul lor. Dacă în urmă cu 200 de ani vampirul era un demon urât mirositor, aproape de putrefacţie, acum mirosul minunat pe care îl emană este unul dintre lucrurile cu care îşi atrag prada. O altă noutate ar mai putea fi lipsa colţilor. Desigur, se hrănesc tot prin muşcare, dar dinţii sunt suficient de puternici şi de ascuţiţi ca să nu mai fie nevoie de prelungirea caninilor. Astfel, probabil că autoarea a vrut să sublinieze apropierea de uman, deşi ochii schimbători la culoare şi pielea de gheaţă cam contrazic.
Vampirul este un demon care suferă. Nu se poate bucura pe deplin de nemurirea sa, tocmai pentru că îşi dă seama la câte a trebuit să renunţe şi la câte încă mai renunţă. Faptul că poate trăi secole întregi îl poate transforma într-un demon care ştie foarte multe, dar care este şi foarte trist. Nu este, astfel, de mirare că îşi doreşte apropierea de oameni, pe care ajunge să-i considere şi altfel decât victime. Autorii literaturii vampirilor au intuit această direcţie şi au ajutat nemortul să se amestece printre oamenii obişnuiţi, să se integreze în societate, să devină o fiinţă socială. Nu-l mai găsim dormind în sicriu, ci în pat normal, fireşte, în cazul în care are nevoie de somn (Edward şi cei asemenea lui din „Twilight Saga” nu dorm niciodată). Mai nou, o altă trăsătură comună poate fi indentificată (în afara formei/ lungimii/ ascuţimii dinţilor), şi anume schimbarea culorii ochilor. Aceasta se modifică în două situaţii: atunci când vampirul iese la suprafaţă pentru a captura şi omorî victima (cel mai des întâlnim această transformare); cea de a doua apare numai în „Twilight Saga” şi reflectă gradul de saţietate, precum şi dieta – demonii care se hrănesc cu sânge uman au ochii roşii, cei care consumă sânge animal îi au ca de chihlimbar, iar pe măsură ce sunt mai flămânzi, ochii lor devin negri.

Ce-l poate determina pe un om să devină vampir? De-a lungul literaturii de specialitate găsim diverse motive, cum ar fi iubirea (te îndrăgosteşti şi îţi doreşti ca celălalt să-ţi fie alături pe veci); singurătatea; gândul că, dacă trăieşti mai mult, ai şansa de a îndrepta unele lucruri; egoismul şi orgoliul de a fi una dintre fiinţele superioare (vampirii se consideră fiinţe supreme pentru că, până la urmă, au drept de viaţă şi de moarte asupra victimelor şi, trăind secole de-a rândul, devin personalităţi enciclopedice prin acumularea informaţiilor). Cam dintotdeauna omul şi-a dorit depăşirea condiţiei, iar transformarea în nemort îi conferă însuşiri pe care, altfel, nu le-ar avea: viteza, puterea de seducţie, uneori lipsa gravitaţiei, deci putinţa de a zbura, dezvoltarea tuturor simţurilor, astfel încât să poată auzi/ mirosi/ vedea de la distanţe foarte mari.
Modalităţile de transformare diferă, dar au şi puncte comune. În principiu, devenirea se referă la schimbul de sânge între victimă şi vânător şi la moartea trupului. Uneori este suficient să bei (din sticlă/ eprubetă) sângele unui vampir. Alteori procesul e mai complicat. E sigur însă că, după „înviere”, când corpul se află în tranziţie, e nevoie să te hrăneşti cu sânge uman pentru a finaliza transformarea.
În funcţie de epocă, de mentalitate şi de cât de influenţaţi se lasă oamenii de superstiţii, găsim mai multe modalităţi de a ucide definitiv un nemort. Pe vremuri se foloseau cruci, usturoi, aghiasmă, anafură, un lemn ascuţit înfipt în inimă, decapitarea, expunerea la razele soarelui sau arderea. Imaginaţia oamenilor îl face să explodeze, să se transforme în praf, să se pietrifice etc. În principiu, se poate regenera, deci gloanţele nu sunt suficiente (totuşi regenerarea poate fi întârziată dacă se folosesc gloanţe de lemn, sfinţit sau nu). O simplă înjunghiere e inutilă. Bram Stoker, prin intermediul lui Van Helsing, spune că sunt necesari anumiţi paşi: străpungerea inimii cu un ţăruş, separarea capului de trup şi umplerea gurii cu usturoi. Pentru a împiedica ieşirea din sicriu, Van Helsing propune punerea unor crengi de măceş sau de trandafir pe capac sau a unui crucifix pe buze. În „Interviu cu un vampir”, Lestat nu poate fi omorât, deşi i se dă să bea sânge mort, apoi i se taie gâtul şi este aruncat într-o mlaştină, pentru ca, în cele din urmă, să i se dea foc. În „Twilight Saga” respectivul trebuie rupt în bucăţi şi apoi ars. În „Jurnalele Vampirilor” singura posibilitate „nesupranaturală” de a ucide un nemort este expunerea la lumina zilei, fără protecţia lapislazuli. Tot de aici aflăm că vampirul nu are suflet, drept urmare, după moarte, el pur şi simplu dispare; pentru el nu există nici iad, nici rai, cel puţin nu aşa cum sunt reprezentate de credinţa creştină şi nu numai.
În ceea ce priveşte aspectul exterior, vampirul s-a modernizat şi el. De la demonul în stare de putrefacţie urât mirositor, acesta a devenit, mai ales sub influenţa Lordului Byron, un personaj cizelat, un nobil frumos, care încearcă să se integreze. Vampirul modern aproape că se confundă cu un om normal şi doar cei care au ochi de văzut observă că e diferit. De obicei, trece invizibil pe lângă ceilalţi. Oricum, a învăţat să se ascundă, mai ales că secole la rând a fost vânat şi din punctul acesta de vedere se apropie ca destin de vrăjitoare. Acum nu mai este considerat demon, fiinţă malefică. Desigur, faptul că încă se mai hrăneşte cu sânge uman ar trebui să ne îndreptăţească încadrarea în categoria negativă, dar umanitatea afişată în rest, amestecul lui printre oamenii obişnuiţi ne ajută să-l vedem altfel şi să nu ne mai sperie. Într-un fel, mitul vampirului a fost distrus. Nu ne mai este teamă de el. A rămas la fel de fascinant ca întotdeauna şi la fel de prădător, dar viziunea asupra lui s-a schimbat.
Figura nemortului a fost mereu legată de ideea de iubire, chiar şi atunci când era un demon dezgustător. Din punctul acesta de vedere, vampirul universal seamnănă cu zburătorul român sau cu inccubus şi succubus. Se foloseşte de farmecele sale pentru a-şi convinge victima să-i cedeze, acţionând ca păianjenul care-şi atrage în plasă insecta.

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share