Spații culturale nr. 33 (5)

Nicolae Grigore MĂRĂŞANU

Fachirul

A venit fachirul la mine,
m-a aşezat cu spatele la zid
şi conspirativ mi-a şoptit în ureche:

arunca-voi în tine şapte cuţite de-argint
şi nu te voi străpunge!

Dar dacă îţi tremură braţul,
dacă vei greşi?, întrebat-am.

Totul e să înţelegi tâlcul jocului,
a zis; să deschizi larg pieptul,
să inspiri,
să laşi cuţitele să treacă prin tine.

Şi am deschis!…


Copaia

Când apele ajung la streşini
mă sui în copaie
şi cu braţele prefăcute în vâsle
mă las dus de curent.

Fugărită de viitură
şerpăraia toată suie în salcia bătrână
şi la nuntire
ghem de maţe şi sămânţuri în fecundare
sâsâia în spume la mine
de mă hipnotizează.

Şi cum ştiind de la Dulcea că şarpele
e Ucigă-l toaca,
prind toporişca de coadă
şi-ncep să scurtez diavolii de cap.

Tăi cu furie pân la amiază,
sângele de diavol mi-a ajuns pân la umeri,
când aud strigând:

,,Opreşte, fârtate,
că te îneci în ispită!”

Desbuimăcit,
văz copaia plutind într-o apă de sânge
iar eu gata-gata să mă înec în sânge de şarpe
despre care ştiam de la Dulcea că şarpele-i diavol.

L-am strâns pe cel ce-mi revelase ispita la piept
şi biruind războiul
curând-curând în mâhnire m-am adormit.


