Cenaclul Alexandru Sihleanu – 16 Iulie 2022

ADEVĂRUL ISTORIC ȘI IMGINAȚIA FAC MÂNĂ BUNĂ PENTRU POVEȘTI ATRACTIVE

​Sâmbătă, 16 iulie, ziua Sf. Sfințit Atinoghen cu cei 10 ucenici ai săi; Sf. Mc. Iulia, ședința Cenaclului literar-artistic Alexandru Sihleanu de la Centrul Cultural Florica Cristoforeanu din Râmnicu Sărat a debutat, cu momentul in memoriam Matincă Costea.
​„(Crama din Zăplaz) La Zăplaz în vechea cramă,/ Nu mai are vin de fel!/ Paznicul lăsat să doarmă,/ Nimeni altul… Păstorel. (Matincă Costea) Întotdeauna magistral,/ Cu competență fără teamă,/ Parfumul unui câmp floral,/ Veninul într-o epigramă. (Tradiții) Când românii se adună/ Au în viață doar un țel:/ Seara după o masă bună,/ Vin roșu, cu pelinel” (Dumitru Hangu)
​„(Nu mă pun rău cu ea) Soacra mea, de-un timp încoace,/ O găsesc lângă butoi./ Eu, om bun, o las în pace./ Cu soția duc război. (Sarmalele la mare căutare) Urșii din păduri coboară/ Să se plimbe pe străduțe,/ Să găsească, bunăoară,/ Prin gunoaie sărmăluțe. (Justificare) Eu, i-am spus nevestei mele,/ Nu cumva ca să mă-nșele./ Eu, ce-i am mai greșit,/ Dar mereu m-am spovedit”. (Safta Leaută, prin telefon, cu dor de la Năvodari)
​Dl Nicolae Constantinescu a lecturat monologul Până când? din volumul Înțepături utile, autor Matincă Costea: „Până când în țara asta/ Va mai dăinui năpasta/ Cu necazuri, cu șomeri,/ Vitregiți de primăveri?/ Până când?// Într-un caz pur medical/ Dacă ajungi la spital/ Afli, bre, cu consternare,/ Că n-ai drept la internare./ Ești trimis în lumea largă/ Că n-ai fost adus pe targă/ Sau cu alte argumente:/ Că nu sunt medicamente,/ Că-s probleme cu mâncarea/ Și costă prea mult cazarea,/ Mai pompos, „hotelizarea”…/ Cum poți să mai zâmbești blând?/ Până când?// El și-a construit palate/ Din resursele furate/ Deși-n regimul trecut/ A fost numai un rebut/ Cu regim de bișnițar,/ A plasat la buzunar,/ Dar se vaită afectat/ Că a fost persecutat,/ Deși n-a prea stat la rând…/ Până când?// În turism, surpriză mare,/ Dai pensia pe-o cazare./ În hotel, în acești ani,/ Au acces doar cei cu bani/ Câștigați fără efort,/ Indiferent de resort./ Acel strâmtorat la pungă/ La hotel e greu s-ajungă./ Numai „X” merge râzând…/ Până când?// Un concert de anvergură/ Azi nu-i pentru cască-gură,/ Om cu salariul cinstit,/ Dar cu muzica-nfrățit,/ Cu venituri de șomer,/ Repetent și la frizer./ Costul unui bilet este/ Cât trei salarii modeste./ Răspunsul meu e unul cert:/ Aș vrea și eu un concert./ Cu banii de pe bilet/ Poți să-ți faci releu secret./ Zău, m-aș duce și eu, bre…/ Dar cu ce?// Ca să mergi în stațiune/ Îți trebuie parale bune/ Deși, cândva te plimbai/ La Predeal, Stâna de Vale,/ Doar cu câteva parale./ Azi, meditezi ca un prost,/ Tânjind după ce a fost,/ cu atente îngrijiri…/ Amintiri!// Dacă mergi la farmacie/ Fără ca să ai hârtie,/ Când auzi prețul, Ioane,/ Te apucă cu frisoane/ Și te-ntrebi, dragă Mihai:/ Unde-i nivelul de trai,/ Ce-l aveai ca om de rând…/ Până când?// Unul își admiră anii/ Fiindcă își depune banii/ În bănci străine, se știe,/ Să nu miroasă a hoție,/ Dar adevărul e clar:/ Banul lui este murdar,/ Agonisit ilicit/ Din dorința de profit,/ Ignorând pe cel flămând…/ Până când?// Am votat cu mic, cu mare,/ Regimul de demolare/ Sperând ca la loz în plic…/ Și n-am construit nimic./ Zâmbești fără bucurie/ Că respiri democrație/ Trâmbițată pe ruine,/ Deși n-o duci deloc bine:/ Slab, gârbov și plăpând…/ Până când?”
