Spații culturale nr. 33 (1)
EDITORIAL
Valeria MANTA TĂICUȚU
Imaginea de sine
Imaginea de sine este oglindirea noastră în propria conştiinţă, ne-o spune orice psiholog. Această referenţialitate internă ne ajută să ne cunoaştem/ recunoaştem forţele proprii şi, mai mult, să evaluăm realitatea în funcţie de ele. În faţa unei situaţii oarecare, întrebarea firească pe care ne-o punem este dacă putem sau nu găsi o rezolvare; şi, de obicei, avem rezolvări şi sfaturi nu numai pentru noi, ci şi, mai ales, pentru alţii: aş fi făcut aşa şi nu altfel…, dacă eram în locul tău…, dacă m-ai fi întrebat pe mine… – iată câteva formulări care denotă o imagine de sine pozitivă. În orice problemă, fie că e vorba despre politică, sport, sănătate, învăţământ, literatură, avem idei mai bune decât alţii, ştim mai bine ce trebuia făcut, soluţia este cea gândită de noi, pe baza unor cunoştinţe, experienţe, gusturi formate etc. Orice altă soluţie este greşită, orice altă decizie care ne contrazice pare jignitoare şi, nu de puţine ori, ne alimentează tensiunea interioară. Lucrurile par să iasă de sub control, lumea se mişcă haotic, mai are puţin şi se prăbuşeşte, vine apocalipsa, se termină cu viaţa pe pământ… şi toate acestea pentru că, de pildă, selecţia pentru Eurovision nu este cea gândită de noi, pentru că echipa guvernamentală nu are membrii desemnaţi de noi, cu prietenii, la un şpriţ, pentru că Uniunea Europeană nu respectă programul visat de noi câteva nopţi la rând, pentru că Putin nu se schimbă după modelul imaginat de noi, pentru că americanii nu fac ce le spunem noi, pentru că lista noastră de scriitori pentru Nobel e (uf!)…
Orice evaluare, în urma căreia vom fi reprezentaţi în lumea largă, ar trebui să ţină seama de părerea noastră, în caz contrar fiind o evaluare greşită, păguboasă, al cărei rezultat – neapărat dezastruos – îl aşteptăm cu sufletul la gură. Ei bine, această imagine de sine pozitivă dă naştere, de cele mai multe ori, unui comportament de veşnic cârcotaş, care nu se raportează niciodată la exterior şi nu se vede decât dinlăuntru, de parcă ar fi singur pe lume. Sigur, acest lucru nu este rău în cazul creatorilor de frumos, al scriitorilor, în primul rând: fără încredere în forţele proprii, fără o exacerbare a eului, pare imposibil să produci noul, să ai un stil personal în care să topeşti experienţe trecute pentru a construi un univers al tău, valoros şi original.
Dar scriitorii nu se ocupă numai de cărţile lor. Ei vor să fie „evaluaţi”, adică citiţi şi, neapărat, premiaţi. Şi ce premiu este mai râvnit decât premiul Nobel pentru literatură?
Nu există, cred, scriitor român în viaţă care să nu viseze la acest premiu, la ceea ce presupune el: recunoaştere internaţională, vizibilizare maximă, onoruri, bani, nemurire… Sistemul propriu de valori creează convingeri infirmate însă de realitate: de aici, starea de scârbă, credinţa că nu mai există dreptate pe lumea aceasta, că până şi literatura se supune comenzii politice.
În fiecare an, odată cu sosirea toamnei, speranţele se înviorează: Academia Suedeză lansează invitaţii inclusiv Uniunii Scriitorilor din România, nu numai altor academii, asociaţii literare ori persoane agreate, de a trimite nominalizări pentru premiul Nobel. Timp de câteva luni, până când Comitetul director al Uniunii decide care vor fi nominalizaţii, ţara fierbe, târgul vuieşte, se dau pronosticuri (ar merge şi deschiderea unei case de pariuri literare), se subminează cariere artistice, se caută nod în papură, se cercetează prin arhivele fostei securităţi după oarece dosare de colaboratori, se scriu articole defăimătoare… totul, pentru ca presupuşii nominalizaţi să fie ţinuţi în umbră de cei care se cred mai buni scriitori decât ei.
În acest an, au fost desemnaţi patru scriitori români care să intre în cursa pentru Nobel: Nicolae Breban, Norman Manea, Varujan Vosganian şi Mircea Cărtărescu. Cum era de aşteptat, toată tagma a considerat că lista trebuia să fie alta, fiecare condeier având propria listă, de mii de ori mai bună. Primii trei desemnaţi au scăpat relativ uşor, în timp ce Mircea Cărtărescu, probabil un candidat cu ceva şanse (aceste şanse ar fi fost mai mari dacă „Orbitor” cu scenele lui de irealitate comunistă ar fi fost scris şi tradus mai devreme, prin 1990, când maica Europa încă mai aştepta ceva bun şi interesant de la noi), a fost pus la zid şi de chemaţi, şi de nechemaţi. Atacurile vehemente la adresa lui demonstrează că scriitorimea noastră îl consideră periculos: are pile la şeful, este ţinut în braţe, gonflat, trimis în excursii europene pe bani publici, tradus… de la buget ş.a.m.d. Această încrâncenare împotriva unui ales să ne reprezinte îşi are sursa într-o imagine de sine falsificată; de fapt, toţi suntem scriitori, dar nu toţi scriem bine, nu toţi ne sincronizăm cu ceea ce se scrie pe plan internaţional şi nici cu felul cum se scrie, temele abordate de noi nu prezintă chiar aşa de mare interes în lumea largă şi nici nu suntem priviţi cu ochi cine ştie ce buni, la aceasta adăugându-se obiceiul păgubos de a-l trage în jos pe cel care se ridică măcar cu un cap deasupra noastră. Din câte am înţeles până acum, acordarea mult doritului premiu se face şi prin solidaritate de grup literar, de etnie/rasă/mediu/moment. În aceste condiţii, oricât de grozavi (ori nu!) ar fi nominalizaţii noştri, singurul cu şanse (reale, dar mici) ar putea să fie Varujan Vosganian: cu condiţia ca armenii de pretutindeni să lucreze la imaginea lui, să-l susţină, să-l promoveze etc.