Diana VRABIE

RADMILA POPOVICI – PARASCHIV: VOI FI ANOTIMP PENTRU TINE

Fredonăm contaminant unele melodii, cu care reverberăm îndeaproape, dar prea rar încercăm să intuim textierul din spatele lor, pe care îl preferăm plecat la vînătoare de rime şi ritmuri sprinţare. Prejudecăţile cum că textierii scriu prea puţin din inspiraţie şi prea adesea cantonaţi pe reţeta succesului imediat mai continuă să bîntuie holurile literare de la noi, chiar dacă textele lor poetice trec cu succes proba valorizării.
Este şi cazul Radmilei Popovici-Paraschiv, poetă, textieră, traducătoare din rusă în română a unor texte pentru musical-uri şi operete, autoarea ciclurilor de poezie Mi-s (2008), 101 poeme (2011), EvAdam (2012), a(l)ta (2013), Portativul cu pistrui (2013), dar şi autoarea textelor cîntate pentru musical-ul Porţile (The Gates) – 2010 şi spectacolul Douăsprezece scaune (muzica de Valy Boghean, regizor – Petru Hadârcă) – 2012, traducătoarea textelor Operetei Liliacul de Johann Strauss (regizor – Mihai Timofti) – 2013 etc.
Debutează editorial în 2008 cu volumul de poezii Mi-s, apărut după mai mulţi ani de experienţă în calitate de textier cu prestanţă considerabilă în industria muzicii uşoare autohtone. Volumul denotă o altă faţetă a vocaţiei sale poetice şi muzicale, înregistrînd un succes apreciabil la data apariţiei şi învrednicindu-se de Premiul Uniunii Scriitorilor din Moldova pentru debut.
Atît volumul de debut Mi-s (2008), cît şi ciclurile care i-au urmat vin să certifice o vocaţie poetică şi muzicală autentică. Autoarea se comunică prin intermediul purităţii şi a marilor gesturi, prin nostalgie şi tensiune interioară, alimentîndu-şi stilul suav, răscolitor cu plăcerile senzoriale. Vocea lirică rosteşte incantaţii magice pentru a decripta misterele universului, menţinîndu-se într-un registru de tranşanţă confesivă.
De departe de muzicalitatea pe orizontală, impusă de necesitatea potrivirii la gustul celor receptivi la muzica de divertisment, volumele sînt concepute mai degrabă pe o verticală labirintică, care anunţă o poezie a căutărilor ritualice în dedalurile fiinţei, consumate într-o luptă necruţătoare cu timpul: „Tălpile mele – cărări neumblate/ Zilele mele – numerotate” (Autobiografie) sau „Îmi trec anii, dar vreau cochilia/ Să-mi păzească şăgalnicul „sunt” (Ca un melc), ca să desprind practic la rînd cîteva poeme din volumul de debut, angajate în acest joc al devenirii, al naşterii şi al morţii continue, dincolo de care se întinde eternitatea: „Doar eu, amebă, mai visez conturul / în care să-mi ascund nimicnicia/ tot răsucindu-mi transparenţa-n jurul/ aceluiaşi punct negru – veşnicia” (Punct negru).
Mai aproape structural de poezia sondărilor în profunzime, captînd inefabilul, registrul poetic tulburător al Radmilei se datorează unei acute sensibilităţi şi unei inteligenţe introspective, care converg spre un edificiu al simţurilor inteligente: „Voi fi/ anotimp pentru tine/ rămîne s-adun într-o zi/ elemente componente” (Anotimp).
În Ev-Adam, volum evoluat din perspectiva denotării imaginarului, „ochiul” şi „urechea” declanşează un sistem întreg de corespondenţe prin diferite asociaţii: „De-ai putea/ să-ţi arunci un ochi/ după colţ – altul spre orizont/ dacă celularul ţi-ar deschide/ un mesaj cu: „Ia-o la dreapta!” dar/ ca de obicei regreţi că/ n-ai putut să alegi/ trei căi odată/ s-a întîmplat să-mi spună/ de sub pălăria de paie/ o doamnă despre urechea/ din talpă care aude drumul” (Urechea).
Funcţia „urechii din talpă” şi a „supraochiului” este profilată în jocul de nuanţe care relevă traseul de la senzaţie la sentiment. În acest punct, poezia Radmilei se racordează la noua sensibilitate în registrul poetizării corporalului, poezia ajungînd să fie văzută, cum sugestiv observa Aliona Grati în postfaţa volumului de debut, „ca o scriere cu sine, ca o extensie a senzorial-corporalului în pagină”. Răsfrîngerea aceasta spre înăuntru este vegheată de un supraochi care scotoceşte prin pliurile unei fiinţe scindate între acest mi-s, egal cu mie îmi sunt, şi n…uuss, care anulează însăşi devenirea. Şi atunci intervine imperativ, dar şi conciliant acest Fă-mă: „ Fă-mă dintr-o dungă/ lungă de cerneală/ pe o filă goală/ mîna să m-ajungă!// Fă-mă poezie/ despre lucruri simple – fă, să se întîmple/ prin cuvînt să-nvie” (Fă-mă).
Supraochiul reprezintă intermediarul dintre sine şi lume, făcînd parte din ceea ce am numi corpul interior sau trupul sufletesc. Tot supraochiul asigură comuniunea cu oniricul: „M-a sărutat o nouă insomnie pe/ geana cea albă care-a nins/ în noaptea de cafea” (Vis), constituind şi proiecție-mesaj către Celălalt, dar şi obsesie narcisistă în acelaşi timp. Semnificativă în acest sens este schiţa din debutul volumului Mi-s, realizată de graficianul Teodor Buzu.
În cazul poeziei Radmilei Popovici-Paraschiv, „a privi” nu mai este extaz contemplativ, ci mai degrabă o acțiune analitică, decodificantă, introspectivă şi, adesea, retrospectivă: „Ochii mei, puncte mici, aţintite/ înspre valea trecutului orb” (Ca un melc).
Întreaga gamă a privirii este codată în ciclurile de poezie ale Radmilei: de la privirea iscoditoare în căutare de răspunsuri fiinţiale („în tîmple îmi duc ochiul alb şi orb de lumină să vadă, s-audă, să-mi spună ce vrea” (Ochiul), trecînd prin ”mutațiile privirii” (Alain Corbin) sau inflexiunile ochiului arhiplin („atunci cînd varsă ochiul arhiplin” (Demachiată)) și introspecțiile în interiorul corpului cu ajutorul supraochiului: “Vreau un ochi să găsesc/ între ai mei să-l aşez, ca să fiu/ mostră lucidă din neam nelumesc …”.
În concluzie, în cazul poemelor Radmilei Popovici-Paraschiv, privirea confiscă atribuțiile corporalității, prioritatea absolută a ochiului în fața tuturor celorlalte simțuri fiind de ordinul evidenţei.


Valeria MANTA TĂICUŢU

de la margine.

arbore cu cenuşă în scorburi,
trupul meu nu mai creşte, nu se mai înalţă,
nu se mai răsfaţă,
stă cocârjat peste cercul de aur, aşteptând
intrarea în lut, trecerea pas cu pas a vămilor,
aripa albă s-a făcut roşie şi-acum, neagră,
atârnă cu boabe de plumb în săculeţii de smirnă
de la marginea genunei:
ce ochi mă privesc din adânc,
ce deget se-ntinde spre cercul de aur?
logodnă, în fine, la capăt de drum,
cu umbra cea mare, din sete crescută,
din foame şi cuvânt.