​A urmat lectorul de serviciu, Cristi Rusin, cu o povestire istorică inspirată din cucerirea Daciei de către romani, ÎNTOARCEREA ROMANILOR. Vă ofer lectura: „Era noapte. Săgețile înflăcărate ale romanilor străbăteau cerul înstelat înspre zidurile groase ale cetății dacice. Coloane întregi de infanteriști cu armuri argintii, săbii și scuturi roșii înaintau acompaniați de cavalerie în flăcările torțelor amenințătoare. Lăncile soldaților din prima linie se înălțau către cer asemenea prelungirii unor fulgere izvorâte din străfundurile cavernoase ale celor mai negri nori. Tobele răsunau. Un mare vuiet se auzea printre copaci ca cel al unui vițel înjunghiat. Acvila romană strălucea în lumina lunii înaintea întregii coloane, vestind prada pe care urma să o sfâșie. Sarmizegetusa era atacată.
​Iscoadele au ajuns în cetate. Unul dintre călăreți s-a prăbușit în țărână din graba de a vesti mesajul de jale al neamului său. Se ridică cu graba unui iepure speriat și urlă către ostașii de pe ziduri:
​-Deschideți poarta!
​Poarta masivă a cetății s-a deschis. Locuitorii din cetate se adună într-un loc, auzind larma. Călăreții intră în cetate și vestesc nenorocirea. Romanii s-au întors, dar de data aceasta amenință marele oraș cu distrugerea completă. Erau chiar lângă ziduri! Deodată, vuietul pădurii se aude tot mai amenințător și se văd primele săgeți înflăcărate ce vestesc moartea neamului dac. Ostașii de pe ziduri privesc în negura nopții spre mulțimea de soldați romani purtând torțe ce se asemănau cu un roi de licurici. Cei mai slabi de înger încep să plângă. Femeile sunt devastate. Copiii urlă în disperare. O mare confuzie a cuprins întreaga cetate. Nimeni nu știe ce se va întâmpla. Care va fi deznodământul? În orice caz, nimic bun.
​Dintr-o dată, un glas puternic ca tunetul străbate inima cetății:
​-O, voi, oameni! Neamul meu! De când ați devenit atât de slabi?
​În fața întregii adunări apare un bărbat puternic, de statură înaltă, cu barbă și căciulă, purtând o tunică și o mantie, acompaniat de alți bărbați vânjoși cu torțe. Era însuși Decebal, regele dacilor. În dreapta sa, un bătrân cu blană de lup cu părul și barba sură, sprijinit într-un toiag, asemenea unui castravete pe harac. Era marele preot Zalmodeu.
​Liniștea cuprinde cetatea. Decebal îi privește amenințător, cu o privire ca fulgerul, pe toți cei din fața sa și trecând în mijlocul lor începe a grăi:
​-O, voi, neam al meu! Ce se întâmplă cu voi? De când ați devenit atât de lași? Ați văzut moartea cu ochii și v-ați speriat? Ați uitat cine suntem noi? Ați uitat urmașii cui suntem? Ați uitat că neamul nostru i s-a opus acum câteva veacuri și marelui Darius, împăratul perșilor, cel mai puternic împărat al lumii?
​Decebal tăcu o clipă și se uită la reacția celor din jur, apoi continuă:
​-Ați fost foarte naivi să credeți că romanii ne vor lăsa în pace. Împărăția romanilor s-a clădit pe cucerire, jafuri și prigonire. Acvila romană nu poate sta flămândă, ci trebuie să se hrănească cu vlaga și bogăția altor neamuri până la nimicirea lor. Romanii au văzut bogăția pământurilor noastre în luptele pe care le-am dat în anii trecuți. Au văzut bogăția neamului nostru. Nu ne vor lăsa în pace până nu ne vor supune și până nu ne vor nimici. Dar nu ne vom lăsa niciodată căci nu degeaba ni s-a răspândit vestea că suntem cei mai drepți și mai viteji dintre traci!