ANIVERSARĂ 120
Emil NICULESCU
OCTAVIAN MOŞESCU,
un amfitrion râmnicean de altădată
Documente şi confesiuni
Octavian Moşescu (n. martie 1894, la Tâmboieşti – m.1986, Rm. Sărat), poet, memorialist, colecţionar de artă, animator cultural; la 12 ani publică versuri în revista „Lumina”; editează revista „Carpaţi” (1914-1915, Dorohoi); mobilizat în campania 1916-1918; 1919, revista ,,Râmnicu Sărat”; 1920 „Foaia Râmnicului” – colaboratori: Ion Creţu, viitorul eminescolog, C.C. Datculescu, fost director al revistei „Gazeta Săteanului”, iniţial râmniceană, apoi bucureştenizată, George Baiculescu, poet şi bibliolog, Dimitrie P. Mazilu, P. Iorgulescu-Yor, N. Iorga, Gala Galaction, Stelian Cucu, Al.I. Zamfirescu (Matei Elian, în literatură) ş.a.; 1921-1925, Facultatea de Istoria Artelor – Viena; Editează, în 1923 „Cartea semicentenarului” Societăţii „România Jună”, la care colaborează: N. Iorga, Blaga, Sadoveanu, Adrian Maniu, Pillat, Topârceanu, Agârbiceanu, Camil Petrescu, Panait Istrati, Minulescu, Vianu, Rebreanu, Perpessicius, Cezar Petrescu, Dimitrie Onciul şi chiar unul (ultimul) dintre fondatori, Ioan Slavici. În 1927 revine în ţară şi este director al Oficiului de turism al ziarelor „Adevărul” şi „Dimineaţa”, organizând călătorii de studii în mari capitale europene şi Africa de Nord; conduce revistele „Lumea turistică” şi „Coasta de argint” (editate în cinci limbi). La Rm. Sărat, organizeată şi conduce, în perioada 1921-1925, un cenaclu şi şezători literare cu participarea unor nume notabile în epocă; în afară de colaboratorii pomeniţi, s-au perindat prin urbe: Victor Ion Popa, Cincinat Pavelescu, Ion Marin Sadoveanu, Victor Eftimiu. Revuist, urcă în scenă diverse cronici în rime, vizând asanarea unor racile politicianiste. Un fel de curriculum, cursul scurt, cum era, pe vremea lui Roller, istoria P.C.U.S. După 1970, patru volume de memorii.
La ralenti, după istoricii literari şi propriile-i confesiuni, biobibliografia sa se nuanţează; în prima tinereţe publică în „Vestala (1913), versuri sub titlul „Noaptea din urmă”: „Zi de mare sărbătoare! /Munţii nu mai sunt hotar/ Tricolorul României fâlfâie pân-la Sătmar,/ Hora înfrăţirei joacă, numai cânt şi veselie/ Şi în ochii lor se joacă strămoşeasca vitejie…”. Stihurile, anticipative şi coregrafice (în oraş, Menelaş Chircu a fondat „Chindia”, renumită formaţie de ,,dănţăuşi”, cum ar zice Grigore Leşe. Ca dovadă că angajamentul său patriotic nu era doar unul de faţadă, în perioada neutralităţii urmează o şcoală de ofiţeri de rezervă, în aceeaşi promoţie cu Adrian Maniu, Camil Petrescu şi Tudor Vianu, formaţie, cu o singură excepţie, de mare viitor, în care băteau şi cafeneaua Capşa, atrăgând din partea lui N.D. Cocea nominalizarea „cei patru muschetari”.
În amintiri, cu rame destul de baroce, va evoca acel moment de cumpănă sub titlul „Cu poetul Vlahuţă pe front”, creează un decor – toamna lui 1917, la Berbeci, între Bârlad şi Tecuci, când încă „aripa morţii” mai ventila pe cei aflaţi sub arme, ce într-o magazie de lângă gară, dau reuniuni literare şi artistice; între ele, una fiind dedicată amfitrionului de la Dragosloveni, aflat în băjenie. Participă V.Voiculescu, şeful spitalului militar, George Tutoveanu şi Victor Ion Popa, iar, dintre actori, buzoianul G. Ciprian şi Sorana Gurian. Vlahuţă, lacrimogen emoţionat. Atât. Întors în oraşul aflat, încă, în 1918, sub ocupaţie germană, scrie şi prezintă, cu un grup de prieteni, revista „V-aţi ars!”, adresată colaboraţioniştilor; era prea devreme, o să se ascundă profilactic, într-un sat din apropiere.
La „Machina” (oct, 1924 – apr., mai 1925), revistă culturală lunară (cinci numere duble), are un comitet de conducere alcătuit din trei avocaţi şi un text prefaţator programatic, ,,Boabe şi pleavă”, ce elimina eventualele stănoage puse în calea colaboratorilor: „Revista noastră nu are un program, din mai multe motive. În primul rând nu vrem să subordonăm unuia dintre noi vederile colegilor din comitet, prietenilor şi colaboratorilor. Nu vrem să le înghesuim şi să le ucidem gândurile în sicriele înguste ale unui program întocmit şi călcat, în acelaşi timp, de stăpâni, dar respectat întotdeauna de slugi. Nu vrem ca ideile lor, dintr-o modestie prostească şi lăudată de acei cari sub această haină îşi ascund neputinţa intelectuală, să zacă în prundişul mocirlos al vieţii provinciale, ca şi firişoarele de aur în adâncul pământului, ori ca florile de nufăr pe apele flacără albastră a comorilor îndepărtate dar niciodată descoperite în bezna unor minţi înduşmănite cu cultura. (…) Noi nu suntem decât secerători cari culeg snopii încărcaţi cu spice din viaţa socială”. Între colaboratori: Victor Dumitriu, Ion Gane, D. Karnabat, Ion I. Pavelescu, Vladimir Ciudra, Nicu Protopopescu etc. Octavian Moşescu face lobby pictorului Petre Iorgulescu-Yor (printre puţinele talente neobicinuite cari s-au remarcat dincolo de bariera Râmnicului), cum a prestat admirativ şi Karnabat; omagiază pe înaintaşul întru presă C.C. Datculescu, din a cărui corespondenţă reproduce două scrisori ce i-au fost adresate de Caragiale şi Vlahuţă.
