Spații culturale nr. 34 (13)
Nicolai TĂICUŢU
Raftul cu cărți
Doina Cernica, Cititoarea, călătoarea, Editura MUŞATINII, Suceava 2014, 310 p. Lapidar, Alex. Ştefănescu spune: În extremitatea nordică a ţării, la Suceava, trăieşte şi scrie Doina Cernica, o scriitoare talentată deghizată o viaţă întreagă în ziaristă. În Cuvânt înainte la această carte autoarea mărturiseşte: … cărţile copilăriei şi adolescenţei, cărţile de poveşti, de aventuri şi de însemnări de călătorie îţi impun propriile reguli de citire, că nu ţi se destăinuie, nu ţi se dăruiesc cu adevărat, dacă nu îţi regăseşti cât de cât inocenţa şi implicarea sufletească din vremea primelor întâlniri şi iubiri. În strădania, pe de o parte, şi în izbânda respectării acestei legi, pe de altă parte, autoarea de cărţi pentru copii şi de însemnări de călătorie, am descoperit cât de mult ea îmi guverna nu numai lectura, ci şi scrierea lor. E o mărturisire-avertisment pe care o datorez cititorilor cărţii de faţă. Carte despre câteva călătorii ale mele în lumea mare, însoţită nu o dată de cărţi ale copilăriei şi adolescenţei şi permanent însufleţită de spiritul lor.
Nicolae Labiş, Opera magna, Editura Lidana, Suceava, 2013. Ediţie îngrijită, text stabilit, cuvânt înainte, note, precizări şi comentarii de Nicolae Cârlan. Şi spune Nicolae Cârlan în Cuvânt-înainte: … Oricum ar fi, una dintre condiţiile sine qua non pentru abordarea şi investigarea în cunoştinţă de cauză a personalităţii creatoare a lui Nicolae Labiş, editarea integrală a operei, măcar într-o formulă credibilă, am putea-o considera ca şi înfăptuită prin tomul de faţă, circa 1300 pagini, în format (cvasi)academic. (…)… cartea de faţă (…) reprezintă culegerea cea mai amplă şi mai reprezentativă din masa enormă de scrieri literare realizate de genialul şi nefericitul poet Nicolae Labiş în doar câţiva ani de la începutul activităţii sale creatoare, care au fost – datorită împrejurărilor, oamenilor etc. – din nefericire şi ultimii, carte realizată cu toată osârdia şi dragostea de care a fost capabil un muzeograf.
Diana Caragiu, Respiră cu mine, Editura Vinea, Bucureşti, 2014, 89 p. Volumul este însoţit de referinţe critice semnate de Chris Tănăsescu (Margento), Angela Mamier Nache, Moni Stănilă, Felix Nicolau. Pentru scurta prezentare am selectat din referinţele critice date de Nicolae Tzone: Diana Caragiu e, din prima clipă, Diana Caragiu. Adică e un poet care rămâne în poezie de la prima venire. (…) Textele ei sunt complice cu realul până la un punct, acest punct fiind ales deloc întâmplător, pentru că dincolo de el are loc o explozie a imprevizibilului care aruncă logica în coşul cu locuri comune. Astfel, ni se impune ideea că avem de a face, limpede-limpede, cu o cerebrală. Autoarea se complace (şi bine face) în a “scrie“ scenarii cu trepte independente între ele (“timpul desfăcut la doi nasturi, uşor indecent, croşetează/ unul pe faţă, unul pe dos”), acestea, treptele, putând fi permutate, cu o relativă uşurinţă, în permanenţă între ele, cu bucurie, cu ironie, cu ingeniozitate, cu sarcasm, în genere de fiecare dată cu inteligenţă electrică.
Adrian Munteanu, Odihna zborului (soneforisme), Arania, Braşov, 2014, 133 p. În cuvântul de încheiere al cărţii, Un termen inedit, autorul spune: … s-a născut convingerea că finalurile sonetelor sunt în măsură să depună mărturie despre starea poetului şi, poate, să contureze aportul lui reflexiv la vieţuirea mereu încărcată de simboluri, reflexii şi prefaceri. (Menţionăm că A.M. posedă aproape 1000 de sonete publicate şi nepublicate.) Recitind sonetele doar în partea lor finală am sesizat că îmi conturează cu pregnanţă întregul…(…) Cititorului i-aş recomanda să nu pornească la lectura sau recitirea acestor distihuri decât atunci când starea personală va fi înclinată spre reflexiv şi spre descoperirea posibilelor perle ascunse în noroi. Astfel, această înşiruire cu relativă lipsă de continuitate şi fără un fir narativ, aşa cum de regulă s-a obişnuit să găsească, ar putea fi lipsită de adâncime. Dacă este aşa sau nu, cititorul va avea ultimul cuvânt. Zborul sonetelor abia acum caută răgaz.
