Spații culturale nr. 34 (12)

Ion ROŞIORU

Când, lacom, timpul ne adună

Parcă grăbit să nu trosnească şi să ne-mproaşte cu noroc,
Se strânge-n jurul nostru timpul precum un cerc pe poloboc!

Oricât l-am implora, nu are răgaz să stea o clipă-n loc
Timpul fierbinte ce ne strânge precum un zbanţ imens de foc!

Ca şi cum vrea să ne păstreze doar pentru sine sub obroc
Se-nchide-n urma noastră timpul precum pe viscol uşa-n toc!

De ce să-i mai cerşim, vai nouă, vr’o păsuire de soroc,
Când, lacom, timpul ne adună de parcă-i suntem pot la joc?

E iarăşi ora trei, iubire

E iarăşi ora trei, iubire, şi urlă-un câine prin raia:
Morfeu refuză-n noaptea asta în braţe tainic să mă ia!

E iarăşi ora trei, iubire, şi-mi dau secundele cu var:
Melancolia-şi mână caii prin vara noastră de Brumar!

E iarăşi ora trei, iubire, şi-nfrigurat încep să-ţi scriu:
Bolnav de tine port în suflet imensa stare de pustiu!

E iarăşi ora trei, iubire, şi-s vinovat că-ncerc să mor
Urlându-mi soarta-ntr-o iubire ce n-are niciun viitor!

Să urle lupul cenuşiu

Să tai în părţi egale stepa, să vizitez gorganul trac;
Să zăbovesc lângă troiţă, să-ncep cu mine să mă-mpac!

Să cadă cea din urmă noapte, să nu mai intru în aùl,
S-aprind scaieţi într-o văioagă, să uit că-s spirit noctambul!

Să mă-nfăşor în pledul ierbii, să-mi amintesc de câte-au fost,
Să nu pot să mă rup de tine, s-admit c-o să mă sting anost!

Să savurez foşnirea brumei, să-mi fie lene să mai fiu,
Să-mi dea flămânzii corbi târcoale, să urle lupul cenuşiu!

Cu toată poezia ta

Deşi-i învăluită-n ceaţă, cobor spre fluviul prin care
Poate că mâine spre amiază îmi vei trimite o scrisoare!

Va fi răspunsul la cea care acum mai bine de un veac
Romantic ţi-am expediat-o prin surugiul de olac?

Mâinele meu începe astăzi de nu va fi-nceput de ieri,
Iubirea mea de pretutindeni, iubirea mea de nicăieri!

Voi sta de veghe-n portul unde barcazul beat va ancora
Cu dorul meu de peste veacuri, cu toată poezia ta.

De azi

De azi mă simt de tine gol
Şi-n fa diez şi-n si bemol!

De azi mă simt de tine plin
Şi-n do păgân şi-n re divin!

De azi mă simt de tine jar
Şi-n la nectar şi-n mi amnar!

De azi mă simt de tine crin
Şi-n gama yang şi-n gama yin!

Te duci şi azi

Te duci şi azi: de tine-s semn
Şi-n rugă mută şi-n îndemn!

Te duci şi azi: de tine-s zeu
Şi-n bob de grâu şi-n curcubeu!

Te duci şi azi: de tine-s gnom
Şi-n ochi de lup şi-n ochi de om!

Te duci şi azi: de tine-s jind
Şi-n sfor de fluviu şi pe grind!

Când barca ta rimbaldiană

Spre Dunărea înfrigurată mă poartă singuri paşii grei
Care-au aflat, nu ştiu de unde, că eşti pe malurile ei!

Ne-a mijlocit bătrânul fluviu acelaşi tainic ritual
Topind discret atât amonte sau, de e nu, atât aval!

De-o sărbătoare fără margini mi s-a aprins febrilul eu
Când barca ta rimbaldiană a acostat în portul meu!

I-am dat onorul de rigoare şi s-o descarc am început
Descoperind printre poeme o-mbrăţişare şi-un sărut!

Vei fi rămas la mine-n vis

Sperând să-i dau un brânci în apă pustiului din ochii mei,
Cobor la Dunăre şi astăzi. Vei fi rămas pe malul ei!

Spre a grăbi printr-o magie tic-tacul leneşului ceas,
Cobor la Dunăre şi astăzi. Pe malul ei vei fi rămas!

Spre a putea ca niciodată în toată liniştea să plâng,
Cobor la Dunăre şi astăzi. Vei fi rămas pe malul stâng!

Să-i spun poemele pe care întreaga noapte ţi le-am scris,
Cobor la Dunăre şi astăzi. Vei fi rămas la mine-n vis!

Îmi prelucram intens poemul

Îmi prelucram intens poemul şi te-aşteptam febril să vii,
Dar n-ai fost tu şi-mi simt de tine pădurile de dor pustii!

Ştiu că te duci şi ştiu prea bine că nu tu hotăreşti să pleci
Şi-ţi pasă că de-acum încolo căzută frunză-s pe poteci!

Dacă admit că-s amintire ignor de-a pururi a cui sunt:
Pe-aleea ta cu brumă arsă mă vei strivi cu pas mărunt!

Când trenul fluieră în gară ignor de pleacă ori de vine:
Îmi scriu poemul la lumina albastră-a dorului de tine!

O să te-ajut să-ţi scoţi paltonul

Raport bilanţier al zilei ce-ncepe să devină ieri:
Izbânda e o garanţie că nu vei înceta să speri!
O să revii în seara asta cu tenul sorcovit de ger:
Undină care mă preumblă prin inerentul ei mister!
Descuie, obosită, uşa şi-o să inspiri miros de ceai:
Febril o să sărut toţi fulgii de nea din părul tău bălai!
O să te-ajut să-ţi scoţi paltonul şi o să ţi-l anin în cui,
Iubita mea dintotdeauna, iubita mea cu ochi căprui!

Pe rugul sângelui de hun

Norocul meu precum o sfoară în jurul ţeftului s-a strâns
Şi gându-nfrigurat mă-ndeamnă să sar atletic peste plâns!

E iar duminică şi-s singur şi bate vântul de Brumar
Şi Dumnezeu buimac se freacă la ochiul lui triunghiular!

