Spații culturale nr. 34 (11)

Florin CARAGIU

Dragostea după cerul din oameni

Volumul „În moalele cerului” (Brumar, 2012), semnat de Anca Mizumschi, ne propune o lectură a lumii ca într-o „fotografie de familie”. O imagine în care scapără flacăra imaginaţiei, împreună cu „dragostea după cerul din oameni”. O poză în care se stă drept, chiar dacă la ea „nu se uită nimeni sau la care mă uitam numai eu când eram copil / şi îmi spuneau toţi poveşti / despre moarte” (Fotografie de familie cu cerb). O poză cu margini zimţate de alunecarea „zidului pe zid, / a osului pe os, / a zilei peste alte zile aşezată”, patinată de stranietatea unei mări ce se termină „brusc, fără ca pământul să înceapă vreodată” (Sfârşitul călătoriei).
Indeterminarea ce guvernează jocul între apropiere şi depărtare, între dezvăluire şi învăluire, este expresia paradoxală a iubirii: „Vino lângă mine mi-ai spus / cu braţele înconjurate peste umeri / şi faţa îngropată / în faţa mea. / O să începem / eu din tine / şi tu din mine până când / vom mirosi amândoi la fel, / până când vom fi amândoi / aceeaşi depărtare” (Poveste de iubire); „Tu nu erai acolo, eu eram / aşteptând să te zăresc trecând în zbor, să laşi pe pielea mea transpirată un semn / aşa cum se rostogoleşte uşor / pe un plan înclinat / o mângâiere de aer” (Cele mai frumoase adrese de case); „eu pe dinăuntrul tălpilor tale te aştept / ca un necunoscut dormind sub două şine de sticlă”.
Leit-motivul căderii, al mişcării descendente, se asociază poetic, printr-un efect de reconversie echivalent cu instituirea unui sens giratoriu, cu un câştig de transparenţă şi frumuseţe. Poemul e spaţiul însuşi al convertirii imaginii lumii după un mod al inseparabilităţii dintre subiect şi obiect, precum şi dintre eu şi alteritate (ce gravitează una în jurul celeilalte), fapt evocat recurent prin metafora somnului: „Ea doarme şi nu o să ştiu niciodată dacă / umblând printre ochiuri de apă sunt eu / adormită în somnul altcuiva / sau e doar somnul meu în mişcare” (Să dormi în apă).
Visul recuperează memoriile originii, redirecţionează anti-entropic trăsăturile personale, scrisul echivalând cu o mişcare de întrupare a imaginii proprii şi a lumii, în direcţia reaşezării lor altfel în albia numinosului: „vreau numai să rămân pe hârtie, ca amintirea unui toc / din acela din care cerneala curgea limpede, liniştitoare şi hârtia / semăna cu pielea mea de copil şi cerneala avea altă culoare / şi mama şi tata tineri râdeau / strigând după mine, nu mai sta atât / timp suspendată în lumină ca într-un scrânciob” (Liniştea e altceva).
Întrebarea despre pierdere, despre „cum e să pierzi un război, / cum e să pierzi toate războaiele” nu are alt răspuns decât apelul la intersubiectivitate, fiind reorientată către o rearanjare finală a umbrei – touchscreen apocaliptic – la sânul iubirii. Numele „scris cu negru” şi „tăiat cu o dungă roşie” apare ca un indicator al capătului de drum, al limitei în care poezia înfăşoară lucrurile unul în jurul altuia, reconectându-le după o logică a interiorităţii reciproce, topind şi mixând culorile lumii în „lacrima arsă”.