Florin Caragiu, Omul cu două inimi, Editura Vinea, Bucureşti, 2014, 106 p. În prefaţa noului volum de versuri, apărut după precedentele două: Catacombe. Aici totul e viu şi Sentic, Carmen C. Lasswell scrie: Călător pe tărâmul accidentat al cuvintelor, Florin Caragiu este poetul paşilor mici şi al cutelor de sens fin încreţite. Întâmplările pe care le descrie sunt, cum însuşi spune “micile întâmplări ale absenţei”. Fiind cunoscut ca un promoter, în meditaţiile sale teologice, ca şi în cele despre artă, al conceptului creştin de iconicitate, Caragiu se arată decis să facă din acesta o cheie hermeneutică unsă să dezlege o anumită cultură creştină a existenţei în ansamblul ei. (…) O poezie care iconizează deopotrivă fericirea şi durerea, lăsându-le să se reflecte una în alta. Ori, precum atât de reuşit spune poetul, ,,LĂSÂND FĂRĂ CHIN DUREREA ÎNTREAGĂ” … Un vers ce sună memorabil.
Clelia Ifrim, Despre natura sufletului/ Sur la nature de l’âme, Editura Limes, Floreşti-Cluj, 2013, 92 p. Traducerea în limba franceză aparţine lui Nicole Pottier, aceeaşi care pe coperta a patra a cărţii menţionează: Care este natura sufletului? Prin atingeri, prin tuşe de pictură, poeta mărturiseşte realitatea dragostei care locuieşte în fiecare dintre noi, această parte luminoasă care ne este dăruită de la naştere. Tot aici, o scurtă apreciere critică face şi Jane Reichhold: Noi suntem natura sufletului. El îngenunchează odată cu noi. Prin sentimentele noastre el învaţă tot ce este mai bun. Clelia a prins acest adevăr. Bucură-te de cele spuse în cartea ei. Cităm poemul de deschidere: Cineva mă spală cu o spumă roz/ şi-ncep să prind piele dulce-aurie./ Răsuflarea Lui rămâne-n mine/ ca o lumină uşoară şi egală,/ pe datorie. (Despre natura sufletului)
Amalia Elena Constantinescu, SAYURI, TIPO MOLDOVA, Iaşi, 2013, Colecţia OPERA OMNIA. Poezie contemporană 162 p. Din referinţele critice care însoţesc acest volum, am ales din cele semnate de Nicolae Oprea: Într-un registru de confesiune sinceră, marcată de pathos şi ethos, Amalia Elena Constantinescu înţelege poezia ca un „cântec de iubire”, întreţinând nostalgia purităţii. O sensibilitate exacerbată, însetată de ideal, percepe lumea „în destrămare”, ca la Lucian Blaga, dar fără a se lăsa copleşită de imagini agonice… şi de Dumitru Augustin Doman: Amalia Constantinescu scoboară în poezie ca o candelă întru răstignire. Luminând în lumină ea ar putea fi suspinul şi ar putea fi flacăra de dimineaţă a unei nunţi aşteptate şi definite.
Iulian Grigoriu, eu, prea-străinul, TIPO MOLDOVA, Iaşi, 2013, Colecţia OPERA OMNIA. Poezie contemporană 480 p. Culegerea de faţă, a doctorului în filosofie, Iulian Grigoriu, cuprinde o serie de volume de poezie care nu au văzut lumina tiparului: eu, prea străinul (1983-1986), Caietul de la Rovinari (1986-1987), Impur (1987-1990), Poem cu Parmenide (2000-2003) şi volume care au văzut lumina tiparului: Dulcele timp pentru răpunerea răilor (1985-1995), Faptele, scrierea (1990-1993), Frumosul măturător al băilor (1995-1999), Nişte prieteni şi Hrist (2000-2003). Despre poezia lui Iulian Grigoriu au scris: Viorel Ştefănescu, Horia Gârbea, Ion Roşioru, Alexandra Vrânceanu, Valentin Talpalaru, Simon Ajarescu, Emilian Marcu, Bogdan Rusu, Ruxandra Anton, Simona Filip, Andrei Stavilă şi Eugenia Ţarălungă.
Cornel Paiu, TABOR – liturghier – (2005-2013), Zona Publishers, Iaşi, 2013, 511 p. Volum apărut cu binecuvântarea Preasfinţiei Sale Dr. Ioachim Băcăoanul, episcop-vicar al Arhiepiscopiei Romanului şi Bacăului. Metafora ,,trupului din urmă” sau continua ascensiune a Taborului este eseul-prefaţă, din care cităm un fragment, semnat de Constantin Dram: Sunt poeme ce reprezintă piese dinspre care se poate pleca către dezvăluirea unei poetici ad-hoc, mecanism ce nu se impune numaidecât, deoarece, tot la fel de bine, se pot identifica şi alte texte dinspre care se poate trece la configurarea macro-semnificaţiilor acestui volum; acest aspect se datorează modalităţii de alcătuire a volumului (în trei secţiuni de referinţă) în aşa fel încât poate trimite spre imagine a egalităţilor şi simetriilor, aşa cum se reprezintă ele prin cămările vizibile/ invizibile ale unui uriaş stup, ale cărui încărcături egale sunt, cum altfel, dictate de o geometrie divină…
Petru Solonaru, Tetradele, Contact International, Iaşi, 2013, 90 p. Cele patru lumi ale poeziei constituie eseul-postfaţă la această carte semnat de Liviu Pendefunda. Cităm, întru prezentare, câteva menţiuni: … Citind acest volum aflăm despre prezenţa în noi a Marelui Arhitect al Universului, a Marelui Anonim, cum îl numeşte Lucian Blaga în „trilogia cunoaşterii”, aruncând cu săgeţi pline de foc în întunericul ce scaldă transcendenţa. „Devenirea lumii are-în demiurg/ însuşi creatorul…” (Demiurgul). Aceasta înseamnă cunoaştere, gnoza devenind obligatorie, o necesitate pentru umanitate. (…) Dar transformarea sacrului în profan, eludarea caracterului misterios al ritualurilor care de milenii îmbracă misterele lumii nu rezolvă dezvăluirea transcendenţei care nu ne aparţine. Şi atunci, există oare mai multe forme de cunoaştere? Luciferică, paradisiacă sau chiar cosmogonică, pe când nici cea terestră nu ne este în totalitate la îndemână…
Victoria Milescu, Existenţele fastuoase, Editura SemnE, Bucureşti, 2013, 146 p. Eseul pe post de prefaţă la această carte, Starea de poezie şi fericirea, aparţine lui Octavian Soviany, din care cităm: Prezenţa discretă în tabloul zgomotos şi pestriţ al literaturii actuale, străină de cercurile unde se fac şi se desfac gloriile literare, Victoria Milescu este totuşi o voce poetică puternică şi bine articulată care merită din plin atenţia cititorilor de poezie. (…) Poeta atinge astfel o autenticitate totală a scriiturii, devine totuna cu propriul său text, iar scrisul este ridicat la demnitatea marilor acte existenţiale. Sau aşa cum spune Victoria Milescu însăşi „chipul meu ia chipul/ fiecărei litere”, confirmând parcă teoriile textualiste despre dimensiunea autosacrificială a actului scriptural. Căci din perspectiva acestei poete, care îşi trăieşte scrisul cu o intensitate extremă, poezia nu este, nu poate fi, decât jertfă de sine.
Marin Moscu, Pete de lumină pe fereastra vieţii, Editgraph, Buzău, 2013, 201 p. Prefaţatorul cărţii, Ioan Dănilă evidenţiază: Marin Moscu nu este la prima aventură lirică, dar acum e altc(in)eva. Şi-a adunat toate energiile, şi-a măsurat puterile şi a purces la caligrafierea unui volum care-i va deveni buletin de identitate pentru încă multă vreme. Cu vorbele lui, de parcă ar fi vorbele noastre: „Doamne, haina vieţii o tocesc/ S-o agăţ la tine-n cui!”, când „O pânză de păianjen mai înghite/ Focul meu mutat într-un mesaj.” (…) Conştiinţă a unei realităţi bulversate şi bulversante în continuare, receptacul prea încăpător al neliniştilor noastre clamate şi totuşi neauzite, poetul ne pune la îndemână o alternativă miraculoasă pentru a ne salva: poezia. Fie ca glasul să-i fie ascultat, fie ca noi să-l citim, fie ca literatura să rămână parte a fiinţei noastre!