Mi-e tot mai clar că-ntru vecie sunt pus de soartă la obroc
Să nu mai dau nici eu de mine, să nu te mai găsesc deloc!

Ştiu numai că mi-ai fost lumină albastră şi că trist apun
Fără să te mai strâng în braţe pe rugul sângelui de hun!

Gherasim RUSU TOGAN

Mânia Divină: Duhuri şi întruchipări blestemate

Explicarea procesului atât de activ al demonizării şi persistenţa sa prin timpi, Victor Kernbah o găseşte în faptul că „demonismul în toate mitologiile a refăcut dintotdeauna concepţia duală despre lume, nevoia omului de a-şi împărţi existenţa între lumină şi întuneric, de a se simţi ocrotit şi de a avea pe cine învinui, de a delimita strict teritoriile ale binelui şi răului” (1).
Uşor de altfel se poate observa faptul că spiritele rele ale demonologiei noastre sunt reprezentate în toposul nostru mitic, ca produse ale trăirilor nefaste, provocatoare de nenorociri, precum catastrofele-n masă, rezultate din cutremure, războaie, molime, stări caniculare, potop, debuşeuri financiare ş.a., dezechilibrându-se astfel lumea.
Este neîndoielnic faptul că mai ales în cazul unor asemenea catastrofe, biserica a fost atentă să-şi impună forţa de influenţă, impunând un anume mod de gândire, concepte şi mai ales proceduri prin care în plan psihologic mai ales, să se creeze canale adiacente, toate cu rost ca biserica să pătrundă cu dogmele sale în sufletul mirenilor. Astfel s-a creat conceptul că energiile secrete ale blestemului sunt rodul forţelor divinităţii, trimise ca pedeapsă şi numai ea le poate desface.
Dar dacă în jurul bisericii, al ritualului religios, al obiectelor sfinte, precum cruce, carte sacră, icoană, prapure, altar, s-au dezvoltat o serie de practici întru apărarea omului, în mare parte acestea sunt preluate în diverse practici magice păgâne, respectiv precreştine, dar multe dintre ele supravieţuind în paralel vreme îndelungată şi chiar acţionând, sub imperiul necesităţii, în dese cazuri, cu precădere în magia defensivă.
Oricum, această lume diriguită sub faldurile bisericii, respectiv a credinţei şi guvernată de Dumnezeu, îi rezerva omului pământului taine, angoase şi mistere, de unde şi acea spaimă „cosmică”, rareori doar imaginară:” De cel mai multe ori în această parte a lumii, observă Dan Horea Mazilu, spaimele au fost reale, operante şi cu nesfârşite „dâre” de consecinţe” (2). Cât priveşte spiritul de religiozitate al românilor, trecuţi prin istorie din încercări în încercări, şi nici astăzi ocoliţi de ele, toţi călătorii străini au observat pioşenia cu care iau contact cu semnele divinităţii: „Sunt foarte grijulii să facă mereu cruci, când trec pin faţa unei biserici sau icoane şi ţin cu atâta străşnicie posturile lor, încât nu vor să audă nici măcar de scutirea canoanelor sfinte pentru prilejuri de boală”, observă Dell Chiaro în călătoriile sale prin teritoriile româneşti. (3)
Dar marea groază era, totuşi dată de acele molimi incontrolabile, care cădeau parcă din cer a pedeapsă, de nimeni, niciodată, pe de-a întregul înţeleasă, de unde şi decăderile morale ce le urmau. Holera şi Ciuma sunt două între reprezentările, în ordinea maleficului, ca spirite demonice devastatoare, cărora, aşa cum s-a amintit deja, experienţa dramatică a existenţei mane le-a dat reprezentări specifice. Holera şi ciuma, ca agenţi ai răului pustiitor, s-au personificat distinct în toposul mitic şi cu o prezenţă rămasă aproape nealterată, în produsul folcloric de o mare diversitate imaginativă, toate dovezi incontestabile de forţă distructivă, într-o anume perioadă a civilizaţiei noastre. Ca semn vestitor de blestem, conştiinţa arhaică a reţinut timpul de după mari conflagraţii, „când se ivesc pe cer semnele obişnuite cumpenelor mari, precum sunt întunecimile de soare şi de lună, cutremurele de pământ, căderea stelelor şi ivirea stelelor cu coadă” (4).
Ambii agenţi ai molimei catastrofale sunt reprezentaţi prin imagini-repulsive: „Ciuma este un duh necurat, care se arată oamenilor sub înfăţişarea unei babe urâte, de-ţi vine să-ţi iei lumea-n cap”, iar uneori e însăşi moartea: „E slabă şi stafidită lungă şi deşirată. Ciuma umblă cu cartea în mână, secerând la oameni cum ar secera spicele”(5) Ca întruchipare a unui blestem nepereche, cu efectul ei global şi prăduitor, i s-a atribuit de către imaginarul popular o întreagă constelaţie: „Ciumele că sunt foarte multe, au şi copii pe care îi poartă în nişte cărucioare”, iar comportamentul, desigur, se înscrie în sfera maleficului: „Sunt foarte crude, rele şi nemiloase” (6).
Configurarea holerei în sistemul imaginarului malefic este foarte apropiată de cel atribuit ciumei, urmare, credem, a faptului că ambele molime au lovit în perioade apropiate şi chiar simultan: „Holera este tot o babă învechită şi urâtă foc. Umblă despletită, cu haine ce se rup pe ea de ferfeniţe ce sunt. În mână are o secere, cu care loveşte drept în cap”. Ca efect, este imaginată ca blestem de esenţă divină: „Holera vine de seceră lumea mai ales când Dumnezeu vrea s-o pedepsească pentru multele ei fărădelegi” (7). Iar semnele prevestitoare îi sunt identice cu ale ciumei.