Stan BREBENEL

Pe contrasens

​Societatea românească nu-şi mai găseşte de multă vreme ritmul firesc, nu reuşeşte să intre într-un mod normal de evoluţie ca celelalte ţări occidentale, modele la un moment dat pentru noi. Dacă ar fi să facem o comparaţie între societatea noastră şi circulaţia rutieră (şi în acest domeniu sunt anomalii catastrofale) observăm că în vreme ce marea majoritate a ţărilor civilizate circulă pe sensul corect, noi ne aflăm pe contrasens. Şi nu de ieri de azi. Acest lucru îl observă multe conştiinţe lucide, şi nu numai că-l observă dar atenţionează asupra consecinţelor tragice ce decurg de aici. Una dintre conştiinţe este scriitorul Calistrat Costin care, în anul 2014, a publicat la Ed. Ateneul Scriitorilor volumul de versuri Pe contrasens…
​Pe unii oameni normali, aşa cum îmi pare că mai suntem şi că mai sunt, asemenea atitudini autodistrugătoare îi oripilează. Şi cam atât. De ce se întâmplă toate astea? O primă explicaţie în opinia poetului ar fi că lumea nu se mai întemeiază pe: „învăţătură, trudă şi facere de bine, că omenia/ (aia cu lăcomia) nu se va înstrăina de noi/ atâta timp cât adevărul, bunul simţ şi «pacea»/ vor sta la loc de cinste în fiece bârlog, bloc,/ palat, chichineaţă, minister, preşedinţie, în fine,/ oricare altă vizuină găzduitoare de progenituri/ create de ştim noi cine…” (Pace nouă).
Multe din relele care ni se întâmplă au şi o cauză sau poate mai multe. Şi atunci autorul se întreabă, oarecum retoric, ce s-ar fi întâmplat dacă: „marele zidar al universului era/ matematician/ scăpam de multe «necunoscute»,/ iar pomul cunoaşterii ca şi ăla al/ vieţii veşnice/ care-au dat atâta bătaie de cap/ unuia şi alteia,/ s-ar fi brodit să fie doi copaci/ oarecare/ buni de pus pe foc la rigoare/ (foc vânăt ori de alte culori…)” (Livrescă). Una din cauze, care ţine strict de matricea noastră interioară, de ADN-ul specific unei naţiuni, este aceea că: „În astă seară ne vom vinde/ la preţuri derizorii/ (la «mare preţ» n-am fost/ niciodată…/ sau… doar de câteva ori),/ da, ne vom vinde spre a gusta/ epuizarea sfântă/ a pătimirii noastre/… / să fie vânzarea vânzare/ ca lumea…” (În derizoriu).
O altă cauză ar fi faptul că omenirea pare să-şi fi pierdut busoala. Dar s-a întâmplat asta cu adevărat? Poetul ne lasă oarecum nedumeriţi şi dă verdictul neanticipat de mulţi: „Nu, n-a avut ce pierde că niciodată/ ea, LUMEA, n-a avut/ aparatul de rigoare…/ ceea ce nu vrea să însemne că ea,/ LUMEA LUME,/ n-a avut pe cineva cu ceva care/ s-o mâne pe drumeagurile istoriei/ (care mai de care mai întortocheate)” (Busola lumii). Nu numai că identifică cauze, dar crede că a descoperit a cui este vina. Marele Creator mai are şi eşecuri, prin reprezentanţii Săi care răspund de viaţa pe pământ. Nu tot ceea ce face este după chipul şi asemănarea Sa.