Primar de Balcic
Primul care a cumpărat pământ a fost Marghiloman. Acel teren de aproape treizeci şi cinci de hectare a fost dăruit reginei Maria, care l-a folosit pentru a construi, începând cu anul 1927, palatul de vară şi ,,Grădina lui Alah’’(…) În 1970, din România a sosit o bătrână. Era fiica celui care, în 1919 (?!) a fost primarul Balcicului. A bătut drumul de la Buzău numai pentru a vedea vechea bisericuţă din apropierea fostei prăvălii a lui Ivan Raicev. În acea bisericuţă, din turla căreia poţi vedea tot oraşul, fiica fostului primar român a primit botezul.
Renumele de amfitrion cultural al primarului de pe Coasta de argint era deja bine consolidat în 1931, când Camil Petrescu îşi nota în jurnal: „Am fost de la 23 iulie la 13 august la Balcic. Moşescu mi-a fost de mare ajutor. Două conferinţe la Universitatea Liberă. Cineva, care mă preţuia, mi-a spus că, după conferinţă, mă preţuieşte de două ori mai mult. Am fost trist. Cu ce se mulţumeşte lumea. Ce cult stupid pentru cel ce se dă în spectacol: actor, dând culorilor o anumită vibraţie […] am petrecut chiar la Balcic”. Dificilul scriitor ar fi preferat, probabil, să nu presteze nimic în atingere cu cabotinismul, uitând că I. L. Caragiale se angaja, de nevoie, dar şi cu anume plăcere, drept conferenţiar cu plată, nu numai la Ateneul Român, ci şi în provincie,
Sunt numeroase depoziţii asupra „cuibului de nobili” care au sălăşluit şi, în timp, s-au pasionat de această „colonie”, repede magnetizantă, de artişti şi scriitori cu oarecare dare de mână. „Când şi-a făcut o casă la Balcic Bonciu – spunea un tânăr poet şi gazetar de atunci, Vlaicu Bârna – ne-a invitat să-i fim oaspeţi şi ne-am dus acolo într-o vacanţă de Paşti a lui Holban. Au fost două săptămâni petrecute între restaurantele Mamut şi Caramitru, între cofetăriile cu sarailii, bezele şi cafele turceşti, făcând plimbări pe malul mării şi la cimitirul tătăresc sau trecând cu barca la plaja de la Ecrene. Pitorescul ţărm era vizitat atunci, de primăvara până toamna târziu, de către marii maeştri ai şevaletului, Petraşcu şi Tonitza, Dărăscu şi Palady, Ştefan Dumitrescu şi Gheaţă, Şirato şi Lucian Grigorescu… Pentru că înaltul cer al Balcicului, galvanizat de o lumină ireală, era unic, reverberaţiile lui dând culorilor o anumită vibraţie şi frăgezime. Holban cunoştea bine locul, mai fusese la Balcic şi era îndrăgostit de această mică localitate pelasgică, aşezată pe un amfiteatru în faţa întinsului de ape”. (H. Bonciu, poet, prozator – Pensiunea doamnei Pipersberg -, meloman şi iubitor de artă, pecuniar, drept care, ca mulţi alţii, intrase în plutonul celor ce investiseră în capitala de vară a artelor).
D. Karnabatt, unul dintre stâlpii boemei interbelice, un ,,îndrăgostit al reveriei”, cum îl numea Pamfil Şeicaru, va face un flash al locului: o insulă părăsită şi uitată de musulmani în retragerea lor spre leagănul natal din Asia. Oraşul păstra neştirbită pitoreasca poezie orientală, în orânduirea oraşului, peste care se profila silueta geamiilor, în veşmintele locuitorilor, în întreaga atmosferă fizică şi morală. Bărbaţii purtau fesuri, femeile păreau nişte cadâne, abia scăpate din harem, rătăcind nehotărât, perplex pe străzi, intimidate de privirile ghiaurilor cari erau inofensiv sezonişti. Marea domina cu poezia ei suverană, pe când grădinile, din care florile se revărsau peste zidurile vechi, exhalau parfumuri meridionale. Pe nesimţite, Orientul insinua în visurile noastre visarea lui de somptuoasă lenevie. Când gândul izbutea să se elibereze de farmecul vrăjitoriei, căpătându-şi independenţa lucidităţii, Orientul punea întrebările, enigmele şi problemele lui.
O evocare a Cadrilaterului de altădată, în speţă a Balcicului, se sprijină şi pe amintirile unui bătrân localnic, Ivan Raicev: „Primarul Moisescu (sic!) s-a încurcat la câţiva ani după ce a venit la Balcic, cu o bulgăroaică. Ea trăieşte şi acum, are peste nouăzeci de ani. (…) Nu ţi-am terminat cu Moisescu, primarul care se căsătorise cu o bulgăroaică? De fiecare dată, la masa de seară, soacra românească, adică mama lui ridica paharul şi închina: Trăiască România! Asta o dată, de două ori, de trei ori. Până când, într-o zi, soacra bulgăroaică n-a mai răbdat şi a ridicat şi ea paharul: Eeeee…da să trăiască şi Bulgaria! Soacra românească a râs tare mult şi de atunci fiecare scrisoare pe care i-o trimitea din România se încheia cu „Multe complimente, trăiască Bulgaria!” .
A cristalizat şi emulat şcoala de pictură de la Balcic, atrăgând aici artişti cărora le-au fost create condiţii deosebite. Vara, grădina vilei sale, cu o splendidă perspectivă asupra mării, era plină de şevalete, iar seara artiştii se reuneau, pe treptele de piatră, ca în amfiteatrul unei academii, angajându-se în lungi discuţii în care se confruntau. Iluzii şi certitudini se derulau, dezacorduri, dar se realizau şi reconcilieri privind niciodată pe deplin dezlegatele probleme ale artei. După cedarea Cadrilaterului, locul de pelerinaj al artiştilor a fost casa lui Octavian Moşescu din Râmnicu Sărat, în curtea căruia înfloresc şi astăzi înfloresc ,,nalbele lui Gheaţă”.
Prietenia cu artişti de marcă ai epocii interbelice i-a creat posibilitatea de a-şi constitui o impresionantă şi valoroasă colecţie de artă, preluată după dispariţia sa de Balcica Moşescu-Măciucă, fiica sa.
În 1931, tipăreşte o monografie: ,,Râmnicu Sărat. Călăuză”, care este o laudaţio: „O poartă a Râmnicului… De la Poiana Mărului ascunsă în desimi de brădet, unde a fost exilat pe vremuri Cezar Boliac şi până la schiturile de lemn şi troiţele aşezate pe la răspântii de drumuri; de la podgoriile de aur în toamnele strălucitoare în zâmbete de lumini şi până la pitoreştile cumpene de la Ciorăşti; de la bogata Vale a Râmnicului, cu satele înşirate pe malurile ei şi până sus, în munţii cu poiene înflorite şi stâne de oi, Râmnicul Sărat rămâne un preţios mozaic nepus încă în adevărata lui valoare”. (p. 7) Refren, laitmotiv: ,,Ne trebuie un drum în munţi”, adăugând că în programul de viitor cere drumuri, hoteluri, restaurante, case de drumeţie în munţi, amenajarea modernă a băilor de la Balta Albă şi Câineni, legături cu autocare cel puţin cu toate aceste localităţi, şi în urmă o cât mai intensă propagandă turistică…
Realizarea acestei ,,călăuze”, ai cărei colaboratori, în ordinea sumarului sunt dintre cei de prestigiu: Iorga, Al. Odobescu, Vlahuţă, Alexandru Pelimon, Gala Galaction, Const. Kiriţescu, cărora li se adaugă râmnicenii Alexandru I. Zamfirescu, Gh. Popescu, Petre Şt. Popescu, Victor Dimitriu (cu un foarte dens şi expresiv prim capitol din ,,Râmnicul sub ocupaţie” – ar fi de căutat manuscrisul integral) şi antologatorul însuşi, este aceea a unui generos: „Această călăuză costă 82.000 lei din care Comitetul judeţean sub preşedinţia d-lui profesor Ion Creţu (judeţul R.-Sărat) a contribuit cu 40.000, iar restul a fost pus de întocmitorul care cedează toate cele 2000 de exemplare judeţului, fără să ceară nici o rambursare de contribuţie bănească, numai cu o condiţie: ca o parte din veniturile cărţii să fie donate Cercului studenţesc ,,Al. Sihleanu”.
În 1948, după abdicarea regelui Mihai, se accelerează ideologizarea domeniului artelor şi prin crearea grupului plastic ,,Flacăra”, condus de Maxy, din care făceau parte, alături de Phoebus, Ligia Macovei, Dobrian, Florica Cordescu, Mac Constantinescu, Eugen Ispir, Rodica Maniu, Muetzner (sic!), soţii Medrea, Ţuculesccu, Perahim, şi foştii devoţi ai Balcicului Lucian Grigorescu şi Nutzi Acontz, ce încercau să ţină cadenţa. Nu fără poticniri din cele mai penibile, dacă presa remarca, la 11 aprilie, că la sala Dalles, printre portretişti se remarca Al. Ciucurencu, cu un ,,omagiu” norocos (Remarcabil este portretul generalissimului Stalin, realizat de Al. Ciucurencu, printr-un stil monumental al liniei şi printr-o simplitate coloristică de mare efect) sau Maxy cu portretul Anei Pauker, ,,balcichiştii”, după opinia lui Radu Bogdan, nu o prea nimeriseră: Descriptivitatea pasivă o întâlnim şi la un d. Giaţă (…) Lucian Grigorescu prezintă două brigadiere. (…) Se naşte întrebarea: de ce sunt cele două brigadiere triste? De ce una din ele pare chiar secătuită de vlagă?”.
Ne-a mărturisit – depune Grigore Leaua, unul din fascinaţii de odinioară ai maestrului – nu o dată că ar vrea să facă ceva deosebit pentru oraşul său natal (…) dorea ca după moartea sa casa în care a locuit cu colecţia de artă pe care o adăposteşte şi azi, să devină casa memorială ,,OCTAVIAN MOŞESCU”. În ultimii ani un alt râmnicean, sculptorul Gabriel Tăicuţu care, deşi tânăr, a avut, totuşi, norocul să-l cunoască pe Octavian Moşescu, (…) îmi spunea că ar dori să ridice în Grădina Publică, ce-i era atât de dragă, un bust al celui ce întruchipează şi azi pentru noi toţi spiritul desăvârşit al prieteniei şi bucuriei de a trăi plenar arta. Doleanţa lui Octavian Moşescu devine tot mai fantezistă, după aproape douăzeci şi cinci de ani de la consemnarea ei în primul periodic postdecembrist al Râmnicului Sărat.
,,Bijuterii de familie”
Sub acest titlu, împrumutat de la Petru Dumitriu, un alt atlet al proletcultismului, încercăm să desluşim, pe cât ne este posibil, reacţia (turnesolică) a lui Octavian Moşescu faţă cu vremurile noi. A avut norocul de a avea o fiică cu talent precoce, botezată sigilativ, Balcica. Debutul şi-l face ca elevă, – notează Alex. Oproescu – publicând două plachete consecutive: ,,Golful cu migdali” (1945) şi ,,Zbor de pescăruşi” (1946), la numai 15-16 ani!, eveniment unic în istoria literaturii române. Însă M.B., după alte câteva efuziuni (v. ,,Rampa”, ,,Universul literar”), încetează ,,demonstraţiile virtuţilor sale lirice”. Poetă, critic de artă, publicistă. Absolventă a Institutului ,,N. Grigorescu”, secţia Istoria şi Teoria Artei (1952), autoare a unor monografii dedicate lui Th. Aman, Grigorescu (dar Lucian, nu Nicolae, n.m.), Ion Popescu-Negură. Este autoarea unui vol. monografic Balcic” (2001). Este moştenitoarea unei replici a lucrării ,,Domnişoara Pogany”, sculptură pe care Octavian Moşescu a fost nevoit, datorită presiunilor politice să o vândă Muzeului de Artă din Craiova, în anul 1976, şi care acum este revendicată în instanţă. Este autoarea studiilor „Universul floral al lui Ştefan Luchian” şi „Triumful autenticităţii: retrospectiva Lucian Grigorescu (1968).