Cât priveşte remediile cu rost de echilibrare a lumii de sub efectul ei prăduitor, sunt cuprinse într-o sumă de proceduri magice, în care, deopotrivă, se implică se implică atât individul, Alesul cu calităţi excepţionale, respectiv un demon benefic la origine şi metamorfozat mai târziu în sfânt, mai ales de către mulţimea peste care a trecut dezastrul, ori trăia sub ameninţarea ei, procedând ca urmare la efectuarea unor practici cu efect proteguitor.
În plan individual, se înscrie povestea Sfântului Haralambie, prelungire, desigur, a unei divinităţi din civilizaţia autohtonă de substrat indo-european (8).
Sfânul Haralambie a fost o divinitate care a tăiat calea ciumei, respectiv a blestemului, în povestirea hagiografică. „El nu s-a lăsat intimidat de urâţenia fetei, cu privirile ei înspăimântătoare” iar în a treia zi de rugă a oamenilor, se arătă cutezător, venindu-i de hac… Cu rol de corecţie a mulţimilor ce alunecă din când în când de la legile bunei cuviinţe, Sfântul este cel care reactualizează blestemul corecţional: „Şi numai când vede că lumea s-a înmulţit şi s-a făcut rea, îi dă drumul din lanţ să mai dea câte o raită printre oameni” (9).
Practica proteguitoare: Cămaşa ciumii sau Cămaşa de izbândă, în Cazul holerei, este o procedură magică în care se implica întreaga colectivitate ameninţată cu această molimă. În planul practicii magice de expresie feminină, cămaşa ciumii sau cămaşa de izbândă, credem că implică un fond mitic precreştin, cu rost proteguitor, respectiv o practică magică, precum atâtea altele, care aşa cum observă Gheorghe Pavelescu, „activitatea se desfăşoară pe un plan psiho-social şi se împleteşte cu celelalte activităţi: religioasă, economică, artistică şi biologică”(10). Cu referire la forţa de acţiune, respectivul scenariu magic cu valenţe proteguitoare îşi delimita forţa de acţiune pe durata unui timp de asemenea magic: „Femeile dintr-un sat în care s-a aciuat holera, se strâng într-un număr îndestulător, într-o casă anumită. Toate încep să toarcă fuioare mici de cânepă, tort trebuitor şi îndestulător pentru o cămaşă. Apoi urzesc şi nevedesc trecând prin spată şi iţe, tot tortul lucrat de ele. Îl pun în război şi ţes pânza. Pânza o iau de pe sul şi croiesc o cămaşă. Altele coase cât mai repede această cămaşă. Când este gata cămaşa, o duc doi, trei oameni în drum sau la o răscruce, fie la capul satului, fie în mijlocul lui, acolo unde e trecerea mai mare. Lumea vine după ei şi pe când unul ţine cămaşa strânsă de guler, toţi copiii, bărbaţii şi femeile trec prin ea, ca să scape de holeră” (11)
Practica trecerii prin cămaşă, „în drum, o răscruce, la capătul satului, sau în mijlocul lui”, respectiv „unde e trecerea mai mare”, reprezintă contactul cu punctele cardinale sacre, în care actul magic se împlineşte: un loc curat, prielnic ştergerii blestemului, învăluit în sacralitate, salvator şi proteguitor în durată.
Aşadar, o asemenea practică elimină forţele ostile, prin implicarea voinţei de bine a mulţimii, care prin comportament şi intenţionalitate dau timpului şi locului calităţi sacre, iar cămaşa se proiectează în spaţiul magicului ca o separare dintre universul interior înscris în ordinea vitalităţii şi armoniei, de cel exterior, ostil, propice radierii blestemelor, ca factori distrugători de lumi.
În privinţa frecvenţei unei asemenea practici, Sabina Ispas o descoperă ca „ultimă atestare la români, „…în timpul primului război mondial” şi folosindu-se de un bogat material bibliografic, cercetătoarea noastră, selectiv, oferă câteva elemente inedite, din osatura acestei practici, distanţate în parte, de cele deja semnificate: „…mai multe fecioare şi femei bătrâne, „iertate” se adună la o casă”. Iar prezumtiv menţionează şi faptul că: ”Se pare că ar fi existat şi un text care se spunea în timp ce cămaşa era dusă la hotar: Dragă, de-acum / vezi-ţi de lucrul tău, toarce-ţi cânepa şi lasă-ne pe noi în pace!”. Totodată, cercetătoarea semnifică şi ideea perpetuării prin timpi a acestor vechi practici magice, observând: „Faptul că pentru toate „boalele”, când murea lume multă, trebuia să se confecţioneze cămaşa ciumii”.
Cât priveşte confecţionarea cămăşii ciumei în zile anume, de obicei marţea sau joia, zile cu interdicţii în calendarul popular, Sabia Ispas ne explică: „era un mod de a veni în întâmpinarea acelor forţe malefice, pe principiul sacrificiului benevol”, care răscumpără şi obţine iertarea, respectiv dezleagă pe individ şi colectivitate de forţele mereu ameninţătoare ce nasc nelinişti şi pustiire de rosturi.(12).
Alte variante, cu referire la acelaşi concentru: pe drum, femeile „nu aveau voie să vorbească între ele până la întoarcerea spre casă, să privească în urmă, orice zgomot ar fi auzit”; „după ce ieşeau femeile din casă, doi feciori curajoşi puneau cămaşa într-o furcă şi o duceau departe de sat, la învecinarea cu hotarul altei localităţi. Acolo înfigeau furca în pământ şi se întorceau în sat. Nici ei nu aveau voie să orbească între ei” Se credea că ciuma îşi ia cămaşa şi nu mai coboară în sat Cu privire la extensiunea acestei procedurii magice, autoarea Ana Filip menţionează faptul că ea s-a confecţionat şi împotriva primului şi al doilea război mondial (13).

Bibliografie

1 Victor Kernbach, Dicţionar de mitologie generală, Editura Albatros, Bucureşti, p. 161.
2 Dan Horea Simionescu, O istorie a blestemului, Editura Polirom, 2001, p. 223.
3 Vezi Nicolae Iorga, Călători străini prin Ţările Române
4 Marcel Olinescu, Mitologie Românească, Editura Saecolum, 2003, 2003, p. 334
5 ibidem
6 ibidem
7 ibidem
8 Gh. Muşu, Din mitologia tracilor, Editura Cartea Românească, 1983, p. 28.
9 Marcel Olinescu, op. cit., p. 334
lo Gheoghe Pavelescu, Magia la români, Editura Minerva, 1998, p. 101.
11 Marcel Olinescu, op. cit., p. 335.
12 Sabina Ispas, Chinul plantelor, în Revista de Etnologie şi Folclor, tom. 29, 1984,
nr. 2, p. 123.
13.Ana Filip, medicina populară, în Revista ilustrată, an. I, ianuarie, 2005,p 119.

Artemiza – Delia ASĂNACHE

E. Lovinescu şi cenaclul
„Sburătorul”

Intransigent la început în privinţa literaturii scrise de femei, E. Lovinescu o va integra, treptat, pe măsura trecerii anilor, de la masa cenaclului „Sburătorul”, „într-o paradigmă generală a valorii” . Ba chiar va manifesta, uneori, accente exagerate de susţinere faţă de unele prozatoare (Lucia Demetrius, Ioana Postelnicu). Critic şi istoric literar, teoretician al literaturii şi sociolog al culturii, romancier, nuvelist, dramaturg, memorialist, publicist, traducător, conducător al cenaclului „Sburătorul” şi al revistei literare cu acelaşi nume, creator de direcţie şi de şcoală, E. Lovinescu (1881 – 1943) îşi va lăsa amprenta asupra unei întregi generaţii, coagulând-o în jurul său şi îndrumând-o spre modernitate.
Absolvent de filologie clasică, cu un doctorat susţinut la Paris, Lovinescu va preda limba latină la un liceu din capitală. Până în 1919, când începe să editeze revista „Sburătorul” şi să patroneze cenaclul numit la fel, criticul va desfăşura o bogată activitate publicistică şi didactică, va publica mai multe cărţi, îşi va desăvârşi educaţia şi studiile prin audierea unor cursuri în străinătate şi călătoria în mai multe ţări din Europa (Grecia, Germania, Italia, Franţa, Elveţia).
În tot ceea ce întreprinde Lovinescu în cei treizeci şi opt de ani de viaţă până la iniţierea fenomenului „Sburătorul” se întrevăd „deja elemente clare, e drept, neorganizate încă într-un sistem, dar de natură să sugereze, aproape ca la Maiorescu, atât sensul destinului său critic, cât şi un special fericit şi caracteristic impact, ce se cere subliniat, între două disponibilităţi aparent contradictorii: una îndatorată structurii temperamentale şi formaţiei clasiciste – însemnând raţiune, măsură, echilibru, statornicie, gust pentru sistem şi durabilitate, iar cealaltă ţinând de o sensibilitate dinamică, aderentă la schimbare, la inovaţie, la modernitate” . Deşi spirit clasic, numele său va rămâne legat, iremediabil, de modernism, de teoria sincronismului (Istoria civilizaţiei române moderne) şi de mutaţia valorilor estetice (Istoria literaturii române contemporane).
Aflat în fruntea revistei „Sburătorul”, Lovinescu va alcătui treptat un program estetic, încurajând şi promovând scriitori tineri, în încercarea de a descoperi nume noi. „Sburătorul” este o revistă literară, artistică şi culturală ce a fost editată săptămânal în perioada 19 aprilie 1919 – 7 mai 1921; după o pauză de câteva luni, publicaţia va apărea din nou între 17 septembrie 1921 – 22 decembrie 1922 cu numele de „Sburătorul literar”; între martie 1926 şi iunie 1927, revista va fi editată lunar, într-o serie nouă. Modernismul promovat de E. Lovinescu prin revista „Sburătorul” se opune tradiționalismului susținut de Nechifor Crainic, directorul revistei „Gândirea”. În paralel cu aceste două direcții literare, apare la noi în perioada intrebelică şi o a treia orientare literară, cea avangardistă, reflectată în paginile unor reviste ca „Integral”, „Contemporanul”, „unu”, reviste de un modernist extremist.
E. Lovinescu a avut faţă de toate aceste direcţii contemporane, semne ale unei modernităţi a societăţii româneşti interbelice prin diversitatea şi complexitatea formelor artistice coexistente în acelaşi spaţiu şi timp (să nu uităm de revista poporanistă „Viaţa românească”, publicată la Iaşi sub conducerea lui Garabet Ibrăileanu), o atitudine de înţelegere, recunoscând valoarea literară a textelor publicate de Lucian Blaga sau de Ion Pillat, de exemplu, în revista „Gândirea”, precum şi ideea de noutate a revistelor de avangardă.
Se simte în toate paginile revistei „Sburătorul”, dincolo de conţinutul eclectic (textele publicate sunt foarte diverse, ca valoare, formă şi conţinut), „tendinţa de a promova noul, de a-şi îndrepta privirile spre viitor, spre scriitorii care s-ar fi putut să fie” . Într-o perioadă foarte scurtă de timp, „Sburătorul” atrage în jurul său nume ca Hortensia Papadat-Bengescu, Tudor Vianu, Liviu Rebreanu (deşi debutaseră deja ei îşi găsesc recunoaşterea în paginile revistei) sau afirmă câteva nume de importanţă pentru literatura noastră: Ion Barbu, Camil Petrescu, G. Călinescu (debut în 1919, semnat G. Călin). Colaborează cu texte la „Sburătorul” şi: Elena Farago, Claudia Millian, Sanda Movilă, Constanţa Marino-Moscu, Ticu Archip, Victor Eftimiu, Felix Aderca, Ion Călugăru, Gib Mihăescu, Anton Holban, Ilarie Voronca (debut), B. Fundoianu, Pompiliu Constantinescu, Vladimir Streinu, Perpessicius şi alţii.