Din aceste două idei putem să observăm că poetul nu este dintre aceia care dau cu pumnul în masă pentru a le arăta decidenţilor că dreptatea este la el. Este un ironic, iar în poemele sale găsim „un amestec bizar de poezie umoristică, alegorii, fabule, inserţii parodice şi fulgerări metaforice” aşa cum bine remarcase regretatul critic Laurenţiu Ulici. Adeseori poetul visează, atât în somn cât şi cu ochii deschişi, o lume normală, o lume bună, o lume curată, o lume dreaptă. Aceasta este de fapt soluţia la îndreptarea lumii: „Am visat/… / şi m-am mirat când m-am trezit/ (nu mă mai mir)/ că lumea dorită, visată, ideală,/ e lume, doar lume,/ trecătoare, pieritoare,/ da, trezirea e dăunătoare!” (Reverie). Iar ca să o îndrepţi trebuie să-i cunoşti toate neînţelesurile. Au fost multe desluşite de-a lungul timpului, dar au mai rămas destule: „Nu mai înţeleg ce se întâmplă cu lumea/ (cu mine nici atât)…/… / fireşte că şi dânsa lumea, şi ea, a mai/ încărunţit între timp,/ da, asta e,/ anii trec, tot trec, de la învechirea/ timpului/ ni se trag toate ponoasele!” (Mică întrebare).
În cele câteva Replici, Miniaturi, Răzleţe şi Mărunţişuri, Calistrat Costin filozofează, aşa cum îi stă bine unui om cu atâta experienţă şi unui poet cu har, pe marginea eternelor teme poetice: viaţa, moartea, divinitatea, toate raportate la timp, singurul perpetuum mobile cunoscut. Iată un singur exemplu din care se vede că lucrurile serioase pot fi abordate şi umoristic: „Viaţa şi-a cam consumat misterul,/ urmează moartea cu misterul ei/ (halal mister)./ În fond nu mai e mare lucru/ de aflat/ şi asta doare cel mai mult/ (de fapt nu doare!)”.
În acest nou volum poetul induce cititorului o stare reconfortantă prin umorul său subtil, de calitate. Universul poetic costinian este unul plin de candoare şi inocenţă atunci când se raportează la divinitate, unul care aduce bună dispoziţie, un optimism temperat şi o doză de melancolie atunci când îşi pune întrebări referitoare la rostul şi locul nostru în Univers. Cele mai multe cărţi ale sale se încadrează aparent într-o retorică fără răspuns. Acesta trebuie căutat dincolo de cuvinte. Dintre toate amintim volumul Om fi greşit galaxia! care se completează fericit cu acest nou volum.