mov şi tămâie

la magazinul de chilipiruri e îmbulzeală mare,
s-au adus scaune electrice pentru copiii schilozi
şi sticle mov cu agheasmă
plasma TV din vitrină îi arată pe toţi preafericiţii
tămâind sălile de biliard, pârtiile de ski
şi hotelurile de cinci stele,
„am silicoane”, se laudă o starletă, „sunt o
femeie din silicon preţioasă”, râde, umplând
ecranul cu sclipici şi trup unsuros;
ziua de azi miroase a fals, a artificiu, a
femei-gâşte şi-a copii schilodiţi,
babele se închină şi fură cruciuliţe din lemn de
la Sfântul mormânt, în timp ce dincolo,
pe stradă, sub cerul atât de gol şi atât de albastru,
statuile pleacă încet spre apus.


numai tu

numai tu cunoşti
momentul când ceaţa devine ruină albă,
ruină rece, îţi închide mersul în ea,
cum rămân uneori fluturii
îngheţaţi în chihlimbar;
numai tu cunoşti
teroarea momentului când respiraţia
devine şuier, şi zgomot, şi noapte
fără nimic dedesubt şi deasupra,
numai tu cunoşti
momentul când toţi te urăsc,
le joacă blestemul în ochi ca lumina
pe pielea de şarpe/ şi râzi,
numai tu cunoşti cum ne cheamă pe fiecare,
numai tu, numai tu, moarte.


semnal

scot moartea din mine scriind
poeme-rugăciuni pentru iertarea păcatelor,
genunchii sunt de ceaţă, trec prin
piatra spălată din faţa atâtor altare –
martore ale penitenţei mele;
nicăieri nu găsesc acea lumină
într-adevăr curată, numai ipocrizie
şi calcul, numai joacă de linii şi butoane;
n-am cum găsi drumul înapoi,
nici un semnal nu pătrunde
prin ceaţa cu îngeri ai morţii


interogaţie retorică

noaptea se uită adânc în mine,
mă scormoneşte ca pe un maldăr de frunze uscate
pierdut e somnul, cernită căderea
în privirea cea neagră
umplu un corp care nu-mi aparţine,
o identitate de împrumut, ca a visului
prin ceaţa de toamnă
ce preţ are poemul cu noaptea în el?


CĂRŢI PREZENTATE DE:

Petre ISACHI

Recitindu-l pe Nicolae Labiş*

De ziua Sfântului Andrei, 2013, am primit de la cercetătorul şi istoricul literar Nicolae Cârlan, o ediţie integrală, „într-o formulă credibilă” a Operei labişiene, „de-a dreptul fabuloasă ca întindere, varietate şi valoare”, dacă nu uităm destinul (ne)fericit al excepţionalului poet născut nu într-o „zodie bună”, dimpotrivă, dar menit să-nvingă „veşnicii şi genună”. Demersul recuperator realizat „cu toată osârdia şi dragostea de care a fost capabil un muzeograf” (ce bine ar fi dacă toţi scriitorii noştri ar fi aşa modeşti!) este un „noroc necesar” pentru poetul cu vocaţia şi „propensiunea integralităţii”, declarat „prin excepţie nestatutară, fără să fi redactat vreo cerere specifică şi fără recomandări scrise, membru al Uniunii Scriitorilor” (Marian Popa), înaintea fatidicei nopţi de 21 spre 22 XII 1956, când a trecut, în vârstă de numai 21 de ani şi 20 de zile, în lumea celor drepţi.
Personal, Opera Magna mi se pare o „ediţie sigură” nu ştiu dacă, completă, de unde se poate începe (re)lectura sistematică a „Integralei Nicolae Labiş” la care visa Gheorghe Tomozei, deşi „singurul specialist autentic în editologia labişiană”, Nicolae Cârlan continuă să creadă, împreună cu Mircea Coloşenco, la finalizarea sub auspiciile Academiei, a unei ediţii critice Opera omnia, care să confirme „ipostaza de scriitor total” a autorului celebrelor poeme Moartea căprioarei şi Albatrosul ucis şi să clarifice (dacă aşa ceva este posibil?) locul „visului întrerupt”(Al. Piru) în istoria poeziei române/ europene.
Cum l-am recitit pe Labiş, azi? Plecând de la „blestematele probleme insolubile”( Marin Preda) sublimate în Opera magna şi încercând să înţeleg dacă autorul Primilor iubiri configurează în istorie, un caz tragic al literaturii române sau cazul unui impostor de excepţie? (Şi …şi … ar fi răspunsul meu …). Urmând convingerea că artiştii cu tentaţia absolutului de tipul celui „strivit” de „Pasărea cu clonţ de rubin”(decriptat de Doru Mareş, cu însuşi P(artidul) C(omunist) R(omân)!?) trăiesc cu acuitate eminesciană, îndemnul lui Baudelaire: „E ora beţiei! Spre a nu fi robii martirizaţi ai Timpului, îmbătaţi-vă necontenit! Cu vin, cu poezie ori cu virtute, după cum vă e felul”. Plăcerea scrisului, în cei câţiva ani dedicaţi efectiv creaţiei, a fost pentru poetul de la Mălini, cu adevărat, „ora beţiei”. El a fost „mereu beat” de cerinţa actualităţii, de angajarea benevolă la idealurile comuniste („o doctrină comunistă fictivă, o stea polară a idealităţii”, cum a intuit cu inteligenţă critică, Al. Ştefănescu), de afirmarea ca personalitate independentă, de sentimentul utopic că s-ar putea adresa întregii umanităţi, de ideea umanitaristă, că o „lume nouă” nu se construieşte pe ură, delaţiune, corupţie, fanatism, trădare.
L-am recit, cum este firesc, cred eu, contaminat/ însoţit de o pluralitate de judecăţi critice („deşeul tuturor codurilor care intră în componenţa Eului”, ar fi spus Roland Barthes) care mi-au confirmat sau mi-au infirmat opiniile despre particularităţile lirismului labişian. Am (re)descoperit însoţit de G. Călinescu: candoarea autobiografică, vitalitatea poetică juvenilă, inefabilul premeditat, tipul dantesc al unor compoziţii etc.; de Tudor Vianu: procesele poetice desfăşurate într-un timp foarte scurt, patetismul extraordinar al scriiturii, de Vladimir Streinu: istoricitatea formaţiunii de poet; de Nicolae Manolescu: tulburătoarele afinităţi cu Rimbaud, Villon, Eminescu, Sadoveanu, Arghezi, Barbu, Esenin etc., etica ingeună, dar şi imprecaţia, satira, sarcasmul, ironia/ autoironia; de Eugen Simion: procesul de intelectualizare a lirismului, „albele chemări” ale necunoscutului, prezenţa