Mulţi dintre cei care scriau în revista „Sburătorul” participau şi la şedinţele cenaclului cu acelaşi nume, deschis tuturor iubitorilor de literatură. Criticul, aflat mereu în căutarea unor noi talente, îi primea, în fiecare duminică, în locuinţa sa din strada Câmpineanu şi mai apoi în cea de pe Bulevardul Elisabeta, pe toţi cei interesaţi de fenomenul literar, cu atât mai mult dacă scriau. Numărul celor care i-au trecut pragul este impresionant, după cum singur mărturiseşte: „În aceste condiţii de bunăvoinţă principială faţă de orice începuturi şi orice diletantisme, e uşor de presupus numărul vizitatorilor literari ce au trecut pe dinaintea mea, de la mici lucrători de tipografie, elevi de liceu, ucenici de cizmărie, învăţători, funcţionari comerciali, până la înalte feţe literare sau politice; toate iluziile şi toate decepţiile au defilat aşadar pe scaunul din faţă: tineri cu figura suptă, cu ochii iluminaţi, roşii de febră şi de tuberculoză, declamându-şi extatici, cu vocea cavernoasă, de dincolo, versurile testamentare; boemi lustruiţi de mizerie, autori de piese nejucate, gata să se scufunde în noaptea maniei persecuţiei, octogenari scheletici, debitând cu clămpănit de oase lucii lungi poeme istorice, scriitori naţionalişti, autori de epopei antisemite, toţi urmărind iluzia artei, a gloriei sau aducând cu ei mizeria decepţiei şi, mai cu seamă, toţi crezând în scrisul lor” .
Conducând întâlnirile de la „Sburătorul” vreme de douăzeci şi patru de ani, Lovinescu va fi mentorul şi îndrumătorul multor participanţi la cenaclu, legând prietenii literare solide cu mulți cenacliști. Despre firea sa distinsă, impunătoare, calmă, răbdătoare vor vorbi toţi cei care l-au cunoscut, portretul său întregindu-se din nenumăratele mărturii ale contemporanilor, femei sau bărbaţi, scriitori sau critici, prieteni apropiaţi sau duşmani. Caracterizări ample îi vor face lui E. Lovinescu mai ales scriitoarele de la „Sburătorul” (Hortensia Papadat-Bengescu, Ticu Archip, Ioana Postelnicu, Cella Serghi, Cella Delavrancea, Sanda Movilă etc.), drept omagiu şi mulţumire celui care a fost cel mai mare susţinător al literaturii feminine interbelice de la noi.
În anii ’30, agendele cenaclului „Sburătorul” cuprind o vastă galerie de nume feminine, fapt ce arată că „nu este un «club» masculin închis, cum fusese Junimea sau gruparea ieşeană de la Viaţa românească” . Unele din aceste nume sunt total necunoscute astăzi, altele au rămas celebre. Femeile care vin la „Sburătorul” sunt, în general, femei cu educaţie superioară, cultivate, citite, cu maniere alese şi călătorii în marile oraşe europene, cunoscătoare a mai multe limbi străine, ce provin din familii bune, cu vechi rădăcini româneşti (unele), ai căror taţi ori soţi fac parte din elita intelectuală interbelică (chiar dacă nu mereu din primul rând). Profesoare, actriţe, pictoriţe, traducătoare, ziariste, pianiste, ele găsesc la cenaclu o atmosferă extraordinară. Participând la şedinţe în calitate de scriitoare sau de simple iubitoare de literatură, personalităţi strălucitoare sau doar veleitare, tinere sau vârstnice, timide sau curajoase, femeile sunt tratate cu respect, ascultate. „Sburătorul” este pentru ele o familie, o familie literară. „Analogia – interesant de psihanalizat – între «familie» şi «familie literară» o fac, de altfel, constant autoarele însele care, nu de puţine ori, caută în microclimatul unui cerc literar o compensaţie pentru deziluziile resimţite într-un mediu familial constrângător sau, după caz, pentru absenţa unei familii” .
Dintre femeile care frecventează (mai des ori mai rar) cenaclul în deceniul patru putem enumera: Corina Vartan, Getta Cantuniari, Marina Mohulschi, Alice Magheru, Alice Sturdza, Aida Vrioni, Bebs, Cella și Niculina Delavrancea (Pica Dona), Ticu Archip, Sorana Ţopa, Iza Sion, Dora Ortiz, Ana Luca, Sarina Cassvan-Pas, Paula Petrea, Florica Rădulescu, Mărgărita Miller-Verghi, Coralia Costescu, Sanda Movilă, Mia Frollo, Maura Prigor, Claudia Millian-Minulescu, Lucreţia Petrescu, Lucia Demetrius, Virginia Gheorghiu, Maria Banuş, Agatha Grigorescu Bacovia, Maria Pallade, Georgeta Mircea Cancicov, Henriette Yvonne Stahl, Eugenia Pop (Ioana Postelnicu), Sorana Gurian, Cella Serghi etc.
În ochii lui Ticu Archip, Lovinescu, deşi bărbat cu părul alb, „avea în atitudine ceva tineresc şi senin de om neîncercat, ceva de program bine stabilit şi bine chibzuit, ceva echilibrat şi sigur, rigid şi cald. (…) Nu se poate bănui pasiunea şi răbdarea cu care şeful cenaclului «Sburătorul» scormoneşte vorbele scrise în căutarea paietelor fosforescente. Trebuie văzut la lucru, trebuie auzit în fiecare duminică cerând explicaţii, dând interpretări, împrumutând viziuni, coagulând parcă pe lama briciului discuţiei lui picăturile de sânge a versurilor tinereşti şi stranii pentru o analiză cât mai definitivă” .
Un portret amplu îi face lui E. Lovinescu Ioana Postelnicu. Descoperită şi promovată de criticul de la „Sburătorul”, ea va deveni o prezenţă nelipsită de la cenaclu, din 1937 până în 1943. În scrierea memorialistică Seva din adâncuri (1985), ea povesteşte cum a ajuns să îl cunoască pe Lovinescu, în vara anului 1937. Citind în ziarul „Dimineaţa” un articol omagial dedicat lui E. Lovinescu pentru treizeci de ani de critică literară, semnat de numeroşi membri ai cenaclului (Hortensia Papadat-Bengescu, Ticu Archip, Felix Aderca etc.), ea se hotărăşte să-l sune, fără ştirea şi voia soţului său (nu făcea nimic singură), autoinvitându-se la cenaclu, într-un gest de o extremă îndrăzneală. „Am urcat scările pe strada Câmpineanu. Nu la adresa pe care biografii criticului o menţionează având numărul 40, ci la numărul 10. (…) M-am oprit pe pragul etajului I. Stam înaintea unei uşi dincolo de care avea să mi se croiască soarta. (…) Mi-a deschis un bărbat cu un trup masiv. Capul mare, acoperit de un păr alb ca smântâna. Obrajii albi, mari, erau iluminaţi de un zâmbet care părea că ascunde o fluturare de binevoitor scepticism sau chiar veselă ironie” . Trecând cu bine peste „proba de foc” a primei lecturi, apreciată de Lovinescu, Ioana Postelnicu va trăi cea mai mare bucurie a vieţii sale: „Am ieşit de la Lovinescu năucă. Toată lumea se schimbase. Parcă intrasem în altă galaxie. Sufletul meu deborda de o stare pe care n-o puteam califica nicicum. Era o bucurie incendiară…” Intâlnirea cu teoreticianul modernismului românesc îi va schimba, într-adevăr, viaţa Ioanei Postelnicu, dar nu numai ei, Lovinescu având un rol capital în destinul literar al multora dintre autorii interbelici.
Pentru Cella Serghi, cea care vine în casa criticului după apariţia Pânzei de păianjen (1938), când deja cenaclul „Sburătorul” căpătase un renume în epocă, Lovinescu este un Zeus care sălăşluieşte în Olimp, un teritoriu extraordinar, dar interzis, după care tânjeşte. Tânăra debutantă îşi doreşte şi ea să meargă la cenaclu, dar nu ştie cum să ajungă acolo. Formându-se ca scriitor în preajma lui Camil Petrescu, Cella Serghi va intra foarte greu în lumea literaţilor, ascunsă parcă de Camil privirilor contemporanilor. Ea nu va da curs din prima invitaţiei lui Lovinescu de a veni la cenaclu, din pricina relaţiilor tensionate dintre cei doi bărbaţi – Lovinescu îi face lui Camil în Memorii (1932) un portret mai puţin măgulitor, iar drept răspuns Camil îl atacă printr-un lung şi furios articol, intitulat „Eugen Lovinescu sub zodia seninătăţii imperturbabile”, publicat în acelaşi an în revista „România literară”. Fiind îndrăgostită de autorul Ultimei nopţi…, Cella nu îndrăzneşte să ia legătura cu Lovinescu, rivalul lui Camil. Hazardul face însă ca ei să se întâlnească într-o zi pe stradă (aşa după cum va povesti Cella Serghi, mult mai târziu, în 1977, în volumul Pe firul de păiajen al memoriei), moment în care invitaţia de a veni la cenaclu este relansată şi acceptată, de data aceasta, de Cella, cu acordul deplin al lui Camil Petrescu:
„Pe aceeaşi stradă în pantă eram cu Camil când ne-am întâlnit faţă în faţă cu un bărbat mai în vârstă, cu pasul greoi, cu părul alb, cu privirea întunecată, iscoditoare. O clipă au şovăit amândoi, dar, oprindu-se în acelaşi timp, Camil mi l-a prezentat pe Lovinescu. N-am să uit uimirea maestrului când a auzit numele meu:
– Autoarea „Pânzei de păianjen”?! Aşa de tânără!
Parcă nu-i venea să creadă.
– Ce tânără eşti!
Dar privirea parcă spunea: Ce frumoasă eşti!
– Am lăsat vorbă la librărie să vii la Cenaclu, la „Sburătorul”. I-am lăsat vorbă lui Jean, lui Mişu, nu ţi-au spus, de câteva ori, am lăsat vorbă? De ce n-ai venit?
Am povestit, în altă împrejurare, că, despărţindu-ne de maestru, Camil m-a luat de mână şi a intrat cu mine în prima cofetărie care ne-a ieşit în cale, ceea ce nu intra în obiceiul lui.
– Să nu uiţi ziua asta, mi-a spus, când ne-am aşezat la masă. Vreau să înţelegi toată importanţa ei. Lovinescu te apreciază. Înţelegi ce înseamnă asta? Să ştii că-şi drămuieşte foarte bine cuvintele şi admiraţia. La „Sburătorul”, când vine un ministru care nu are talent dar se crede scriitor, găseşte un scaun mai lângă uşă, dar când intră un băiat cu pingelele rupte, dacă are talent, e primit cu braţele deschise şi i se dă un scaun lângă birou. Lovinescu are o pasiune pentru literatură, o înţelegere pentru fenomenul literar, pe care, de la Maiorescu până azi, nimeni nu a avut-o. Nu trebuia să te laşi influenţată de polemica noastră. De ce nu mi-ai spus că te-a invitat? De ce nu te-ai dus, dacă ţi-a lăsat vorbă, dacă te-a aşteptat? Când te duci?”
Fragmentul aduce date noi despre Lovinescu, despre Camil Petrescu, despre cenaclu. Remarcăm, în primul rând, educaţia aleasă a celor două figuri masculine, care lasă la o parte disputele literare şi orgoliile pentru a sta de vorbă în mod politicos, pe stradă, în prezenţa unei tinere doamne. Portretul fizic al criticului (părul alb, ochii negri, trupul masiv, greoi) făcut de Cella confirmă, încă o dată, robusteţea trupului şi ascuţimea privirii celui care se apropie în 1938 de şaizeci de ani.
În al doilea rând, aflăm că Lovinescu este la curent cu ultimele apariţii editoriale, că a citit romanului Cellei, ba chiar că a invitat-o, indirect, prin cei de la librăria Alcalay (unde i se vindea cartea), de mai multe ori, la cenaclu. Un gest foarte măgulitor pentru Cella, o tânără scriitoare aflată la început de drum, sigură pe frumuseţea şi pe farmecul său personal (criticul scrie însă despre ea în Agende că e „urâţică, fină, modestă” , cea mai bună ipostază în care este descrisă fiind aceea de „drăguţă”).
Invitaţia primită de Cella Serghi este cu atât mai preţioasă cu cât vine din partea celui mai proeminent critic al vremii, după cum recunoaşte chiar Camil Petrescu, lăsând deoparte conflictul său cu Lovinescu. Tot el explică ordinea valorică de la cenaclu, după locul în care sunt invitaţi să stea participanţii: în faţă, lângă biroul criticului, stau cei talentaţi (Hortensia Papadat-Bengescu are un fotoliu rezervat în faţa biroului lui Lovinescu), în spate, lângă uşă, cei mai puţin înzestraţi artistic. Deşi nu o descoperă el pe Cella Serghi, Lovinescu o ajută să se integreze mai repede şi mai uşor în lumea literară. La scurtă vreme de la prima lor întâlnire la cenaclu (în cadrul căreia criticul îi face sugestii de lectură, recomandând-o insistent pe Hortensia Papadat-Bengescu şi interesându-se de planurile literare ale Cellei), Pompiliu Constantinescu va scrie în „Vremea” (înţelegem că în urma rugăminţii lui Lovinescu) o cronică pertinentă pe marginea romanului de debut al Cellei, pecetluindu-i soarta literară, după cum singură mărturiseşte . Lovinescu se dovedeşte astfel un critic şi un om de excepţie, care ştie să aprecieze o carte bine scrisă, indiferent de sexul autorului, care ştie să fie alături de scriitorii tineri, prin sugestii, sfaturi, încurajări, cronici de întâmpinare, recomandări către editori pentru publicare (garantând cu numele său), schimb şi daruri de cărţi, oferindu-le sprijin moral (şi în chestiuni cotidiene), reţinându-i la masă etc.
Despre şedinţele de la „Sburătorul” vor vorbi toţi cei care l-au frecventat. Imaginea activităţii de la cenaclu se completează şi cu mărturiile criticului, care ţine constant agenda întâlnirilor (Sburătorul. Agende literare, şase volume) şi publică şi trei volume de Memorii (cu Aqua forte). Deschis tuturor celor care doreau să vină la şedinţe, cenaclul ajungea să fie frecventat, în cele din urmă, doar de cei cu talent literar. Indecenţele, indignările, micile ironii, şuetele, bârfele nu sunt lipsite nici ele de la cenaclu, uneori captându-i interesul şi lui Lovinescu, fire destul de retrasă, care nu participa la marile evenimente mondene contemporane, dar aceste abateri de la principiile estetice vor fi întotdeauna depăşite: ceea ce primează la cenaclul „Sburătorul” e valoarea literară şi nu bârfa de salon:
„La cenaclul «Sburătorul» oricine avea acces, dar rămâneau doar cei care dovedeau har şi talent. Ceilalţi se eliminau de la sine. «Sburătorul» era o apă curată care zvârlea impurităţile pe mal. Au trecut prin cenaclu în prezenţe cu totul sporadice, frumoase femei care credeau că înzestrările fizice, eleganţa, situaţia socială puteau suplini talentul. Patul lui Procust pe care i-l oferea cenaclul, dimensionat pentru valori verificate, sau în faşă, acest laborator de creaţie, această democraţie a literelor, personalitatea maestrului Lovinescu care nu făcea concesii, anihila încercările de a transforma cenaclul într-un salon modern. Să fi avut frumuseţi stelare acele apariţii, nu obţineau document de statornicie. Se disipau ca apa sub puterea soarelui. Veneau, vedeau şi piereau. Legile cenaclului erau liber consimţite. Cel ce păşea pragul «Sburătorului», fie că era un pârlit de poet, fie că era un ministru ori un faimos medic sau un profesor universitar, ştia că devenea o apă şi un pământ cu toţi cei aflaţi acolo. Nu existau discriminări sociale, exista doar discriminarea talentului” .
Lovinescu nu îşi transformă locuinţa într-un templu ca Alexandru Macedonski, nu patronează şedinţele situat pe vreun tron şi nici nu instituie ritualuri insolite, aşa cum se întâmpla în şedinţele desfăşurate în cadrul cenaclului „Literatorul”. În casa lui Lovinescu, începerea întâlnirilor literare se anunţa firesc, verbal, urma lectura propriu-zisă a celor care se ofereau voluntar să citească, dialogul între cei prezenţi asupra celor citite şi opinia maestrului la final. Iată cum se desfăşurau şedinţele de la cenaclu, în viziunea lui Mihail Şerban, unul dintre participanţi (prozator, traducător, memorialist, pedagog şi bibliotecar la liceul „Mihai Viteazul” din Bucureşti, liceul unde preda şi Lovinescu):
„Şedinţele cercului «Sburătorul» nu erau niciodată organizate dinainte. Rareori se stabilea dinainte cine va citi – mai ales când vreunul din «maeştri» îşi anunţa participarea şi lectura sau când amfitrionul invita el pe cineva să citească la o şedinţă duminicală. De asemenea, nu exista niciun tipic în desfăşurarea lor… Un tipic exista numai în felul cum începeau şedinţele… Adică, la ora cinci, când cele două încăperi devenite una prin înlăturarea glazvandului erau pline, dacă nu arhipline – unii veneau pe la patru ca să ocupe locuri – Lovinescu, care se afla la locul lui la birou, ridica mâna dreaptă în care ţinea ca pe un sceptru coupe-papièr-ul de os galben şi rostea sacramental: «Gata, doamnelor şi domnilor, începem!» În clipa aceea larma zecilor de şuete – pe grupuri şi grupuleţe – se frângea brusc şi toate privirile se îndreptau spre el… În mod obişnuit, după ce se făcea linişte, criticul întreba: «Are cineva ceva de citit?…» Mai toţi aveau în buzunar câte ceva pregătit pentru lectură, dar cei mai mulţi, la care spiritul autocritic intra instantaneu în funcţiune, sau din timiditate, tăceau… Bineînţeles că erau şi îndrăzneţi care se repezeau de la început cu: «Am eu ceva!…» Uneori, însă, după ce criticul punea întrebarea, urmau clipe lungi de tăcere, încât el trebuia să înceapă «sondajul» de la om la om… «Dom’… n-ai adus nimic cu d-ta?» Uneori i se răspundea cu «da», alteori cu «nu». Mai rar. Dacă undiţa aruncată astfel nu scotea nimic – lucru care se întâmpla foarte rar –, criticul făcea apel la «rezervele» sigure, adică Hortensia Papadat-Bengescu, Gheorghe Brăescu, F. Aderca, Ticu Arhip – care, în mod obişnuit, erau păstraţi pentru la urmă, ca să ţie în loc «publicul» şi pentru impresia finală… Deci era totuşi un tipic – dar fără tipic… Cel care «se oferea» lua loc pe fotoliul din faţa biroului – anume rezervat, ca să fie văzut şi auzit din toate colţurile încăperii – şi începea să citească…
De obicei era ascultat cu atenţie, într-o linişte desăvârşită, căci Lovinescu, foarte tolerant în alte privinţe – mă refer în primul rând la participare şi la cei care puteau lua loc pe fotoliul din faţa biroului – nu admitea ca lectura să fie stingherită de şoapte sau plecări intempestive… Când cel de pe fotoliul central isprăvea de citit «opera» sau «capodopera» – exprim punctul de vedere al autorului – Lovinescu îşi rotea privirile peste mulţimea celor prezenţi şi întreba: «Ei, ce ziceţi?» Când la invitaţia lui globală nu lua nimeni cuvântul, mergea la o adresă sigură: «Ei, ce zici dom’ Aderca?», dacă «dom’ Aderca» era acolo; dacă el lipsea, i se adresa lui Bebs Delavrancea – (Margareta Delavrancea, fiica lui Barbu Delavrancea, profesoară de limbă română la un liceu din capitală, ascuţit spirit critic) – «Ce zici Bebs?» şi «dom’ Aderca» sau «Bebs» şi de cele mai multe ori amândoi îşi spuneau părerea, la obiect, precis. Începutul era greu. Urmau confirmări sau infirmări, mai pe şleau sau mai pe ocolite, după caz, dacă cel care citise era un începător sau un «maestru», a cărui susceptibilitate trebuia «menajată». Lovinescu îşi spunea întotdeauna părerea la urmă. Erau însă şi cazuri, prea evidente, când marele critic îşi spunea primul părerea: «Nu merge!…» Cea mai tranşantă, adică fără menajamente, era «caracuda» care reacţiona colectiv, ca un singur om” .
Observăm din această descriere rolul de moderator pe care îl avea Lovinescu în cadrul cenaclului, lasând audienţa să îşi spună cuvântul, încurajând demersurile critice ale celorlalţi, exprimându-şi abia la sfârşit punctul de vedere. Este o atitudine a unui spirit deschis către nou, către dialog, către schimbul de păreri şi de judecăţi critice, este atitudinea unui mentor care îşi pune elevii la treabă, solicitându-le de fiecare dată un exerciţiu de gândire, de analiză şi de autoanaliză, îndrumându-i discret pe calea slovelor drepte, fără imputări grave ori excesive.
De remarcat este şi faptul că un rol important în cadrul întâlnirilor îl are Bebs (Margareta) Delavrancea, o voce critică de primă clasă, o prezenţă nelipsită de la cenaclu, la care Lovinescu apelează de fiecare dată cu încredere. Este o dovadă a faptului că Lovinescu preţuieşte vocea femeilor, dându-le reprezentantelor sexului frumos dreptul la cuvânt şi o importanţă la care doamnele secolului al XIX-lea nici nu visau. Deşi o apreciază foarte mult pe Bebs (cea de-a doua fiică, după Cella, a lui Barbu Ştefănescu Delavrancea are „luciditatea expresiei”, „puterea dialecticei”, critica sa e „virilă, directă şi logică”, completată de „o bărbătească acurateţă de expresie abstractă” ), ea nu scapă, totuşi, de critica maliţioasă a maestrului: „toate silinţele mele de a o atrage în domeniul mai larg al tiparului, în care intransigenţa se mlădie, au rămas zadarnice; în această spaimă de publicitate şi preferinţă pentru cadrul limitat al divanului turcesc s-a arătat, în sfârşit, femeie” . Lovinescu vorbeşte şi despre alte păcate ale lui Bebs, pe care, generalizând, le extinde asupra tuturor femeilor: incapacitatea ei de a înţelege „superioritatea discreţiei în orice biruinţă feminină”, precum şi tendinţa de a avea ultimul cuvânt, tendinţă total neplăcută criticului de la „Sburătorul”, care se întreabă retoric: „dacă şi în discuţiile abstracte femeile ar ţinea să aibă ultimul cuvânt, ce ne-ar mai rămâne de făcut?”
Pasajul arată clar faptul că lumea abstractă a ideilor, stăpânită prin tradiţie de bărbaţi, nu este gata în totalitate să primească în rândurile ei şi pe reprezentantele femeilor, cărora, tot prin tradiţie, le-a fost alocat universul casnic, domestic, minor. Cetatea Ideilor, deşi cuprinzătoare, nu este încă pe deplin locul potrivit pentru o femeie, prezenţa ei fiind privită cu neîncredere, cu sarcasm. Femeile încep însă acum să facă primii paşi pentru cucerirea acestei cetăţi văzută ca inexpugnabilă secole de-a rândul, iar Lovinescu este receptiv în faţa acestei noutăţi, în faţa acestei mişcări. Cu toate că mai are încă rezervele sale, pe care nu se sfiieşte să le arate, nereuşind întru totul să depăşească „spiritul timpului”, Lovinescu va fi un mare promotor al literaturii feminine: „E drept că deschiderea sa faţă de femeile scriitoare nu e totală, e drept că nu citeşte fără prejudecăţi literatura acestora, e drept că atitudinea sa faţă de autoarele pe care le preţuieşte este, în general, una condescendent-paternalistă, dar aceste limite ale criticului (dacă acceptăm că e vorba într-adevăr de nişte „limite”) sunt în bună măsură cele ale epocii” . „Bărbatul şi criticul nu se înţeleg în privinţa femeii, unul raportând-o la condiţia biologică a sexului, iar celălalt, la actul scrisului literar care e intelectual şi individual” . Deşi nu reuşeşte să construiască un pod solid între cele două edificii mentale, între cele două moduri de percepţie, rolul avut de E. Lovinescu în susţinerea scriitoarelor rămâne incontestabil.
După moartea criticului, apropiații cenaclului vor continua să se întâlnească în casa Ioanei Postelnicu, înființând asociația „Prietenii lui E. Lovinescu”. Până în 1948, ședințele cenaclului se vor ține în salonul scriitoarei, la întâlniri participând, printre alții, Eugen Barbu, Laurențiu Fulga, Traian Chelariu, Felix Aderca, Sanda Movilă, Ticu Archip, Ieronim Șerbu, Virgiliu Monda. În lipsa Maestrului, ședintele se vor dizolva însă pentru că nimeni nu se va înălța la valoarea lui, cei prezenți simțindu-i, din plin, lipsa.