Valeria MANTA TĂICUŢU

Grigore Postelnicu: Femei tinere pe
calea regală, Ed. Axis Libri, 2014

Roman de introspecţie, având ca teme fundamentale dragostea, nebunia şi povara istoriei, „Femei tinere pe calea regală” propune un alt fel de „zbor deasupra unui cuib de cuci”, autorul intenţionând, prin extrapolări nu lipsite de temei, să înfăţişeze o societate bolnavă în profunzime, debusolată, imposibil de recuperat cu mijloacele moderne de terapie. Nici Lia, nici Silvia, nici celelalte paciente din salonul 3 nu sunt altceva decât exponentele unei societăţi care luptă haotic pentru o existenţă mai bună, pentru o lume mai dreaptă, într-un context al manipulării conştiinţelor şi transformării omului în simplu executant al unor planuri puse la cale de forţe obscure. Bolnave psihic, eroinele încearcă să se salveze căutând „calea regală” de învăţare a lumii, poate cu trimitere la acea Kriya Yoga, care înseamnă un vast sistem de învăţături. Lia (Amelia) este îndemnată de tată (un ceferist autodidact) şi apoi de medicul curant să ţină un jurnal, metodă modernă de terapie, care s-o ajute să descătuşeze pulsiuni reprimate şi generatoare de tensiune insuportabilă, iar scrisul, iniţial, se transformă într-un proces cathartic, asemănător cu controlul respiraţiei din Krya Yoga. După cum spune învăţătura yogină, prin cultivarea celor trei calităţi divine: lumina, vibraţia şi sunetul în timpul concentrării, prin cultivarea posturilor şi a tehnicilor de respiraţie, căutătorul devine capabil să penetreze până în cele mai adânci nivele ale minţii inconştiente. Procesele de purificare apar prin practică susţinută. Mai întâi, mintea este calmată şi eliberată de discuţia interioară prin dezvoltarea practicii respiraţiei blânde. Apoi, însuşi procesul de observare a pulsaţiei şi vibraţiei din corp îi oferă căutătorului puterea de a rupe legăturile cu dorinţele subtile. Mai departe, cultivarea triplelor calităţi divine conduce la o concentrare mult mai cizelată sau la focalizarea minţii, pregătind astfel căutătorul să exploreze trezirea fără gânduri şi adevărul interior. Pentru Lia, explorarea trecutului nu reprezintă însă eliberarea, ci conduce la gestul extrem suicidar. Într-o societate „balcanizată” (în sensul rău al cuvântului), învăţăturile yogine cad în derizoriu, amestecate cu reminiscenţe ale învăţăturilor scripturale şi cu interpretări „după ureche” ale metodelor de mântuire creştină; eroina înţelege că toţi – nu numai ea – suntem prinşi în mrejele iluziei, înşelării şi erorii, datorită dualităţii creaţiei. Aceia care caută eliberarea din suferinţa lumii fenomenale şi din mizeria ce ia naştere din ignoranţă, dorinţă şi acţiuni vinovate, ar trebui să-şi poată descoperi propria lor natură divină, realizând că supremul, Atotputernicul Creator se ascunde în ei şi că el este Sinele tuturor fiinţelor. Kriya Yoga poate că oferă mijloacele cele mai rapide pentru revelarea acestui adevăr ascuns şi pentru dezlegarea celor mai adânci mistere ale divinităţii din noi, dar nu asta urmăreşte eroina, şi, de aceea, probabil că şi eşuează planul ei de a se alipi de „Misa” lui Bivolaru ori de a se întoarce în sânul bisericii.
Dacă romanul ar avea ca intenţionalitate artistică doar tribulaţiile eroinei între yoga şi creştinism, în căutarea vindecării, romanul lui Grigore Postelnicu ar fi încă un exemplar dintr-o serie de ciudăţenii contemporane. Din fericire, autorul are şi inteligenţă, şi talent: folosind tehnici moderne – stilul diaristic „virtual”, corespondenţa electronică, construirea personajului în oglinzi paralele ş.a., el pătrunde într-un univers feminin pe care-l re-creează preferând perspectiva narativă subiectivă, dar multiplicând vocile auctoriale. Jurnalul Liei, corespondenţa electronică dintre Silvia şi Daniel, „reclamaţiile” domnului Crihană sunt părţile componente ale unui roman despre România noastră postdecembristă, cu toate abuzurile, corupţia, minciuna şi soarta ei blestemată. Tinerele eroine încearcă să transforme realitatea, să lupte cu răul (Lia este jurnalistă şi campaniile ei de presă îi aduc internarea în spitalul de nebuni), să-şi păstreze dragostea şi familia la adăpost de mizeriile cotidiene. Când iluziile se spulberă, Lia (şi, în mai mică măsură, Silvia) încearcă să se rupă complet de realitate, pentru că şi ajunge să înţeleagă altfel „calea regală”: cel mai simplu mod de a ajunge la ţintă, de a obţine ceea ce-ţi doreşti nu este învăţarea asiduă, nu suferinţa, nu răbdarea pioasă, ci transformarea ta în înger: ceea ce şi face Lia, „zburând” din vârful unui pom crescut în parcul spitalului de psihiatrie.
Finalul – oarecum pe gustul amatorilor de happy-end – nu ştirbeşte valoarea şi profunzimea romanului. Avem de-a face cu o carte serioasă, foarte bine scrisă, în care povara noastră cea de toate zilele – neocomuniştii, corupţia la nivel înalt, existenţa pe muchie de cuţit, familia dezorganizată, valorile morale (demnitatea, respectul de sine şi de ceilalţi, adevărul, credinţa) pierdute, totul duce, inevitabil, la alienare, boală fizică şi psihică şi moarte. Purtăm povara unei istorii pe care ne-au scris-o alţii, suntem robii acestei istorii şi nu găsim în noi puterea de a stăpâni nălucile, blestemul din veac şi automistificarea, par a spune paginile de jurnal scrise de Lia, un personaj emblematic pentru generaţia tânără din zilele noastre.