​Decebal își îndreptă degetul arătător al mâinii drepte către preotul Zalmodeu și tăcu o clipă îndelungată, dându-le celor din jur impresia că s-a preschimbat în stană de piatră. Apoi oftând, a spus:
​-Să vă zică bătrânul Zalmodeu despre credința noastră!
​Venerabilul Zalmodeu ridică privirea din pământ și ținti mulțimea ca un lup înfometat, lăsându-i cu fiori reci:
​-Fraților! Așa cum a spus și regale nostru, marele Decebal, noi suntem un neam de războinici! Noi nu ne-am lăsat și nu ne vom lăsa călcați în picioare de nimeni! În noi trăiește spiritul lupului! Nu putem să ne dăm femeile și copiii drept pradă acestor nenorociți care au jefuit și au prigonit o lume întreagă! Nu vă temeți de numărul lor și de forța armelor lor! Nu vă temeți de moarte! Credința noastră ne spune, de la Zalmoxis încoace, că moartea e doar un pas spre o altă viață. Sufletul nostru este nemuritor! Noi mergem la Zalmoxis, mergem în ceruri și vom sta alături de el! E mai bine să murim acum în luptă cu toată gloria și sfințenia, decât să fim înrobiți!
​Bătrânul își coborî privirea în pământ și se lăsă o liniște funerară. Decebal băgă mâna sub mantie și scoase o sabie ascuțită precum colțul celui mai aprig lup și o înălță spre cer, zicând:
​-Nu voi ceda niciodată în fața dușmanilor! Pentru ce au trudit fraților, părinții și bunicii noștri? Pentru ce au clădit aceste cetăți? Să le ia romanii? Niciodată! De sabia mea vor pieri și Traian și toată împărăția romanilor pentru că au îndrăznit să vină pe pământurile noastre și să ne amenințe neamul! Și dacă ar fi să mor, voi pleca la Zalmoxis cu cea mai mere bucurie, iar sufletul meu se va înălța ca lebăda deasupra stelelor și va deveni Luceafărul cel strălucitor! La arme toată lumea și luptați! Suntem lupi, nu suntem oi și nici prada nimănui! Trăiască neamul nostru și Dacia cea liberă! ​Însuflețiți de cuvântările regelui și ale marelui preot, toată cetatea s-a îmbărbătat. Urletele și văicărelile s-au transformat în strigăte de victorie. În bezna de cavou a nopții, bărbații cu torțe s-au dus și și-au luat armele și scuturile, pregătindu-se de confruntarea cu licuricii morții, cu vârtejul ridicat de acvila înfometată.
​Dincolo de ziduri se aude un corn. Din rândurile romanilor iese călare un bărbat înalt, ras, cu părul scurt, purtând o mantie roșie și o armură ce licărea în lumina oarbă a torțelor celor ce îl înconjurau. Era însuși împăratul Traian. Privi cu sfidare și dezgust spre Sarmizegetusa, de parcă i s-ar fi pus în față cel mai scârbos fel de mâncare din toată bucătăria romană. Apoi, se întoarse către oștirea sa măreață și zise:
​-Bravii mei ostași! Barbarii aceștia nu au habar cu cine s-au pus. Eu sunt Traian. Împăratul Romei! Stăpânul lumii și al cetății eterne! Roma și-a înfrânt toți dușmanii! Nici măcar unul nu mai există. Toți au căzut sub copitele cailor noștri și ne-am șters sandalele prăfuite pe cadavrele copiilor lor! Aceștia vor avea aceiași soartă, căci au refuzat să se supună! Netrebnicul lor rege, Decebal, un nelegiuit, a refuzat să ni se închine. Nu a vrut să plece capul, așa că îl vom face noi să și-l plece! Noi suntem urmașii zeilor, iar zeii ne-au dat nouă stăpânirea lumii! Trăiască Roma, cetatea eternă și trăiască neamul nostru, cel mai nobil de sub soare! Să ne spălăm săbiile în sângele lor!