Nepoţii colecţionarului de artă, Alexandru Măciucă, absolvent al institutului de arte plastice ,,Nicolae Grigorescu” (1982), secţia muzeologie- arheologie, muzeograf la Muzeul judeţean Buzău (1982-1985), profesor de istoria artei la Universitatea Atheneum (1991-1993). Din 1985 este muzeograf principal la Muzeul Naţional de Artă, secţia Muzeul Colecţiilor de Artă. Fost lucrător la şantierele arheologice de la Ulmeni, Vadu Soreşti, Vintilă Vodă (1982-1986). Organizează expoziţii de artă în străinătate, organizează muzee: Avakian, Răut, Zambaccian (1998). Sora sa, Oana Maria, căsătorită Cajal, a absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică (1977), membră a U.S.R., (debutantă cu poezie), autoare de teatru jucat în S.U.A. şi California. S-ar putea vorbi, în cazul doamnei, de un ,,talent fără frontiere”, dacă nu de export.
Catalogabil la sortul ,,oameni subt vremuri”, literatul şi primarul fug de trecutul ,,negru”, care, norocul face, nu se întâmplase a fi în timpul războiului şi pe teritoriul U.R.S.S. (funcţionarii români numiţi la Odessa au compărut, până la cel de pe urmă, în faţa tribunalelor postbelice). Aici este vorba şi de un mariaj norocos, de o trainică manta de vreme rea, în persoana ginerelui, Constantin Măciucă. Viitor critic plastic ,,pe linie”, simţind mersul istoriei, este între cei care, la 7 februarie 1949, cum se făcea cunoscut în ,,Contemporanul”, prin articolul „Studenţii şi literatura”, participa la promovarea noii pepiniere de talente, ce se înregimentau cenaclier, ca formă de pătrundere şi însămânţare a artisticului în ,,mase”; se consemna: a avut loc la Facultatea de Filologie din Bucureşti, deschiderea cenaclului literar. Biroul cenaclului este format din Cezar Drăgoi, Mihai Meria şi Toma Maiorescu (cel care va urma facultatea la ,,Maxim Gorki”, la Moscova, n.m.), iar din comisia de lectori fac parte Vasile Nicorovici, Ion Serebreanu şi Constantin Măciucă. Rîmniceanul Al. Săndulescu, ajuns, în ciuda ,,dosarului dalmaţian” – tatăl deţinut politic – elev al Şcolii de literatură ,,Mihai Eminescu’’ (1950), ne confiază: „Citisem, de asemenea, câteva poezii la cenaclul Facultăţii condus de Vasile Nicorovici şi George Toma Maiorescu, dar mă lăsasem repede păgubaş. Ilegalişti închişi la Doftana, şantiere, tractoare, ,,tovarăşul plan”, ,,lampa lui Ilici”, teme prin excelenţă propagandistice, m-au inhibat într-o asemenea măsură, încât n-am mai scris versuri decât pentru sertar şi, în genere, sentimentale, ceea ce cred că atesta mai mult o predispoziţie temperamentală, care altfel n-a dispărut niciodată, şi mai puţin o vocaţie.
În 1979, când Dorin Tudoran avea dosar de urmărire informativă la securitate şi devenise un ,,obiectiv”, o anumită sursă, ,,Crin”, dădea patronilor o notă privitoare la viaţa literară, destul de agitată şi controversată, argumentând cu un fragment de discuţie purtată între scriitorii Corneliu Buzinschi şi Vasile Nicorovici, în urma denunţării plagiatului comis de E. Barbu, în ,,Incognito”; C.B.: …am dat de dracu, iar de distrug planuri (editoriale, n.m.), se vânează nume, apar liste negre. V.N.: Măciucile (se referă la C. MĂCIUCĂ) încep să lucreze. Ăsta e lacom de sânge, şi MACOVESCU (pe atunci preşedintele U.S.R., n.m.) se… în pantaloni. Nicorovici, vorba lui Marin Preda din ,,Desfăşurarea”, se ,,dumirise” şi delimitase de păcatele tinereţilor. Carieră de alpinist, peste mode şi timp: Constantin Măciucă (n.1927), licenţiat al Facultăţii de Filologie din Bucureşti (1950), redactor la E.S.P.L.A., redactor şef la Editura Tineretului, director al E.L.U, redactor principal la Editura ,,Eminescu”, director al Teatrului Naţional din Bucureşti (1990-1994), profesor asociat la I.A.T.C. (1972-1977), membru al U.S.R., membru al Secţiei de dramaturgie şi teatrologie, membru al UNITER. Pentru volumul ,,Modele şi structuri dramatice” (1986) – a primit Premiul ,,I.L. Caragiale” al Academiei Române. Caragialescul ,,triumf al talentului” nu l-a putut evita, nici măcar după ,,evenimentele din decembrie 1989”.
Balcic, locul dignităţii sale administrative, al promoţionării artelor, devine, în evocările sale, un cuvânt tabu, înlocuit cu un soi de eufemism, de vagă localizare pentru cei care nu au G.P.S. pe litoral, lângă un mic orăşel de pescari. Din aceeaşi ,,omerta”, convenţie datorată stăpânirii, nu pomeneşte de volumul de versuri al prietenului Ion Pillat, ,,Balcic”, cel care, în 1940, odată cu cedarea Cadrilaterului Bulgariei, îşi pierde vila de pe ,,coasta de argint”, pe care fiul său, Dinu, o descria ca pe ,,un mirador al luminii”, nici de romanul ,,Maica Domnului de la mare” (1930), al unui alt explorator al pitorescului nostru orient provizoriu, Emanoil Bucuţa.
Memorialistul recuperator
Volumele sale de suveniruri din lumea literaţilor şi artiştilor: ,,Vitralii” (1971), ,,Oaspeţi de altădată” (1972)… intrate între coperte, de cele mai multe ori, aşa cum fuseseră publicate în ,,Viaţa Buzăului”, par a nu se mula totdeauna pe teoria ce eşuase în ,,obsedantul deceniu”, aceea a ,,adevărului integral”. Astfel, ,,Matei Caragiale în travesti” relatează un dialog între Mateiu (aceasta ar fi grafia, şi ea cu o doză de notarială arhaicitate) şi Alexandru Pop de Szatmary, unul din animatorii Balcicului cultural, baron cu acte imperiale, care nu îşi ţinea explicit şi la vedere înălţimea stirpei: „- Ce cochet şi tineresc ar arăta acest orăşel de pe ţărmul mării, dacă scriitorii şi artiştii şi-ar aborda deasupra caselor steguleţele cu emblemele de pelerini ai artelor”. Moralmente, această propunere nu se înscrie, dar deloc, în linia autorului ,,Crailor de Curte Veche”; pentru el heraldica, pe care o aprofundase acerb, nu era o chestiune de carnavalescă de estivală pavoazare, ci un lucru extrem de serios, de nobilă identificare, un hrisov de boierie (chiar a spiritului), pe care, într-o lume în care banul democratiza societatea, plină de cavaleri de industrie, nu l-ar fi concedat, în nici un fel, unora despre a căror artă nu avea cum să aibă, el egotistul, o egală, inflaţionistă preţuire. Blazonul diferenţia, nu unifica, precum în sărbătorile de Armindeni, micii şi berea, inşii. Incredibil şi acel tineresc, sportiv şi nu în linia snobării unui contingent la care, el însuşi, prin morgă şi distincţiune, la care nu (cu o vorbă postdecembristă) anchiesa.
Una din desele evocări ale lui Cincinat Pavelescu aduce ca personaj episodic pe autorul, de mai târziu, al trilogiei ,,Un om între oameni”; „Prin anii 1922-1923 l-am invitat la un ciclu de şezători literare ce se ţineau la Râmnicu Sărat. Conferenţia Camil Petrescu şi citea versuri Perpessicius. Cel care ,,a văzut idei” socializează, destul de mundan şi în cunoştinţă de cancaneriile vieţii literare, cu avocatul licenţiat în polemici epigramistice, dedicându-i un consolator catren: „Să nu te superi, Cincinat,/ Că un Nigrim te-a atacat;/ El nu-ţi clinteşte, orice-ar scrie/ Un fir de păr… de pe chelie”. Mai târziu, poveste neinventariată de memorialist, când autorul fenomenologiei, depuse spre păstrare în arhivele Vaticanului, purta un aparat auditiv, este întrebat, la ,,Capşa”, de Oscar Lemnaru (pentru amici, Oscarlambur): ,,Maestre, prindeţi şi Radio Londra?”. Atacul la defectele fizice ale persoanei, uneori, se şi decontează. Când şi când, eşapează câte ceva din normalitatea epocii atlantizate: pictorul Ştefan Popescu, care avea atelier la Răduceşti, sosit curând din Maroc, ne-a arătat câteva tablouri şi o bogată colecţie de desene din Rabat şi Fez. Era într-un moment în care ,,lagărul socialist” nu mai făcea risipă de paşapoarte.
Păstorel Teodoreanu, oaspete al boierului Menelaş Chircu, la conacul (cu cramă) de la Zaplaz, comite o dedicaţie lui Ranetti, Preşedintele Comitetului pentru ridicarea statuii lui Al. Vlahuţă: „N-aveţi în crama din Zaplaz/ Atâta vin să mă îmbete: / Văzând statuia – beat ori treaz/ Eu nu-l admir pe Oscar Späthe”; cert este că şi memorialistul nu considera prea ,,reuşită” lucrarea ce-l nemurea pe autorul ,,României pitoreşti”, deşi, între filele sale postume, se află un rondel ce o consacră drept singulară în urbe: Rondelul unei statui: „În oraşul c-o statuie/ În metal de mult sculptată,/ Pesimist, ca niciodată,/ Bardul plânge-n poezie.// E atâta nostalgie/ În figura-ngândurată./ În oraşul c-o statuie/ În metal de mult sculptată.// Bardul, iubitor de glie,/ Durând viaţă luminată,/ Stă pe soclu, în vecie,/ Cu privirea resemnată./ În oraşul c-o statuie”. Pe lângă alte stângăcii stilistice, adăugând că bustul lui Vlahuţă, operă a sculptorului Oscar Späthe, era turnată în bronz, versurile par a fi scrise după ,,obsedantul deceniu”, când un alt bust, al filantropului Alexandru Bagdat, fusese retras de pe piaţă.
Oraşul epigramiştilor, Râmnicul primei jumătăţi de secol XX înregistra, între oamenii locului, pe: Cincinat Pavelescu, Ion Pavelescu, C.C. Brăescu, Victor Dumitriu, Al. Popescu-Negură, Ionel Gane, Ionel B. Demetrescu, Stelian Cucu, fraţii George şi Alexandru Baiculescu, Mircea Codrescu (Zaharia Eschinazi) etc., cărora li se mai adăugau musafirii: Horia Furtună, N. Dunăreanu ş.a.
Recensământ al virtualelor ,,bronzuri” din parcul comunal include artişti: Florica Cristoforeanu, Aristide Demetriade la Râmnic cu ,,Strigoii” de Ibsen, până la pitorescul chitarist Tudorică Frangulea, care cântase şi lui Delavrancea şi chiar generalului Berthelot (după bătălia de la Mărăşeşti); oameni de ştiinţă: naturalistul G.M. Murgoci (Bisoca), Traian Săvulescu, academician, fost ministru al agriculturii; colaboratori ai revistelor literare locale, oaspeţi: Gala Galaction, Victor Ion Popa, Adrian Maniu, Eugen Boureanu, Victor Eftimiu, Camil Petrescu, Perpessicius, Ion Marin Sadoveanu, Tudor Vianu şi, uneori, Duiliu Zamfirescu şi Barbu St. Delavrancea. Apare, într-un căznit bruillon, un compasional portret al lui Al. Sahia, venit în urbe să-şi aranjeze situaţia militară, care părea să ,,depandă” de unul din regimentele râmnicene.
Sahia nu făcea studii universitare regulate, – relatează ,,mandarinul valah”, Petre Pandrea, fost deţinut politic, preşedintele ,,Academiei de sub pământ” de la Tîrgu Ocna, care l-a cunoscut bine – fiindcă a vrut să facă două revoluţii în 5 ani:, întâi o revoluţie morală cu popii (fusese doi ani printre călugării de la Cernica, n.m.), şi pe urmă, o revoluţie comunistă, cu muncitorii. (…) Al. Sahia a fost în Rusia sovietică, după ce scrisese, în prealabil, în ţară, o carte de reportaje despre călătoria sa viitoare, despre pelerinajul la Mecca. (…) Pelerinajul la Mecca al lui Sahia s-a soldat cu o catastrofă ideologică, similară cu a lui Panait Istrati. Numai că, ,,decent” faţă de Kremlin, nu are fuleul vreunei ,,spovedanii” dezamăgite, sau, cum spunea acelaşi ,,mandarin valah”, n-a avut curajul intelectual al lui Panait Istrati să scuipe unde a adorat.
Un alt mag al vremurilor noi este socialistul Panait Muşoiu, autor şi colportor de broşuri de propagandă, fără frontiere, surprins a fi transportat această marfă considerată explozivă la Constantinopol. În ochii lui întrezăream – depune, cu deontologie de oculist amator Moşescu – o geană de lumină a vremilor de astăzi, visate de acest revoluţionar care liniştit şi împăcat, s-a despărţit de noi la sfârşitul anului 1944. Apucase ziua victoriei şi a marilor prefaceri sociale. De atunci au trecut 25 de ani.
Apropiat, prin reprezentativitatea ,,foncţiei” şi demersurile de ,,organizatorinc” (calchiem aici o formulare a lui Dan C. Mihăilescu), al reginei Maria, care adăpostea acolo, în casa ,,Maria – Ileana” şi colonia Asociaţia Creştină a Femeilor, O.M. are, în aceste memorii ,,expurgate”, cumva poziţia lui A. Toma, care la ramolisment, nara că, în tinereţe, tradusese (pe ascuns?) poezii ale reginei Elisabeta, fără ca aceasta să ştie; o întrebare din anturaj, adresată marelui poet revoluţionar şi progresist: ,,Dar tu ştiai că e regină?”. Cred că, decent, primarul de Balcic şi junimistul junior nu i-a vorbit niciodată suveranei despre luminile ce le întrezărea în ochii lui Moşoiu sau Sahia.
Tot la acest capitol, al ,,durerilor înăbuşite” dar şi defulate odată cu ,,întoarcerea armelor” se aşează în front şi Virgil Tabacu, fost sublocotenent, autorul volumului ,,Cânt o lume nouă” 1945, îngrijit de George Lesnea, întâiul volum de versuri din lumea muncitorească publicat după 23 August 1944. Corifeii locali ai noii ordini politice sunt scoşi la scenă, în virtutea unui protocronism ideologic local avant la lettre. Aproape că nu e de înţeles această paradă, câtă vreme editura ,,Litera”, fiind una în ,,regia autorului”, adică plătită din buzunar, nu merita atâtea genuflexii în oglinda retrovizoare.
Epigramele, din care unele inedite, ce ilustrează farmecul şuetar al întâlnirilor literare interbelice, puteau să rămână în zona de umbră în care autorii lor le-au lăsat; aceşti licurici ai spiritului nu pot glazura decât, cu extremă bunăvoinţă, blatul tortului cultural al epocii.
Un portret nu chiar apolinic – senectutea
Octavian Moşescu se cenzura, într-o epocă de destindere, totuşi, literară sau era ajutat să o facă (vitraliile sale, calupate tipografic pe o rubrică din ,,cadranul literar” al ,,Vieţii Buzăului”, erau afectuos cultivate de Corneliu Ştefan, care, având antecedente vulnerabil politice în familie, nu voia să-l expună unor deranjamente – e o prezumţie). Ştia, şi de la soţul fiicei sale, că rămâne valabil un adevăr: ,,cadrele hotărăşte totul”. Proceda la sfidarea istoriei recente prin evaziune în rememorări asupra unor oameni ce dădeau, prin calitatea lor de ,,musafiri”, întru spirit şi literă, o aură de nobleţe fostei capitale de judeţ, devenită centru administrativ raional, în regiunea Ploieşti; cum va fi privit Octavian Moşescu spectacolul crunt revuistic al proletcultului? Nu mai putea lua în tărbacă, precum în epoca interbelică, pe potentaţii zilei; ,,ciocul mic, acum noi suntem la putere”, clama o parlamentăreasă de mileniul trei către un ,,adversar” politic. Îşi asuma rolul soldatului japonez uitat în tranşee, dar care nu mai umbla la muniţie, auzise el câte ceva, fusese aspru prevenit, dar desfăcea conserve de pe vremea împăratului, adică, pe română, a dinastiei regale, sub care a trăit cea mai fructuoasă, frumoasă vreme a vieţii sale; boem cu măsură şi ştaif (lavalieră), a prins timpul umorului pe cartelă (cine călca în străchini adresând catrene corozive soldatului rus eliberator, pandurilor din Divizia ,,Tudor Vladimirescu” sau potentaţilor comunişti, cum gafa Păstorel Teodoreanu, îşi lua gamela de carceralitate) şi al gulerelor răsfrânte, muncitoreşte, peste rever.
Forma fixă a rondelului trebuie să fi avut pentru el, prin repetitivitate, o ireprimabilă nostalgie; era un revenant care, preţ de taclaua aferentă unei cafele, făcea transporturi (clandestine) cu tinerii săi convivi, în lumea ,,de dincolo”, într-o Atlantidă, mai măruntă, balcanică, cum a fost Ada-Caleh-ul. Era narcoticul, ,,iarba”, cu care îşi fascina emulii, fascinaţi de ,,înaintaşi”, de o eventuală, cine de unde sare iepurele?, viitoare glorie literară, pentru care trebuiau să fie pregătiţi. Existau, cum de atâtea ori maestrul sugera, antecedente; până şi numai harta unui Eldorado spiritual, filată, cu discreţie, sub masa unei cofetării de provincie era o acţiune, în felul ei, privită cu vigilenţă revoluţionară, subversivă sau aşa era interesant să fie percepută. Relaţiile sale cu familia fiicei, ecranatoare, prin ginere, a ,,rătăcirilor” de tinereţe şi maturitate, stă sub semnul pecetluitor al unui rege Lear, ce-şi consimte condiţia. Totuşi, colanul amintirilor, ca o sfidare a unui topos sadovenian (,,locul în care nu s-a întâmplat nimic”), în desfăşurarea lui cofetărească, a fost o acţiune salutară, al cărei ecou e reverberat chiar şi azi, după aproape treizeci de ani de postumitate.
Până la urmă, e unul dintre traumatizaţii unei epoci de eflorescenţă culturală, cum o recentă (pe care n-am putut-o consulta) apariţie editorială caută s-o probeze: Lucian Boia, ,,Micul paradis al României Mari”, Editura ,,Humanitas”, 2014, unde sunt numiţi şi cei doi primari ai exotice colonii: Octavian Moşescu, pentru scurtă vreme, apoi George Fotino. Câte ceva despre finalul acestei ,,aventuri”, aflăm dintr-o cronică a Simonei Vasilache: Până la urmă nimic nu ţine. Universitatea liberă şi mitul Coastei de Argint se destramă după un şir de conferinţe. Pictorii revin în ţara zguduită, din nou, de război. Scriitorii trăiesc din amintiri. Este şi cazul amfitrionului de la Rîmnic, ce a împărţit din gamela sa de melancolie şi reverie, tinerilor condeieri şi târziilor cititori.
Note:
1. Alex. Oproescu, Literatura în publicaţii buzoiene şi râmnicene 1839-2000, Buzău, Editura ,,Alpha MDN”, 2013, p.144.
2. Alex. Oproescu, Op. cit., p. 91-93.
3. Dan Radu, La reşedinţa reginei Maria strigă muezinul. Prin Durostor şi Caliacra, două judeţe din Cadrilaterul României de la 1918, în: Opinia studenţească, an XVII, nr. 51, decembrie 1990, p. 6.
4. Camil Petrescu, Note zilnice, Editura ,‚Cheiron’’, 2008, p. 33.
5. Vlaicu Bârna, Între Capşa şi Corso, Editura ,‚Albatros’’, 2005, p. 80.
6. Pamfil Şeicaru, Scrieri din exil. Figuri din lumea literară, vol.1, Editura ,,Saeculum IO”, 2002, p. 134.
7. Dan Radu, La reşedinţa reginei Maria strigă muezinul. Prin Durostor şi Caliacra, două judeţe din Cadrilaterul României de la 1918, în: Opinia studenţească, an XVII, , nr. 50, noiembrie 1990, p. 7.
8. Alexandru Măciucă, Bunicul meu, Octavian Moşescu, în: Vitralii, Rm. Sărat, anul V, nr. 39-41, p. 49.
9. Valeriu Nicolescu, Buzău – Râmnicu Sărat. Oameni de ieri, oameni de azi, Vol.2, partea 1, Editura ,,Evenimentul Românesc”, 2001, p. 436-440.
10. Râmnicu Sărat. Călăuză. Întocmită de Octavian Moşescu. Institutul de Arte Grafice E.D. Marvan, 1931, 94 p.
11. Ana Selejan, Reeducare şi prigoană. România în timpul primului război (1944-1948), Vol.2, Sibiu, Editura ,,Thausib’’, 1993, p. 208; 215.
12. Valeriu Nicolescu, Op cit. , p. 436-440.
13. Grigore Leaua, Aduceri aminte, n: Doina, nr. 2-4, mai 1990, p. 1.
14. Alex. Oproescu, Scriitori buzoieni. Fişier istorico-literar, Buzău, 1980, p. 81.
15. Viorel Frîncu, Univers spiritual buzoian. Arhitectură, arte plastice, cinematografie, muzică, teatru, Vol. 2, Biblioteca judeţeană ,,V. Voiculescu’’, ,,Editgraph’’, 2012, p. 97.
16. Valeriu Nicolescu, Buzău – Op. cit., p. 436
17. Valeriu Nicolescu, Buzău – Râmnicu Sărat. Oameni de ieri, oameni de azi, Vol.2, partea 1, Editura ,,Evenimentul Românesc”, 2001, p. 420-421.)
18. Ana Selejan, Literatura în totalitarism 1949-1951, Editura ,,Thausib’’, 1994, p. 50.)
19. Al. Săndulescu, Operaţie pe cord deschis, Editura ,,Universal Dalsi’’, 2002, p. 109.
20. Dorin Tudoran, Eu, fiul lor. Dosar de securitate, Editura ,,Polirom”, 2010, p. 122.
21. Valeriu Nicolescu, Op. cit, p. 426..
22. Cornelia Pillat, Ofrande. Memorii, Editura ,,Humanitas”, 2011, p. 155-156.
23. Petre Pandrea, Stafia lui Sahia, în: Turnul de ivoriu, Memorii, Editura ,,Vremea XXI”, 2004, p. 55-59.
23. Octavian Moşescu, Vitralii, Editura ,,Litera”, 1971, p. 20.
24. Simona Vasilache, Povestea Balcicului, în: ,,România literară”, 28 februarie 2014, p. 14.