Adrian BOTEZ

ÎNTÂLNIRI

când eşti singur – te-ntâlneşti
cu toţi morţii

fulgeră – dezmăţat – pe
pereţi – jocurile de umbre chinezeşti ale
sorţii

tu le spui morţilor prea multe – ei
bâţâie din cap

acoperă cu văluri oglinzile – culcă-te-n
sloiuri – pune-le cailor
funebru valtrap: demonii fâlfâie
roiuri – nimic
nu mai are ceas – nimeni nu mai
vrea – şi-n şuvoiul acestor
întâlniri nici eu
nu mai vreau – să
scap

SPITAL

iarăşi şi iară – mereu şi mereu
cel fără de rost rămas-am tot eu
făr’ de răgaz şi sfidând Dumnezeu
umbra mă hăituie – rănindu-mă greu

ursuză mi-e soarta – Midas pe dos
orice bine ating se farmă în rău:
toţi zeii-au pierit – sau auzul li-e gros
în urmă-orice pas îmi lasă un hău

vieţi ticăloase-ntr-o lume roindă
rasul şi tunsul cu zid drept oglindă:
tot ce se-ntâmplă-i ca funia-n sac

tot ce se naşte-i sub zodii de rac
…la ce mai pierdeţi vreme şi trăiţi
când tot fiindul este ca-ntr-una să muriţi?

CEL MAI IMPORTANT LUCRU

cel mai important lucru din dimineaţa
aceasta: pentru voi – măcelării şi
războaie – pentru mine: să-mi
degust în tihnă – printre primele raze ale
soarelui – compotul de luceferi şi sfânt catifelate
caise

Mihai MERTICARU

FIORDURILE MEMORIEI

…munţii îşi trimit apele tumultuoase
la marea-mamă supa primordială
din care s-au născut într-o clipă aiurită
când tu erai şi prizonier şi temnicer
în fiordurile memoriei ancestrale

iar paloarea asfinţitului se întindea
ca o şoaptă infinită peste albia secundei
ca o pecingine peste jumătate de omenire
către o margine a exactitudinii

din harababura babeliană
fantoşă a neînţelesului neputinţei
semn că apocalipsa de catifea e aproape
la distanţă de-o aripă de înger

la vama dintre vis şi hazardul recompus din cioburi
unde ochiul orb atoatevăzător intuieşte
de ce s-au ascuns merele de aur ale nemuririi

cum se declanşează focurile bengale
în fiecare cuvânt

cum gândul deschide alte cărări printre astre
misterioase unde declanşează vibraţii
dincolo de stele
cărări iluzorii se întretaie prin spaţii

porţile galactice-s prea strâmte pentru
tulburătoarele himere

pe ceruri abia visate strălucesc alţi sori
memoria universală în continuă efervescenţă
este bombardată cu informaţii din
îndepărtate galaxii

iar tu nu ştii că tristeţea ta
umblă într-aiurea desculţă şi despletită
viscolind prin amintiri bulgări de lumină
astrală şi acorduri muzicale
inefabile…

HIEROGRAME

…Divinul sălăşluieşte în miezul tainei
în cerul ceruleu din fiinţa ta
în fiecare punct al infinitului
în fiecare fald al vieţii

în sămânţa care se visează plantă înfloritoare
în orice grăunte de mister
în arabescul oricărui templu

în raza de lumină şi-n picătura de ploaie
într-o lacrimă curată ce se prelinge
din ochii dessolziţi

în trilul privighetorii şi-n susurul izvorului
în cuibul plin cu ouă al rândunicii
în primul ghiocel şi-n floarea de cireş

în limba ceasului şi-n sunetul clopotului
în zorii dimineţii şi-n lumina amiezii
în gândul cel bun al omului blând

în prima vocală rostită de primul muritor
în flacără pământ şi apă
în bobiţa de strugure şi în bobul de grâu
în ochiul care citeşte Tatăl nostru

dar şi în cel mai mare deşert de pe planetă
care abia acoperă o părticică a
multului puţin dintr-o inimă
pustie…

INSCRIPŢII

…se tulbură amurgul rozaceu
în ochii rechinilor nopţii

vijelii cumplite arbori dezrădăcinaţi
văzduh de smoală
flăcări uriaşe pe pământ şi în cer
viesparul palinodiilor nestatornice

semănăturile cu concepte-s pârjolite
de limbile focului purificator
firele tâlcurilor rămân nedesluşite

printr-o lacrimă de copil se filtrează
tragedia unui ev însângerat
populat cu vampiri şi nori de lăcuste

într-o firidă de nonasecundă
se repetă apocalipsa
vidul lacom soarbe existenţe oarbe

câtă tristeţe într-un zâmbet!
câtă disperare într-o privire!

pentru mântuirea ta
nu pregeta să cauţi pretutindenea centrului
din cercul fără circumferinţă!

ascultă cu atenţie şi ai să vezi
magia clipei prin pâcla de ideograme!

descifrează geometria celestă a tăcerii
şi vei afla că tocmai inima ta era
mărul roşu din care muşca Eva
cu atâta poftă!

şi-l vei vedea pe Iisus desenând cruci
şi pe Dumnezeu scriind drame şi tragedii!…

Vasile GHICA

La balamuc, birjar!…

„Românul e născut poet!”. (V.Alecsandri)
Şi în scurtă vreme ajunge… grafoman.

***

„Doamne, ai rămas singur! Nici tâlharii nu mai sunt cu tine!”. (Th. Mann)
Cum aşa? Dar noi ce suntem?

***

„Francezii au inventat singurul remediu cunoscut împotriva mătreţii: ghilotina”. (P.G.Wadehouse)
Într-adevăr, eficienţă maximă!

***

„De împăraţi nu ducem lipsă, de caractere – da”. (Albert Camus)
Noi şi de preşedinţi ne-am cam săturat.

***

Când era foarte ocupat, divinul G.Călinescu îşi urca soţia în podul casei şi îi lua scara. Apoi lucra în linişte.
Dar noi, ăştia, care locuim la bloc, ce facem cu scumpele noastre cicălitoarele?

***

Când fetiţa lui Fănuş Neagu era prin clasa a V-a, maestrul a plecat cu amicii la un chef.
-Steluţo, şi-a avertizat romancierul soţia, dacă vezi că eu întârzii, să dai fata la Medicină.
Doamne, ăştia zic şi eu bărbaţi!

***

Actorul N.Gărdescu a fost chemat de Gheorghe Gheorghiu-Dej la o agapă să le spună bancuri politice. Marele comic întrebă pe un ton pişicher: -Dar dacă ne toarnă cineva?
Acum l-am ucis şi pe Bulă. Am devenit un popor de încruntaţi.

***

„Românul este un maratonist care a luat-o la fugă acum 2000 de ani, a greşit traseul şi continuă să alerge, pentru că nu găseşte sosirea”. (George Astaloş)
Hăbăuci mai suntem, Doamne!

***

„Nu cred în viaţa de dincolo. Cu toate astea, îmi voi lua cu mine o pereche de chiloţi de schimb”. (Woody Allen)
Perfect! Aveţi grijă totuşi să fie din plumb, ori din faianţă.

***

„Poţi să te desparţi de cineva în literatură, fără înjurături de mamă?”. (Eugen Simion)
Se poate, maestre, dar ar fi extrem de plictisitor.

***

„Măria Sa Regele Carol al II-lea este un Brâncoveanu al vremurilor noastre”. (T.Arghezi)
Oho! Dar parcă altădată aveai şmirghel pe limbă, maestre!

***

Mihai Ralea i-a spus Anei Pauker că este cea mai mare personalitate politică românească de la Mihai Viteazul încoace. Şi tovarăşa l-a făcut ambasador în SUA.
Hei, dacă apuca nea Mişu „iepoca” savantei, ajungea… cosmonaut.