​După acest discurs al împăratului, arcașii romani inițiază o adevărată ploaie de săgeți înflăcărate asupra zidurilor și a porții, reușind să-i doboare pe câțiva dintre bravii ostași daci de pe ziduri. Adunarea dacilor din cetate ce se pregătea de luptă observă cum oștenii lor de pe ziduri cad precum muștele. Chiar în acel moment se aude un bubuit puternic în poarta cetății. Un berbec imens din lemn cu vârf de fier sparge poarta cu puterea unui taur înfuriat. Romanii pătrund în cetate, iar ostașii daci întră direct în ei ca lupii între oi. Timpul parcă stă în loc. Noțiunea sa se pierde. Universul se oprește, iar lumea se blochează. Totul se produce cu o viteză impresionantă. Ostașii daci și soldații romani se confruntă piept la piept, sabie la sabie, scut la scut, ca țapii sau cerbii ce își încleștează coarnele în lupta pentru împerechere. Romanii sunt bulversați de tăria neamului dac. Nu se așteptau ca dacii să fie atât de viteji și să se arunce în brațele unei morți sigure. Era o luptă pe viață și pe moarte, dar nu a unui individ, ci a unui neam.
​Traian stătea călare pe cal și privea dinafara zidurilor cum cetatea era asediată, în timp ce bravul Decebal lupta cot la cot cu oștenii săi. Depășiți numeric, dacii sunt forțați să se retragă în partea de sus a cetății, în zona sanctuarului circular, în timp ce romanii înaintează, forțând rândurile și încendiind locuințele. Femeile și copiii se ascundeau în sanctuar și se rugau, în timp ce bărbații așteptau sosirea romanilor în vârful de munte. Decebal grăi:
​-Fraților, acvila stă pe munte! Nu va fi sătulă până nu se va cocoța aici și ne va mânca stârvurile! Nu trebuie să lăsăm să se întâmple asta! Moarte romanilor!
​În acea acea clipă sosi oștirea dușmană a acvilei din cetatea eternă, urcând până la sanctuarul circular unde se refugiaseră dacii. Era bătălia finală dintre neamul acvilei și neamul lupului. Centurioni romani îndreptară lăncile lor lungi ce străluceau în lumina făcliilor și erau gata de atac, în timp ce dacii își încordară în mâini armele și scuturile cu toată forța. Lăncile intrară în scuturile dace ca ciocul unei vrăbii prin miezul unei pâini necoapte, dar romanii au fost surprinși, din nou, de tăria și vitejia dacilor ce au lăsat în jos scuturile și s-au avântat direct în mijlocul lor. A fost un măcel de nedescris. În timpul acestuia, curajosul Decebal a fost rănit și s-a retras în sanctuarul unde se baricadaseră femeile, copiii și bătrânii. Decebal grăi, uitându-se în ochii deznădăjduiți și înfricoșați ai celor de față:
​-Fraților, mai e o singură cale să obținem victoria adevărată. Să plecăm acum la Zalmoxis înainte să cădem pradă în mâinile lor!
​Și spunând asta, viteazul rege dac scoase sabia din teacă și și-o înfige în abdomen strigând, ca un pescăruș rănit: „Slavă lui Zamolxis, la tine venim și pentru tine ne dăm duhul!”
​Animați de gestul lui Decebal, bărbații aflați în sanctuar și-au trimis soțiile și copiii la Zalmoxis pentru a nu cădea pradă romanilor și pentru a nu fi umiliți, iar apoi s-au dus și ei la marele zeu ceresc. Când oamenii acvilei au ajuns în sanctuar, oamenii lupului plecaseră la Zalmoxis. Romanii s-au întors, dar dacii nu mai erau. Nu avem decât să așteptăm. Când se vor întoarce dacii, acvila va cădea, iar lupul va urla din nou sub lampa albă a lunii pline în vârful munților Orăștiei. Eu asta cred, căci din neamul dacilor de la Sarmizegetusa doar eu am mai rămas să vă vestesc acestea, iar acum, în Ziua Lupului, plec și eu la cel ce mă așteaptă. Trăiască Dacia liberă! Trăiască neamul meu!”