unor sonuri din Verlaine şi Bacovia, ambiguitatea imaginarului; de Lucian Raicu: acuitatea inteligenţei poetice, prozaismul premeditat al versurilor, firea adâncă, nepăsarea boemului faţă de vocaţia poetică/ de talentul atipic în epocă, remuşcările specifice spiritelor active, experienţa infernului proletcultist, senzaţia golului lăuntric, nostalgia frumuseţii şi imaculării etc.; de Alex. Ştefănescu: un (ne)aşteptat sens polemic al operei, capacitate înnăscută de a-şi asuma cauza comunismului, voinţa de a ridica orice banalitate la înălţimea poeziei, arta de a-l umaniza pe Marx, absenţa ludicului şi a parodiei, sentimentul exacerbat al responsabilităţii etc.; de Marian Popa: retorica contaminată de proletcultism, politizată („stereotipurile propagandistice curente sunt verosimilizate printr-un energetism nitzchean”), deprimarea de sorginte bacoviană şi, paradoxal, absenţa luptei cu inerţia etc.; de Eugen Negrici: sorgintea agitatorică a spovedaniei lirice şi a poemului – reportaj, militantismul mistico-politic, homerismul construcţiilor epico-lirico-dramatice (v. Omul comun); de Răzvan Voncu: ipostazele poetului, de la condiţia de autor de manual/ de vedetă a revistelor vremii etc., la cea de poet uitat/ proscris/ interzis, la modificarea grilei de receptare sub influenţa ideologicului, la risipirea manuscriselor prin redacţii insignifiante, la „nevoia de Labiş” a autorităţilor (post)comuniste, la vidul literar al momentului istoric (fiind interzişi Arghezi, Eliade, Barbu, Cioran, Rebreanu, Blaga, Mateiu Caragiale, Anton Holban etc.), regimul de cazarmă, tembelismul şi incultura celor de la Şcoala de Literatură „Mihail Eminescu”, la realismul socialist ce asigura legitimarea dictaturii prin cultură, la poezia naturii de sorginte sadoveniană (tragică, iniţiatică, misterioasă), la poetica maiakovskiană etc. ; de Ion Pop: dictatura eului de determinare socială, raporturile active cu valorile semnificative ale scrisului românesc, contemplativitatea atitudinii poetice etc.; de D. Micu: lirismul confesiv, perceperea înfricoşată a morţii pe un fond de puritate originară, revelaţia fizică a extincţiei neverosimilă şi catastrofică etc.; de Mircea Martin: aptitudinea de a pune în mişcare ideile, un anumit sarcasm al retragerii în sine, o dăruire contaminată de contrariate etc.
Lectura fără prejudecăţi critice/ doctrinare a vol. Opera Magna, Ediţie îngrijită, text stabilit, cuvânt înainte, note, precizări şi comentarii de Nicolae Cârlan, ce include simultan, legenda, axioma şi dogma Labiş, trebuie să urmeaze Textul stabilit de editolog, pentru a înţelege ipostaza de Ianus bifrons a „poetului utmist” şi a sesiza semnele tragicului deznodământ. Recitirea Poeziilor antume: Din publicaţii, cotidiene şi periodice, pp. 27-187; în Ediţii, pp. 192-273; a Poeziilor postume în Ediţii, Antologii, Culegeri, pp. 281- 544; Din Publicaţii cotidiene şi periodice, pp. 545- 624; Din Manuscrise, pp. 627-728 ; lectura altor genuri şi specii literare: proză, publicistică, eseistică, pp. 735-827; Dramaturgie, pp. 829-854; Textele critice, pp. 855-915; Traduceri, pp. 930-983; Folcloristică, pp. 1021-1076; Corespondenţă, pp. 1102-1172; Adenda. Refeninţe critice (selectiv), 1205-1247; Florentin Popescu, Interviu cu D-l Nicolae Cârlan, pp. 1265- 1277 mi-a permis să-mi explic şi să redescopăr (am toate argumentele şi în Cronologie, pp. 12-24 ) de ce a plătit poetul bucovinean de stirpe eminesciană, cu asimilări din ştiinţa poeziei unor Rimbaud, Esenin, Ion Pillat, Baudalaire, Verlaine, Ion Barbu etc., tribut unor norme epicizante sau sociologizante, poeticii realismului socialist de sorginte bolşevică, dacă e în mod real, „buzduganul unei generaţii”, cum metaforic se exprima în 1978, Eugen Simion, altfel spus, dacă e „un deschizător de drum în poezie”…, dacă estetica, poetica şi poietica labişiană este unică prin reîntoarcerea la izvoarele tradiţionale ale poeziei sau prin talentul de excepţie.
(Re)descoperirea predecesorilor, reîntoarcerea la tradiţiile europene , autohtone şi ale folclorului nu era singulară în epocă şi nu poate fi atribuită în exclusivitate autorului poemului de sorginte blagiană, Sunt spiritul adâncurilor. Aspect evident, dacă-i raportăm Opera la congenerii săi, Nichita Stănescu, Ana Blandiana, Marin Sorescu, Grigore Hagiu, Ioan Alexandru, Cezar Baltag, Adrian Păunescu, Gheorghe Pituţ, Mircea Ivănescu etc. Numai astfel raportul dintre „visul întrerupt” (Al.Piru) şi generaţia’60, dar şi cu scriitorii reveniţi în literatură după lungi perioada de interdicţie (Arghezi, Blaga, Leonid Dimov, Ştefan Augustin Doinaş, Geo Dumitrescu, Ion Caraion etc.) nu mai poate fi văzut/ judecat/ interpretat în afara unor determinative valorice deduse din configuraţia Operei labişiene întrerupte tragic şi timpuriu din motive încă neelucidate.
Personal nu cred în sintagma de „operă lirică neterminată”. Este neterminată Opera lui Rimbaud sau a lui Eminescu? Cine ştie un singur scriitor cu opera terminată? Orice operă îşi termină autorul înainte de a fi ea, opera, terminată. Lectura integrală a vol. Opera magna ne determină să susţinem că Nicolae Labiş şi-a găsit necesara expresie pentru a transfigura problematica degradărilor treptate ale idealului în real, modul tragic în care se insinuează în fiecare individ teroarea istoriei ce corupe idealul până la definitiva lui anulare, insinuarea absurdului de tip totalitar etc. Labiş (de)cade datorită nonconformismului poetic, revoltei (neo)romantice (nu cred în asasinarea lui, după cum nu cred nici în asasinarea lui Eminescu?!), conflictului ireconciliabil cu sine şi cu lumea, dorinţei nefireşti de afirmare. Credem că este simultan o victimă a răului social, dar şi a răului interior de care s-a temut cel mai mult şi pe care nu a putut nici să-l domine, nici să-l exprime în poezie, cum ar fi dorit. Cade în mod fatal, nu „ca să dea avânt şi să-şi inspire confraţii” (cine susţine asemenea inepţie nu cunoaşte şi nu a cunoscut niciodată poeţii), ci pentru că a descoperit brusc că nu poate stăpâni şi, prin urmare, nu poate exprima în toată amploarea teroarea existenţială a „evului aprins” în care a crezut şi căruia i-a intuit sensul absurd al devenirii.
Paradoxal, Opera Magna scrisă într-un timp record de Nicolae Labiş şi editată de Nicolae Cârlan este terminată/ încheiată tocmai pentru că este neterminată. Cine poate să-mi argumenteze că Luceafărul lui Eminescu este terminat? Dar Omul comun, piatra unghiulară a poeticii labişiene este încheiat? Dacă printr-o minune, astăzi, la vârsta de 79 de ani, Labiş s-ar reciti în Opera Magna s-ar redescoperi uimit în „străinul” din Omul comun, întrebându-se cu aceeaşi nedumerire: „De ce mi-ai spus copile, că sunt rău?”. Privindu-şi autoportretul în palimpsest actualizat de editorul, cercetătorul şi istoricul literar Nicolae Cârlan şi parafrazându-l pe G. Călinescu ar spune, probabil, cuprins de remuşcări estetice: Ce-i cu tine tinere scriitor? Pentru ce porţi numele meu? Care este mesajul scriitorului ce şi-a ales drept erou „omul comun”, vânător şi victimă, omniprezent în Opera Magna? Această interogaţie insolubilă: ştie oare cineva de ce-şi poartă numele? Eu, cititorul comun, am reţinut recitindu-l pe Nicolae Labiş, cum artistul/ poetul se salvează pentru istoria literaturii române, prin cel care a vrut să fie şi nu prin cel care a fost. Am mai constatat că nici un scriitor nu-i ce e, ci numai ceea ce alţii îl fac…

*Nicolae Labiş, Opera Magna, Ediţie îngrijită, text stabilit, cuvânt înainte, note, precizări şi comentarii de Nicolae Cârlan, Editura Lidana, Suceava, 2013.


Sfânta Vineri şi demnitatea credinţei *

Citind cartea Episcopului Ioachim Giosanu, Cultul Sfinţiei Cuvioase Parascheva în Ortododxie – cercetare hagiografico – liturgică, 2013, am înţeles complexitatea hagiografiei şi duhul inanalizabil de care este străbătută această ramură a teologiei. Pentru a se pătrunde de fenomenul corelaţiei sacru – profan, cititorul trebuie să-şi impună paradigma gândirii complexe/ transdisciplinare, tocmai pentru a se afla între patru ochi cu indicibilul (= inefabil, indescriptibil, inexprimabil, nedescriptibil, neexprimabil, negrăit, nespus) şi a-şi asuma rolul activ, concentrat în fraza exprimată cândva de Sfântul Augustin, „Dumnezeu care te-a creat fără tine nu te va salva fără tine”. Episcopul – vicar al Arhiepiscopiei Romanului şi Bacăului înţelege complexitatea acestor vremuri de răscruce pentru întreg neamul românesc/ omenesc, înţelege, altfel spus, tragedia lumii contemporane aflate într-un război fără sfârşit/ total, cu „imperiul răului”. Desigur, cititorul ştie, complexitatea se află acolo unde nu se poate depăşi o contradicţie ce nu poate fi eludată într-o „lume a decreştinării şi a golirii de trăire religioasă” (p.13), lume în care se uită repede, adevăruri fundamentale: teofania (întruparea), soteriologia (doctrina salvării), eshatologia (sfârşitul tuturor (lucrurilor), faptul că ortodoxismul este o religie a Cărţii: Învăţăturile lui Hristos sunt transmise, asimilate prin Evangheliile lui Matei, Marcu, Luca şi Ioan, iar Faptele Apostolilor, Epistolele Sfântului Pavel, Apocalipsa constituie un corpus narativo – doctrinal, ce ajută cercetărilor teologice de tipul celei elaborate de Episcopul Ioachim Giosanu. Poate şi pentru a putea spune (nimic nu mi se pare întâmplător!) astăzi, că „ Sfânta Cuvioasă Parascheva se cinsteşte la Roman cu peste 240 de ani înainte de data când racla cu sfintele ei moaşte a fost adusă la Iaşi (1641), în timpul marelui Mitropolit al Moldovei, Sfântul Ierarh Varlaam Moţoc şi al Voievodului Vasile Lupu” (vezi şi Coperta a IVa).
Alarmat de tendinţele globalizante ce dezrădăcinează conştiinţa religioasă, cercetătorul – hagiograf actualizează în Cultul Sfintei… „valorile fundamentale ale Creştinismului” (p.13), dar şi ideile „ocrotitoare şi călăuzitoare în câştigarea şi pătrunderea identităţii religioase şi naţionale” (p. 14), animat, credem noi, „de prezenţa îndumneiezitoare a energiilor divine” (p.13), dar şi de sacramentele, semnele ce produc ceea ce ele semnifică, prin care Iisus îşi continuă opera salvatoare: împărtăşeşte viaţa divină sufletului (botezul; Matei, 28, 19-20), împlineşte făgăduinţa efuziunii Sfântului Duh/ Spirit care fortifică şi învaţă (confirmarea; Luca, 12, 12, Ioan, 3, 5-8, Faptele, 2, 1-4), se dă el însuşi drept hrană (euharistia; Ioan 6; Luca, 22) prin mijlocirea slujitorilor consacraţi (poruncă; Marcu, 14, 12-25), el uneşte pe soţi cum a făcut la Cana (căsătoria; Matei, 19, 6-8), el iartă (confesiunea; Marcu 2,20; Matei, 16, 18; Ioan, 20, 21-23) şi îngrijeşte (ungerea bolnavilor; Marcu, 6, 12-13). Tocmai pentru că este scrisă în „vremuri de restrişte şi cădere” cartea concepută „în spirit ştiinţific” mi se pare un act de inspiraţie divină ce confirmă plecând de la un personaj istoric, cum este Sfânta Cuvioasă Parascheva, că ortodoxismul/ creştinismul se întemeiază pe logica jertfei şi se manifestă ca o gândire a paradoxului: Dumnezeu infinit devine finit, Creatorul se face făptură, Cuvântul veşnic se face tăcere, Dumnezeu se face om pentru ca omul să se facă divin. Imposibilitatea unei teologii raţionale aminteşte de celebra formulare a lui Kant (v. Prefaţa la a doua ediţie a Criticii raţiunii pure): „Am fost nevoit să suprim ştiinţa pentru a-i substitui credinţa.” Meritul incontestabil al cercetătorului: nu substituie credinţa, ştiinţei, dar nici ştiinţa, credinţei. Rigoarea teologică este o consecinţă a simbiozei dintre cele două domenii ale cunoaşterii.
Gânditorul – hagiograf Ioachim Giosanu ne oferă o viziune aproape exhaustivă, asupra Cuvioasei Parascheva, în „istoria” căreia topeşte legea dialectică a armonizării contrariilor, dar şi legea armonizării dorinţelor, încât Sfânta care a realizat vineri 22 decembrie 1989, „minunea dărâmării comunismului” (v. Sfânta Cuviasă Parascheva şi evenimentele din 22 decembrie 1989, pp. 175-182) se comportă atât în viaţă, cât şi în posteritate, asemenea mentorului ce trebuie să predea fără a vorbi, suveranului ce trebuie să conducă fără a porunci şi înţeleptului ce nu trebuie să-şi risipească energia divină. Din Cultul Sfintei Parascheva în Ortodoxie răzbate permanent devenirea şi demnitatea credinţei, identificată cu demnitatea şi devenirea neamului. Episcopul – vicar al Arhiepiscopiei Romanului şi Bacăului, Ioachim Băcăoanul, îşi asumă în această necesară cercetare (de inspiraţie divină) hagiografico-liturgică ceea ce Kierkegaard numeşte „riscul” credinţei: „Fără risc nu există credinţă, credinţa este exact contradicţia dintre pasiunea infinită a interiorităţii şi incertitudinea obiectivă. Dacă îl pot concepe pe Dumnezeu în mod obiectiv, atunci nu cred”. În mod cert ceea ce ne învaţă puterea de înţelegere şi raţiunea este obiect de cunoaştere, iar în limbaj voltairean: credinţa constă în a crede, nu ceea ce pare adevărat, ci ceea ce pare fals pentru înţelegerea noastră. Tocmai „riscul” de a crede în Minunile Sfintei Cuvioase Parascheva potenţează adevărul divin ce revelează omul, omului însuşi. Gândirea paradoxală a creştinismului a permis cugetări atât de diferite, precum acelea ale lui Erasmus, Pascal, Kierkegaard, Hegel, dar care în esenţă îşi află rădăcinile în intuiţii profund creştine. Ne întoarcem permanent la Dumnezeu, lasă să se înţeleagă Cercetarea …, printr-un act liber de voinţă. Sartreian vorbind, „Omul este condamnat să fie liber”, încât refuzul dificilei alegeri a credinţei este greşeala fatală a omului. Eficacitatea divină cere din partea noastră o jertfă, după exemplul lui Hristos şi al Sfintei Cuvioase Parascheva a cărei putere duhovnicească a învins Răul, prin confruntarea ascetică şi spirituală cu „duşmanul neînduplecat dintre început al firii omeneşti”.
Episcopul Ioachim Giosanu nu romantizează/ literaturizează/ poetizează/ mitizează Cultul Sfintei, adică nu transformă într-o operă literară, viaţa şi canonizarea Sfintei Parascheva. Foloseşte cu prudenţă viziunea subiectivă a surselor, asigură obiectivitate şi rigoare ştiinţifică/ teologică, cercetării, prin consultarea unei bibliografii aproape exhaustive din hagiografia bizantină, post-bizantină, slavo-română, bulgaro-română, sârbo-română, din surse rare, germane, franceze, ruseşti, sârbeşti, bulgăreşti, greceşti etc. din sec. IX-X până în secolul XX-XXI etc., urmărind cu fidelitate creştină nu doar biografia Sfintei, ci şi strămutarea moaştelor şi misterioasa „viaţă de după moarte”. Arhitectura volumului confirmă smerenia monahală şi rigoarea teologică a cercetării care sintetizează nu doar Minunile Sfintei Cuvioase Parascheva, ci şi continua resemantizare şi resimbolizare a conştiinţei religioase a României profunde, animată „de prezenţa îndumneiezitoare a energiilor divine”ce revelă în subtext devenirea românismului. Partea I a cărţii structurată în nouă capitole (pp. 13-182: I. Când a trăit Sfânta Cuvioasă Parascheva; II. Viaţa Sfintei Cuvioase Parascheva în tradiţia bizantină şi post-bizantină şi în cea slavo-română; III. Strămutarea moaştelor Sfintei Cuvioase Parascheva de la Belgrad la Constantinopol şi aducerea unei părticele din mâna sa ocrotitoare la Roman. Salvarea Moldovei şi a Voievodului Petru Rareş; IV. Aducerea moaştelor Sfintei Parascheva la Iaşi în 1641, tipărirea Slujbei şi a Sinaxarului la Lvov şi Câmpulung în 1643, traducerea şi tipărirea vieţii Sfintei Parascheva în limba română; V. Contribuţia Sfântului Antim Ivireanul la generalizarea cultului Sfintei Parascheva: prima ediţie greacă a vieţii şi slujbei (1692). Antologhionul românesc din 1705 şi cel grecesc din anul 1709; VI. Episcopul Climent al Râmnicului şi prima traducere şi editare în româneşte a Slujbei Sfintei Parascheva (1737). Episcopul Chesarie al Râmnicului şi traducerea celei de a doua slujbe a Sfintei Parascheva, tipărită în Mineiele din Râmnic (1776); VII. Instituirea textului „canonic” al Slujbei Sfintei Cuvioase Parascheva la Mănăstirea Nemţu, în 1825 şi 1845; VIII. Minunile Sfintei Cuvioase Parascheva. Episcopul Melchisedec al Romanului şi cultul Sfintei Parascheva în lumea modernă; IX. Sfânta Cuvioasă Parascheva şi evenimentele din 22 decembrie 1989) răspunde/ actualizează „la zi,” sacralitatea complexă legată de Sfânta Vineri (numele sub care este cunoscută Cuvioasa Parascheva în folclor) şi simbolizează „implacabila reînviere a neamului românesc” (p. 182).
În Partea a II a a volumului, Ioachim Băcăuanul prezintă cu rigoare teologică Principalele texte – document folosite în cercetarea hagiografico – liturgică, în versiunile româneşti traduse de Gheorghiţă Ciocioi, Mihai Ţipău, Ioana Gândea Feodorov, Manuela Anton, Mihail – George Hâncu şi Ştefan Ieromonarhul de la Neamţu (pp. 185-305). Cele 16 Texte – document folosite în versiune românească, dar şi citatele originale incluse ca argumente în Partea I asigură cercetării obiectivitate şi credibilitate teologică. Paradigma cercetării asociază principiul dialogic (asocierea a doi termeni în acelaşi timp complementari şi antagonişti), principiul recursiei organizaţionale (perceperea logicei circulare), principiul holografic (integrarea părţii în întreg şi cea a întregului în parte). Această paradigmă a complexităţii afirmă unitas multiplex, adică unitatea contrariilor (sacru şi profan etc.) direct în multiplu – şi nu o unitate impusă arbitrar.
Cultul Sfintei Parascheva în Ortodoxie cercetat cu acribie teologică şi filologică de Ioachim Băcăuanul, Episcop – vicar al Arhiepiscopiei Romanului şi Bacăului, proiectează aceeaşi filosofie a alegerii radicale pe care o cunoaştem din Biblie, încât Cercetarea hagiografico – liturgică face din libertatea interioară a fiecărui creştin un principiu de nedepăşit omeneşte. Reamintesc: „Dumnezeu care te-a creat fără tine nu te va salva fără tine” (Sf. Augustin). Jumătate de măsură nu este posibilă. O (re)confirmă şi „viaţa după moarte” a Sfintei Cuvioase Parascheva actualizată după peste opt secole, cu dreaptă credinţă, în anul de graţie 2013, de Episcopul Ioachim Giosanu. Cartea de inspiraţie divină este ea însăşi o minune necesară renaşterii neamului românesc.

*Episcop Ioachim GIOSANU, Cultul Sfintei Cuvioase Parascheva în Ortodoxie – Cercetare hagiografico – liturgică, Filocalia, Roman, 2013.

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share