​Din tot ce a prezentat dl Cristi Rusin, istoricul nostru, reiese un melanj între adevărul istoric și imaginația creatoare a D-sale, rezultatul fiind o poveste… „să juri că e reală”. O analiză detaliată va descoperi figurile de stil, trimiterea la unele izvoare scrise care dau farmec povestirii. Cu introducerea unor descrieri specifice, cu noi subiecte, la o nouă lectură. Felicitări!
​„Cristi Rusin, cu studii de istorie, aduce la cenaclu o povestire tragică, inspirată din istoria zbuciumată a strămoșilor noștri, dacii. Cu putere de imaginație extraordinară, el evocă lupta dintre daci și cuceritorii romani și creează scene dramatice, redând bătălia cu lux de amănunte, servindu-se de numeroase mijloace artistice: „Era noapte. Săgețile înflăcărate ale romanilor străbăteau cerul înstelat înspre zidurile groase ale cetății dacice. Coloane întregi de infanteriști cu armuri argintii, săbii și scuturi roșii înaintau acompaniați de cavalerie în flăcările torțelor amenințătoare. Lăncile soldaților din prima linie se înălțau către cer, asemenea prelungirii unor fulgere izvorâte din străfundurile cavernoase ale celor mai negri nori. Tobele răsunau. Un mare vuiet se auzea printre copaci, ca cel al unui vițel înjunghiat. Acvila romană strălucea în lumina lunii înaintea întregii coloane, vestind prada pe care urma să o sfâșie. Sarmizegetuza era atacată”.
​Acest cumul de imagini artistice preconizează încrâncenarea acestei bătălii. Este o pagină ce ne amintește de Scrisoarea III a lui Mihai Eminescu.
​Vestea atacului romanilor produce deznădejde, neliniște și confuzie, în cetatea dacică. Cuvintele lui Decebal „bărbat puternic, de statură înaltă, cu barbă și căciulă, purtând o tunică și o mantie” vin să încurajeze poporul său, amintind de vitejia strămoșilor ce s-au luptat cu împăratul perșilor. Amintește celor prezenți că romanii, sub semnul acvilei, sunt neîndurători că „se hrănesc cu vlaga și bogăția altor neamuri și râvnesc bogăția pământurilor dacice”.
​Autorul se servește de izvoare istorice pentru a-i caracteriza pe daci „cei mai drepți și mai viteji dintre traci”(Herodot).
​În cuvântul său, marele preot spune:„Suntem neam de războinici ce au în ei spiritul lupului” și că nu vor accepta ca fiii și femeile dace să devină robi romanilor, că este de preferat moartea, după învățăturile lui Zalmolxis, aceasta fiind un pas spre altă viață. El adaugă: „Sufletul nostru este nemuritor .Noi mergem la Zalmolxis, mergem în ceruri și vom sta alături de el. E mai bine să murim în luptă cu toată gloria și sfințenia, decât să fin înrobiți”
​Aceste cuvinte dovedesc că autorul cunoaște legile belagine/legile frumoase.
Portretul împăratului Traian, este redat succint:„un bărbat înalt, ras, cu părul scurt, purtând o mantie roșie, și o armură ce licărea în lumina oarbă a torțelor”, asemenea bustului din manualele de istorie. Cruzimea și orgoliul lui se observă în vorbele sale:
„Eu sunt Traian, împăratul Romei! Stăpânul lumii și al cetății eterne! Roma și-a înfrânt toți dușmanii. Toți au căzut sub copitele cailor noștri și ne-am șters sandalele prăfuite pe cadavrele copiilor lor”.
​Astfel își îndeamnă oastea la luptă:„Să ne spălăm săbiile în sângele lor!”
Pentru un tânăr scriitor, această încercare literară mi se pare o promisiune pentru viitor, căci redă bătălia cu amănunte, ca de scenariu de film: „Centurionii romani își îndreptau lăncile lor lungi ce străluceau în lumina făcliilor și erau gata de atac, în timp ce dacii își încordară în mâni armele și scuturile cu toată forța! Lăncile întrară în scuturile dacice … romanii au fost surprinși din nou de tăria și vitejia dacilor și au lăsat în jos scuturile și s-au năpustit direct în mijlocul lor. A fost un măcel de nedescris.”
​Autorul se servește de o legendă, aceea despre sinuciderea lui Decebal, rănit în luptă, fapt urmat și de alți conducători daci care au trimis la Zalmolxis pe cei din familia lor, apoi și-au luat viața.
​Finalul este optimist, tânărul autor se identifică deja cu un urmaș al dacilor, povestitorul, fiind încrezător că dacii se vor reîntoarce, așa cum se spune în cântecul „Reîntoarcerea Dacilor” pe care presupun că îl știe de pe You Tube și că Dacia nemuritoare va renaște.” (Ecaterina Chifu)
​„Asemenea povești fac istoria mai frumoasă și mai ușor de reținut pentru tinerii de astăzi. Interesant și de valoare. Felicitări, Cristi!” (Dumitru Hangu)
​„Talentatul orator și poet, IBRAHIM, are ceva ce nu mai are nimeni! La fiecare întâlnire cu D-sa descoperim că are un talent nou. Azi descoperim că tânărul cercetător istoric este un prozator de nota 10, un „romano vero”-un român adevărat, un patriot 100%. Oare ce vom descoperi la viitoarea întâlnire cu prietenul Cristi Rusin? Ce talent ne va mai dezvălui? Precum un magician, va prezenta, sunt sigur, o altă latură a talentului său. Așa îl simt, așa îl consider. Dar să nu înțelegeți eronat comparația. Dicționarul limbii române precizează: 1. mag-nume dat preoților unor popoare din antichitate; 2. mag-are și înțelesul de astrolog, deci om de știință; 3. magia este o artă; 4. magie la figurat se traduce prin farmec, încântare. Dl Cristi Rusin este și fermecător, și încântător, și om de știință! Deci, nu am greșit cu această exprimare! (Mihai Doina)
​„Mă bucur că astăzi am asistat la o expunere-evocare istorică din timpul războiului de ocupație romană, anul 106. Lectura prezintă o parte de adevăr obținut din izvoare istorice, dar și o parte de ficțiune cu scopul de a evidenția vitejia poporului dac aflat într-un război cu trupe puternice și bine dotate , conduse de împăratul Traian. Trădarea este subiectul care duce la un deznodământ tragic. Credința în Zalmoxis este un motiv de influență în motivarea luptei și a rezistenței pentru apărarea pământului strămoșesc. Încercarea de a pune în valoare vitejia istorică a poporului dac este un motiv de mândrie națională și în același timp constituie o educație patriotică și un exemplu pentru tinerele generații. Îl felicit pe autor și îi doresc succes în continuare”. (Georgeta Iuga)
​„Chiar dacă autorul intitulează scrierea sa povestire istorică, eu o consider o creație literară în care este vorba de fapte istorice din realitate însoțite și de un personaj imaginar Zalmodeu. Pe mine m-a încântat genul ăsta literar, care cred că îl reprezintă pe autor și îl sfătuiesc să continue”. (Nicolae Constantinescu)
​„Îi recomand dlui Cristi Rusin ca pe viitor dintr-un bob de adevăr să facă un sac de literatură. Să insiste mult la descrieri amănunțite, a peisajelor, a personajelor, a evenimentelor care dorește să le evoce”. (Marian Rădulescu)
​„Mi-a plăcut istoria de mic copil. Am luat istoria ca o poveste care întotdeauna te va ajuta să-ți completezi cunoștințele din propria noastră biografie ca români. Îi doresc lui Cristi putere, imaginație și multă voință pentru ramura pe care și-a ales-o ca standard al povestirilor sale”. (Valeria Popa)
​„Felicitări lui Cristi pentru povestirea pe care ne-a prezentat-o astăzi, aștept un volum care să aibă ca temă povestiri istorice”. (Adriana Plugaru)
​„Materialul prezentat a fost interesant, bine realizat și comentat. Felicitări lectorului și dlui Ghinea pentru că în fiecare sâmbătă ne oferă un cadru de desfășurare a unor manifestări culturale”. (Dumitru Bardaș)
Sâmbătă 23 iulie, începând cu ora 11:00, lectorul de serviciu al ședinței Cenaclului Alexandru Sihleanu va fi Marian Rădulescu. Vă așteptăm, cu drag!

Distribuie: