Spații culturale nr. 34 (7)

Valeria MANTA TĂICUŢU

Sonete

CXLVIII

livide pietre se prăjesc la soare
ca salamandrele cu solzi de alabastru
vrăjind dublura lor în chip de astru
pe cerul gol şi ars de disperare
nisipuri răsucite-n rugul vremii
sticlesc perfid în cioburi de morgane
încenuşând pe dune diafane
păreri de rău şi ceaţă de utrenii
comori de vânt purtate-n palma-ncinsă
la scăpătatul soarelui bezmetic
dărâmă stâlpii spaţiului ermetic,
şi arşiţa din el pocnind destinsă
culori de şarpe nălucind mimetic
se-nalţă pe abscisa necuprinsă

CXLIX

din ignoranţă sau prea mare dorul
te-am fost crezut un vârf înalt de stâncă
dar tu erai doar mlaştină adâncă
nicicum îngemănare cu condorul
să sper că zbori, când eşti pustietate
şi mers târâş, minciună şi orbire,
să te-nvelesc în scrisuri de psaltire
şi să te-aleg, din toţi, fără dreptate,
pe tine, rob de-a pururi la ostreţe,
legat cu sfori de scânduri putrezite,
hamalul cel mai jalnic de prin pieţe?
ce zbor ştii tu? doar ceruri prăfuite
ţi se desfac în năluciri semeţe,
ca-n vechile castele bântuite

CL

distanţa de la mine la pădure
o înfloresc secundele-mpuşcate
cu reci metafore alambicate
din trupul încă vrednic să îndure
încolăciri de vipere baroce
din ram în zbor pe-o aripă de vreme
sculptând genetic lanţul de blesteme
muşcate-adânc prin cărţile lui Croce
departe gând şi izbăvire sacră
lectura ca o pasăre de pradă
te gâtuie cu-apucături de Parcă
să mai citeşti când lumea-i o paradă
de-analfabeţi încinşi de-o sete acră
e dor de orb nebun ce-ar vrea să vadă

CLI

căluş de lemn de piatră şi mătase
în gura de izvor promisă slavei
pe despuierea jilavă-a otavei
când moartea-şi scapă iepele ceţoase
îşi caută pădurea-n van menirea
prin zei închişi în temniţă de scorburi
legaţi de lemn cu-mpletituri de volburi
mai trainice ca însăşi nemurirea
tăcere plumb pe frunzele întoarse
ca palmele de rob spre înălţime
spre cerurile-n gustul ploii stoarse
şi tu străin înveşmântat ca mine
veghezi adâncul pustiit de ştime
crescut în crengi ce stau să te-nlumine

Florin DOCHIA

Privelişti din fabrica de emoţii

Beneficiarul Goncourt 2013, Pierre Lemaitre, într-un interviu acordat Simonei Vasilache şi publicat de România Literară, mărturiseşte metaforic: „Eu cred că romancierul este cineva care fabrică emoţii. Asta-i meseria lui. Provoacă emoţii pozitive, negative, triste, vesele…” Oricine poate descoperi exprimări asemănătoare în eseurile lui Paul Valéry („Le mot ART a d’abord signifié manière de faire, et rien de plus. […] On distingue aujourd’hui l’œuvre de l’art, qui peut être une fabrication…”) sau la Pierre Reverdy („Le poète, l’esprit du poète est une véritable fabrique d’images.”), dar Lemaitre are meritul de a accentua legătura dintre „poiesis” (poiein, a face) şi „kallitechnikí synkínisi” (emoţia artistică). Sunt emoţii pe care le poate înţelege toată lumea, afirmă Lemaitre, ca argument al demersului său literar apreciat de juriu, la intersecţia romanului noir cu romanul poliţist, dar fără vreun rabat de la frumuseţea complexităţii şi a profunzimii. Iată-l recunoscându-şi deschis maeştrii încă de la prima sa carte, „Travail soigné”: James Ellroy, William McIlvanney, Bret Easton Ellis, Émile Gaboriau şi, acum revine cu „Proust, vai! Poate părea pretenţios, dar sunt obligat să spun asta. Proust este un ocean de emoţii. Mă întorc la recitirea lui cu regularitate.” Precum şi: „J’aime Hector Malot, Alexandre Dumas…” (1)

Însă romanul ca „fabrică de emoţii” este subiect de dezbateri foarte serioase, în Franţa, şi filosofi de toate orientările, precum Alain Badiou, Peter Sloterdijk, Alain Finkielkraut, Jean-Claude Milner, Jacques Rancière sau Bernard-Henri Lévy, într-un demers de tot interesant şi util, pun într-un dialog lipsit de prejudecăţi literatura cu filosofia. Un prilej este „Les Assises Internationales du Roman”, forumul literar anual al Lyon-ului, ajuns la a opta ediţie. Scriitori, jurnalişti şi critici din întreaga lume se adună anual să discute starea romanului pe Les Subsistances [Laborator internaţional de creaţie artistică consacrat noilor limbaje al spectacolului viu – dans, teatru, circ, muzică – asociat Şcolii naţionale de arte frumoase din Lyon…; Les Subsistances înseamnă spaţii transdisciplinare de lucru, de creaţie, de experiment şi de dialog cu publicul.]
Preocuparea nu este deloc nouă, se pot detecta cu vreo două secole în urmă referinţe la mărturii din literatură care să ilustreze idei filosofice. Heidegger, de exemplu, în „Fiinţă şi timp”, (pag. 258), ilustrează „eschiva în faţa morţii” a Dasein-ului: „spaţiul public nu trebuie afectat, în liniştea sa, printr-un astfel de eveniment şi nici tulburat în lipsa sa de griji, din preocuparea cu care el se îndeletniceşte. Căci faptul-de-a-muri al altora este nu rareori privit ca un dezagrement social, dacă nu chiar ca o lipsă de tact, de care spaţiul public trebuie ferit”, trimiţând la nuvela lui L. N. Tolstoi „Moartea lui Ivan Ilici”, în care „a înfăţişat fenomenul zdruncinării şi prăbuşirii acestui «se moare»”. Nuvela este şi un exemplu revelator de fabricare subversivă a emoţiei, dar era prea devreme în gândirea estetică pentru a se observa acest lucru şi poate că nici nu era „în chestie”. Rolul literaturii, mai degrabă marginal, este un ilustrativ de atestare sau de confirmare a demersului ontologic. Chiar dacă Heidegger se va apropia bine de poezia germană solemnă, cu virtuţi metafizice – Hölderlin, Rilke, Trakl, Stefan George. E, de fapt, în căutarea unui nou sens al sacrului, dincolo de orice onto-teologie şi de orice teologie metafizic-conceptuală. Dar, pe măsură ce trece timpul, drumurile literaturii şi filosofiei se intersectează tot mai des. Discursivitatea filosofiei se nutreşte, la vedere sau pe ascuns, din intuitivitatea literaturii, înaintând pe calea unui sincretism tot mai necesar. A se avea în bună vedere Nietzsche! Am putea socoti că avem de a face chiar cu o întoarcere la Platon, unde cunoaşterea dianoetică, discursivă, se întemeia pe intuiţia intelectuală, contemplativă, noetică. Iar nous-ul aristotelic este actul suprem al intuirii nemijlocite a celor esenţiale. Dar este numai unul dintre procedeele şi una dintre sursele postmodernismului, pentru depăşirea unei structuri dianoetice lipsite simbol, intuiţie sau afectivitate. Alte tipuri de analize, adesea destul de neobişnuite, se fac anual la Forumul literar al Lyon-ului. Voi încerca o trecere în revistă utilă pentru un răspuns la întrebarea: unde este azi romanul şi încotro (ne) va duce?
Heidegerianul german Peter Sloterdijk, nietzschean „baroque et urticante”, a fost supus, de către Jean Birnbaum, unui tir de întrebări (pe 31 mai 2010) cu privire la „Impulsiunea literară şi scandalul filosofic”. Ce crede despre gândirea ca experienţă a decepţiei şi raporturile sale cu literatura? Excursul filosofului porneşte prin a aminti că filosofia este o consecinţă a inventării de către greci a unei limbi modificate de fenicieni, care au introdus vocalele, astfel că lectura se putea face fără a mai fi nevoie de cineva care să indice pronunţia corectă, şi se poate trece de la lectura cu voce tare, la lectura cu voce joasă şi apoi la lectura tăcută. Sloterddijk nu uită să remarce „această voce care-ţi şuşoteşte în urechea interioară precum vocea unei instanţe superioare ar fi invadat spiritul cititorului”, ceea ce semnifică apariţia conştiinţei morale. Şi, uite-aşa, filosofia decolează din literatură ca să înlocuiască, odată cu Platon şi dialogurile sale ca formă literară, un teatru în care, în epoca părintelui Academiei, îşi pierduse capacitatea de sinteză culturală a unei societăţi şi, deci, de provocare a unei vibraţii emoţionale unanime. Şi iată cum, pe ce drum misterios, ajungem la ideea apariţiei filosofiei dintr-o cale de „fabricare a emoţiei”. Apoi, filosoful, ca într-un dans imprevizibil şi impulsiv, ameninţător şi ironic, ne aduce la Goethe, Schiller sau Thomas Mann, revoltele din 1968, marxism şi gândire asiatică (atât de atrăgătoare pentru el). Greu de ţinut în frâu gânditorul german – e ca şi cum ai vrea să prinzi un peşte într-o plasă cu ochiuri prea largi, constată reporterul Régis Poulet, alegând o metaforă din altă convorbire, în care Peter Sloterdijk făcea portretul filosofului ca peşte zburător, imagine valabilă mai ales pentru filosofii germani, care au tendinţa de a căuta un loc de observaţie înalt: ne gândim, împreună cu el, la Sils-Maria din Engadine, Elveţia, pentru Nietzsche, sau la Messkirch din Pădurea Neagră a lui Heidegger şi chiar la felul în care Peter Sloterdijk stătea aşezat în fotoliul său! Da, dragă cititorule, filosofia era construită pe hiperbolă, care o făcea să-şi salveze înaltul suveran şi să se exprime într-un mod literar. Se evită astfel mediocritatea prin grandoare (Paul Valéry: mediocritatea indivizilor, eficacitatea grupului; „La grandeur n’est pas naturelle aux Français”), dar te paşte gândul dacă nu cumva recursul la hiperbolă nu mai era şi un semn de neputinţă a exprimării lucrurilor şi dacă simplitatea nu ar putea fi considerată ca o soluţie pentru exprimarea adevărului. Provocator şi sincer, Sloterdijk declară că romanul este un fel de pubelă, urât în secolul al XVIII-lea, cunoscând înflorirea în secolul al XIX-lea (Nietzsche punea romanele ruseşti în frunte) şi atingând punctul culminant în prima jumătate a secolului al XX-lea. Parcă pentru a da cezarului ce e al cezarului şi a calma rumoarea stârnită în sală de metafora „roman/pubelă”, filosoful afirmă deschis că arta contemporană a dezvoltat la extrem facultatea de a solicita capacităţile de meditaţie a cititorilor sau a spectatorilor, oferindu-se ca o gaură neagră ce absoarbe excesul nostru de inteligenţă! Şi totuşi, care este statutul pe care Peter Sloterdijk îl acordă literaturii în relaţie cu filosofia? Unele răspunsuri le putem găsi recurgând la „Reguli pentru un parc uman” (2). După două milenii şi jumătate, aflăm, învăţarea cititului şi scrisului este o întreprindere de inhibare a sălbăticiei umane, întrată în implozie în secolul al XX-lea. Privind fără ochelari de cal şi fără prejudecăţi, vom observa cât s-a schimbat lumea în care evoluăm: e o lume în care antropotehnicile, adică tehnicile care ne influenţează modul de a trăi şi de a deveni, ne solicită într-un mod cu totul nou. Şi nu e vorba, ca să nu renunţăm la metafore, de ape mai adânci, ci de ape noi pentru înot. Iar literatura trebuie să ofere noi metode de a răspunde acestor noi provocări, însă filosoful german crede mai puţin în supravieţuirea literaturii decât în emergenţa unei noi noţiuni de arhivare a informaţiei. Şi totuşi, „în ochii mei, literatura nu e un instrument, este un mijloc şi proza filosofică admite un element de lirism, ca la Camus, pe care-l iubesc nespus încă din tinereţe”. (3) Povesteşte că soţia i-a spus cândva: „Trebuie să scrii romane! A face filozofie este ca şi cum ai da dulceaţă porcilor!” A încercat, în van, să-i explice că a scrie filozofie este răspunsul său la situaţia romanului modern: cum cea mai mare parte dintre personajele romanului contemporan sunt plictisitoare, mai bine să povestească destinul pasionant al conceptelor. Să ne amintim că, în „Eseu despre intoxicaţia voluntară” (4), defineşte pe filosofi – împreună cu Nietzsche – drept „medici ai culturii” şi pe scriitori (Robert Musil, Franz Kafka, Thomas Mann, Hermann Broch sau Paul Valéry), drept „maeştri ai gândirii periculoase”, experimentatori care mânuiesc materiale explozive. „A fi scriitor înseamnă a te lăsa contaminat de substanţele periculoase ale epocii. Literatura ţine de ordinul primei reacţii, de reflexul imunitar al sistemului nostru vital şi din pricina asta rămâne legată de expresivitate. Filosofia nu se „se exprimă”. Filosofia este voinţa de a câştiga o poziţie degajată. În ceea ce mă priveşte, particip la tot felul de mişcări patologice, cunosc, practic toate infecţiile.” (3) După Sloterdijk, momentul fecund al literaturii moderne este ciuma din Florenţa anului 1348. Cu Boccacio, apare o nouă formă de narativitate europeană. Ea ţine să demonstreze că oamenii au un talent nebun de a supravieţui. Din acest moment, literatura seculară este rezistenţă contra seducţiei frivole a regresiunii şi a morţii. Paul Valéry va spune, în 1919: „Ştim acum că civilizaţiile sunt muritoare”. În această dramă, literatura are un rol de jucat, crede filosoful german. „Mitologia clasică este un sistem de a organiza uitarea, pentru a suprima experienţele noi, pentru a reduce noul la vechi. Mitul e un sistem de poveste care se repetă fără încetare, cu mici variaţiuni, pentru a aduce realităţii bogate în evenimente real şi a-l reduce mereu la un model identic a ceea ce se petrece, în fond, în lume, dintotdeauna. În acelaşi timp există o mitologie modernă, care funcţionează ca un sistem pentru a administra uitarea colectivă. Adică a organiza prezentul ca o baie permanentă de informaţie. Informatorii noştri sunt, dintr-un punct de vedere sistematic, mitologi care contribuie în permanenţă la abolirea memoriei. Informaţia despre prezent dispare în spatele mitului care a creat un univers în care, în fond, nimic nu se schimbă. Se povesteşte o multitudine de istorii pentru a nu mai avea de povestit.” (5)
Interesant, nu? Fabrica de emoţii devine fabrică de real sub care ascunde Realitatea. De aceea, poate că lecturile noastre s-ar cuveni să fie mai bine selectate, poate că ar trebui să ocolim „miturile moderne” sau să le acceptăm cu circumspecţie. Chiar şi în cazul în care suntem creatorii lor. Sau poate nu…
(va urma)
…………………
* Interview : six mois après le Goncourt, Pierre Lemaitre lit „Au revoir là-haut”… în Francetvinfo, culturebox & Un entretien avec Pierre Lemaitre, Paris Match, 4 nov 2013
(2) Peter Sloterdijk, Regeln für den Menschenpark, Ein Antwortschreiben zu Heideggers Brief über den Humanismus, Suhrkamp Verlag, Frankfurt am Main, 1999
(3) Peter Sloterdijk, „Pour être philosophe, il faut devenir un personnage de roman”, Jean Birnbaum, Le Monde des livres, 20.05.2010
(4) Peter Sloterdijk, Essai d’intoxication volontaire, Ed. Calmann-Lévy. Paris 1999
(5) Peter Sloterdijk, la révolution „pluralisée”, Entretien par Arnaud Spire, 1er décembre 1999, http://www.regards.fr/

Anna AHMATOVA
(1889 – 1966)

Anna Ahmatova (Gorenko) s-a născut în preajma Odesei, în localitatea Bolşoi Fontan. Tatăl său fusese inginer-mecanic de marină. Curând, familia se stabileşte în nordicul şi imperialul Ţarskoe Selo, unde Anna avea să se afle până la 16 ani. Învaţă a citi după abecedarul lui Lev Tolstoi. Studiază la gimnaziul de fete. Primele versuri le scrie pe când avea 11 ani. În 1905, părinţii divorţează şi mama cu copiii reiau calea sudului, stabilindu-se în oraşul Eupatoria din Crimeea. Ultima clasă de gimnaziu o face la Kiev, după care e admisă la Facultatea de Drept a Şcolii Superioare din acest oraş. În 1910 se căsătoreşte cu poetul Nikolai Gumiliov, dar după trei ani divorţează. La Petersburg frecventează Cursurile Superioare de Istorie şi Literatură. Scrie versurile ce aveau să intre în prima sa carte, „Seară” (1912), pe care deja o semnează cu pseudonimul Ahmatova (după numele unei străbunici ce se considera descendentă din Hoarda de Aur). În ce priveşte orientarea poeto-canonică, Ahmatova scria: „În 1910 se acutizase criza simbolismului şi poeţii începători nu mai aderau la acest curent. Unii din ei înclinau spre futurism, alţii – spre akmeism. Împreună cu colegii mei din primul „Atelier al poeţilor” – Mandelştam, Zenkevici şi Narbut – ne-am făcut akmeişti”. Un timp este secretarul asociaţiei „Atelierul poeţilor”, care edita revistele „Apollon” (1909-1917) şi „Hiperboreanul” (1912-1913). Unul din capii de şcoală era Nikolai Gumiliov, ce menţiona: „În schimbul simbolismului vine o nouă orientare care, oricum s-ar numi, akmeism (de la grecescul akme – nivel superior, perioadă a înfloririi) ori adamism (o clară şi sigură privire bărbătească asupra vieţii), necesită un mai pregnant echilibru de forţe şi o mai exactă cunoaştere a relaţiilor dintre subiect şi obiect, decât le avea simbolismul”.
Transgresând experienţele şi achiziţiile estetico-particularizatoare ale simbolismului, akmeismul a constituit primele trepte spre şi în avangardă, introducând în prozodia rusă (şi) versul liber. Discursul se apropie de oralitate şi e subordonat, în principiu, sensului mai direct, mai deschis. În această linie a „prozaizării” poemului, temperării intonaţiilor exaltate ale simbolismului, Anna Ahmatova este cu adevărat protagonistul, corifeul akmeismului. În notele autobiografice poeta scria: „Revolta noastră contra simbolismului a fost absolut îndreptăţită, deoarece noi ne simţeam deja oameni ai secolului 20 şi nu doream să rămânem în secolul precedent”.
În 1914, editează cea de-a doua carte, „Mătănii”. Peste trei ani îi apare volumul „Stolul alb”. După revoluţie lucrează la biblioteca Institutului de Agronomie. În 1921 publică volumul „Pătlagină” (Podorojnik), iar în anul următor – „Anno Domini MCMXXI”. Scrie studii despre creaţia lui Puşkin. De pe la începutul anilor ’20, versurile nu-i mai sunt solicitate pentru publicare sau re-publicare. În toamna anului 1925 este exclusă din Uniunea Scriitorilor din Rusia drept „poet neproletar”. După război, scrie eseuri, proză. În 1962 încheie „Poemul fără erou” la care a lucrat circa două decenii. Alte cărţi: „Goana timpului” (1965), „Tainele meseriei” (1936 -1960), „Elegii nordice” (1940-1945). Memorii despre A. Blok şi A. Modigliani. Traduceri, inclusiv din poezia română.

Trei poeme

1

Da, am iubit adunături nocturne, până-n dimineaţă, –
Pe micuţa masă paharele ca de gheaţă,
Peste cafeaua neagră subţire abur aromat,
A căminului greu şi roşu jar de iarnă, aţâţat,
Veselia glumei literare muşcătoare, subtilă,
Şi prima ocheadă-a amicului, neputincioasă şi umilă.

2

Ispită n-a existat. Ispita în tihnire trăieşte,
Ea roade postitorul, preasfinţitul îl asupreşte

Şi în miezul nopţii de mai peste jună călugăriţă
Ţipă istovit precum o rănită vulturiţă.

Iar desfrânaţilor şi păcătoaselor amabile-n fiece ungher
Nu le este cunoscută-mbrăţişarea braţelor de fier.

3

Oare nu din motiv că lăsând blestemata neseriozitate,
Privesc adânc tulburată la palatele întunecate?
De-acum obişnuită cu înalte zvoniri preacurate,
De-acum judecată după legi pe pământ neumblate,
Eu, ca o criminală, mă mai târăsc spre acel loc
De execuţie îndelungă, arsă de al ruşinii foc.
Şi văd oraş minunat, şi aud glasul celui iubit,
De parcă încă n-ar exista tainicul mormânt,
Unde, lângă cruce, îngenunchind în arşiţă şi brumă,
Eu trebuie să aştept judecata grea, de pe urmă.
(1917)

***

Ţie să-ţi fiu supusă? Ţi-ai ieşit din minţi!
Doar puterii divine dau ascultare.
Nu-mi doresc alinare, nici scrâşnet din dinţi,
Soţul – mi-e călău, casa lui – închisoare.

Dar asta e! Venisem de bună voie…
Decembrie se năştea, vântu-n câmp urla.
Luminos era-n a ta nevolnicie,
Pe când după geam întunericul domnea.

Astfel în străvezia sticlă pasărea
Se loveşte în iernatica urgie
Şi sângele îi pestriţează aripa.

Acum mă umplu fericirea şi tihna.
Adio, şi-o să-mi rămâi drag pe vecie,
Pentru că în casa ta primii străina.
(1921)

***

O toamnă nemaipomenită a edificat cupolă înaltă,
Norii primit-au ucaz să nu-ntunece bolta din infinit,
Şi oamenii se mirau: luna septembrie e ca şi-ncheiată,
Dar zilele friguroase, umede unde s-ar fi prăpăstuit?
Apa canalelor tulburi se făcu de un verde smaraldiu
Şi urzica răspândea miros ca de roze, dar mai tare.
Răsăritul erau sufocant, nesuferit, demonic, purpuriu,
Şi-l vom ţine minte până la ultima noastră suflare.
Soarele părea să intre-n urbe ca un bandit sau derbedeu
Şi primăvăratica toamnă atât se mai alinta lângă el,
Încât se părea că ar putea să răsară albul ghiocel…
Iată când te-ai apropiat şi tu, liniştit, de cerdacul meu.
(1922)

Calomnia

Calomnia pretutindeni m-a tot însoţit.
Pasu-i târâtor până şi în somn l-am auzit
Şi în oraşul mort sub cerul cu-apucături haine,
Căutând, rătăcit, loc de mas, fărâmă de pâine.
Şi refracţia ei arde în toţi ochii deodată,
Ba ca trădarea, ba ca spaima nevinovată.
Nu mă tem de ea. La orice nouă provocare
Ripostez pe potrivă, demnă, necruţătoare.
Dar fatala zi deja mi-o prezic, e în preajmă, –
În zori vor veni la mine prietenii să mă vadă
Şi mi-or deranja dulcele somn cu bocetul lor,
Iar pe piept mi-or pune iconiţa cu auriu ozor.
Necunoscută de nimeni atunci şi ea va intra
Şi la patul meu cu neobosita gură a sa
Va tot număra obidele care n-au existat,
Împletindu-şi vocea cu prohodul psalmodiat.
Şi toţi vor pricepe: neruşinata prinde-a aiuri,
Încât vecin la vecin nu va-ndrăzni a privi,
Pentru ca în straşnic vid trupul meu să cadă,
Pentru ca sufletu-mi să ardă ultima dată
Cu neputinţă terestră, zburând spre-al zilei zorit,
Cu sălbatică milă pentru pământul părăsit.
(1922)

***

O, parcă ştiam eu, când în albe veşminte
Muza intră în strâmta mea locuinţă,
Că mâinile-mi vii se vor lipi, fierbinte
De lira-ncremenită-n eternă suferinţă?

O, parcă ştiam eu, când a joacă se dezlănţui
Cea din urmă furtună a iubirii mele de ieri
Că, într-o zi neagră, ochii de vultur va fi
Să-i închid celui mai bun dintre tineri?

O, parcă ştiam eu, când eram alintată de succes
Şi încercam un destin nemaiştiut, divin,
Că oamenii, curând, cu râs crud şi pervers,
Îmi vor răspunde la pre-mortale rugă şi chin?
(1923)

Multora

Eu – vă sunt glasul, a respirului vostru ardoare,
Eu – sunt reflectarea chipului vostru uimit.
Zadarnică e a zădarnicelor aripi fremătare –
Oricum, cu voi eu rămân până la sfârşit.

Iată de ce mă iubiţi cu atâta aviditate,
În pofida slăbiciunii mele şi-a păcatului durut,
Iată de ce mi-aţi dat din tot ce se poate
Pe cel mai bun din feciorii pe care i-aţi născut.
Iată de ce niciodată măcar un singur cuvânt
Nu m-aţi întrebat de el, ci doar în ceasuri târzii
Cu fumegoase laude trecurăţi ca adierea de vânt
Prin ungherele casei mele pe totdeauna pustii.
Şi se tot spune – nu se poate mai strâns a se uni,
Nu există o altă iubire iremediabilă mai mare…

Cum mai vrea umbra de trup a se despărţi,
Cum mai vrea trupul de suflet a se răzleţi,
Cum mai vreau eu să fiu lăsată-n uitare…
(1922)

***

Când plescăie teroarea lunară,
Otrăvitoare soluţie prinde urbea a potopi.
Fără nicio speranţă de-a adormi,
Prin tulbureala verde-amară
Nu văd nici copilăria mea, nici marea,
Şi nici al fluturilor zbor de-mpreunare
Peste răzor cu narcise legănate-n vânt
În acel an şaisprezece, oarecare…
Ci văd pe veci încremenita horă
A chiparoşilor de la umbritu-ţi mormânt…
(1928)

***

Nu a trimis vreo lebădă după mine
Sau o luntre, sau o neagră plută lină? –
În primăvara anului şaisprezece
A promis că el însuşi curând o să vină.
În primăvara anului şaisprezece spunea
Că eu voi veni ca pasărea în zbor
Prin beznă şi moarte la locuinţa sa
Şi cu aripa umărul îi voi atinge, uşor.
Mie şi-acum îmi mai zâmbesc ochii săi,
Când a şaisprezecea primăvară vine
Ce să fac?! Îngerul de miezul nopţii
Până în zori vorbeşte, vorbeşte cu mine
(1936)

Traducere şi prezentare de
Leo BUTNARU

Statuia Annei Ahmatova de pe malul Nevei

Fascinaţia pantumului european

Patrick Antoine

Pe ploaie

Era o zi întunecată şi, dacă nu mă-nşel, ploua.
Venise primăvara însă frigul îşi menţinea tăria.
Era o zi destul de tristă, lipsea din lucruri bucuria.
Din toate părţile o mare de nori pe boltă se-aduna.

Venise primăvara însă frigul îşi menţinea tăria.
Toţi oamenii-alergau să-şi afle, spre-a se adăposti, un loc.
Mergeai încet şi nici umbrelă la tine nu aveai deloc.
Era o zi destul de tristă, lipsea din lucruri bucuria.

Toţi oamenii-alergau să-şi afle, spre-a se adăposti, un loc.
Erai descoperit pe ploaia care cădea răpăitoare.
Tot fluierând o ritornelă contagios-fermecătoare,
Mergeai încet şi nici umbrelă la tine nu aveai deloc.

Erai descoperit pe ploaia care cădea răpăitoare.
Făceai figură discordantă şi te privisem intrigat.
Doar tu păşeai cu nonşalanţă pe drumul tău netulburat,
Tot fluierând o ritornelă contagios-fermecătoare.

Făceai figură discordantă şi te privisem intrigat.
Era o zi destul de tristă, lipsea din lucruri bucuria.
Venise primăvara însă frigul îşi menţinea tăria.
Doar tu păşeai cu nonşalanţă pe drumul tău netulburat.

Eugène Vermersch
(1845-1878)

Pantum glorios

O, prozatori, alai umil!
Poeţii-s zei cu-adevărat.
La geamul domnului Banville
Clipeşte Phoebus luminat.

Poeţii-s zei cu-adevărat;
Pe frunţi să le-aşezăm narcise.
Clipeşte Phoebus luminat
Prin persiene semi-nchise.

Pe frunţi să le-aşezăm narcise.
Crinul e alb doar pentru ei.
Prin persiene semi-nchise
Banville pătrunde-n ochii mei.

Crinul e alb doar pentru ei;
Doar ei pun preţ pe şoimu-n zbor.
Banville pătrunde-n ochii mei,
Chel şi sfios păşind uşor.

Doar ei pun preţ pe şoimu-n zbor.
Cosiţe-i fac oricărui soare.
Chel şi sfios păşind uşor
Pe vârfuri ca o dansatoare.

Cosiţe-i fac oricărui soare;
Cu ei pe creste tot un tril e.
Pe vârfuri ca o dansatoare
Se duce după espadrile.

Cu ei pe creste tot un tril e,
Bravi cântăreţi nemuritori.
Se duce după espadrile
Pe jilţul lui brodat cu flori.

Bravi cântăreţi nemuritori
Iscând topaz după topaz.
Pe jilţul lui brodat cu flori,
Bûck visătorul e-n extaz.

Iscând topaz după topaz,
Pe Mackbeth mai sinistru-l fac.
Bûck visătorul e-n extaz.
Elisabeth îi e pe plac.

Pe Mackbeth mai sinistru-l fac.
Li-i Notre-Dame în empireu.
Elisabeth îi e pe plac!…
Banville îi zice: tu eşti eu!

Li-i Notre-Dame în empireu
În oda splendidă de foc.
Banville îi zice: tu eşti eu.
„Binevoiţi să-mi faceţi loc!”

În oda splendidă de foc
Ei merg pe drumul cel mai bun.
„Binevoiţi să-mi faceţi loc!”
„Eu lucruri tandre-am să vă spun!”

Ei merg pe drumul cel mai bun.
Zorii-i vor săruta cu jind.
„Eu lucruri tandre-am să vă spun!”
Dar Bûck ascultă bombănind.

Zorii-i vor săruta cu jind.
Halo cum au ei altul nu-i.
Dar Bûck ascultă bombănind.
Blândul Banville ia pana lui.

Halo cum au ei altul nu-i
Zeii-i primesc sub ocrotire.
Blândul Banville ia pana lui,
Banville cu fulgere-n privire.

Zeii-i primesc sub ocrotire.
Olimpu-ntreg le e servil.
Banville cu fulgere-n privire!
O, prozatori, alai umil!

Enfantôme

Fluierul de păsări pe Ape

În voia undei pure plutesc fără-ncetare.
Un port de navlosire nocturnă nu mai am.
Un murmur mă sufocă din ce în ce mai tare.
Sedus cândva de apa imensă mă lăsam.

Un port de navlosire nocturnă nu mai am.
Setea-mi irigă încă albastrul din artere.
Sedus cândva de apa albastră mă lăsam.
Nu mai sfidez pământul ce-n urma navei piere.

Setea-mi irigă încă albastrul din artere.
Mă stăpâneşte pizma din ce în ce mai mult.
Nu mai sfidez pământul ce-n urma navei piere.
Deşerturile sale cu inima le-ascult

Mă stăpâneşte pizma din ce în ce mai mult.
De viaţa găzduită planeta se desparte.
Deşerturile sale cu inima le-ascult.
Vreau fluierul de păsări să le momesc din moarte.

De viaţa găzduită planeta se desparte.
M-asfixiază-albastrul maritim infinit.
Vreau fluierul de păsări să le momesc din moarte.
Mi-e nesfârşită setea iar răul s-a-nteţit.

M-asfixiază-albastrul maritim infinit
Când scena se ascunde să curgă sub tăcere
Mi-e nesfârşită setea iar răul s-a-nteţit.
Pe buzele absenţei muţenia-i de fiere.

Când scena se ascunde să curgă sub tăcere
Paiaţele golaşe de firul meu se prind.
Pe buzele absenţei muţenia-i de fiere
Simt perla rară-a umbrei din ochiul suferind.

Paiaţele golaşe de firul meu se prind
Sub cerul care-n ceaţă îşi tot ascunde faţa
Simt perla rară-a umbrei din ochiul suferind.
Am fluierul de păsări, dar în derivă-i viaţa!

Suzanne Walther-Siksou

Mângâiate de memoria mea

Fraze auzite, mângâiate de memoria mea
Puterea de a mă seduce enorm li-i păstrată
De murmurul lor clipa e înfrumuseţată
Orice glas mi-aminteşte o viaţă uşoară sau grea.

Puterea de a mă seduce enorm li-i păstrată
Au pierit reveriile-n care Rousseau mai credea
Orice glas mi-aminteşte o viaţă uşoară sau grea
Era una altunde într-o vreme de mult perindată.

Au pierit reveriile-n care Rousseau mai credea
În timpul plimbărilor copleşit de-o trăire bogată
Era una altunde într-o vreme de mult perindată
Când sta să cadă noaptea şi cerul se spuzea.

În timpul plimbărilor, copleşit de-o trăire bogată,
Cuvântul lui în lupta cu sine învingea
Când sta să cadă noaptea şi cerul se spuzea,
Nespusă frumuseţe-ntru totul avântată!

Louis le Cardonnel
(1862-1936)

Pantum

„E o grădină nu prea mare, colţ de câmpie dezolată.
Sub adierea monotonă iarba roşcată se zburleşte,
La umbra zidului pe care în tihnă iedera-l tiveşte.
Pe zare-un soare care-apune mai caută-napoi o dată.

Sub adierea monotonă iarba roşcată se zburleşte.
O pasăre de lângă mine îşi ia brusc zborul speriată.
Pe zare-un soare care-apune mai caută-napoi o dată.
Vacarmul broaştelor în iazuri la unison se înteţeşte.

O pasăre de lângă mine îşi ia brusc zborul speriată.
Cu ochii verzi Motanul Negru acolo jos se ghemuieşte.
Vacarmul broaştelor în iazuri la unison se înteţeşte.
Umbrele-atinse de rugină cântând funebru se dilată.

Cu ochii verzi Motanul Negru acolo jos se ghemuieşte.
Îi simt satanica privire ostil asupra mea fixată.
Umbrele-atinse de rugină cântând funebru se dilată.
Bizară simfonie-a toamnei, fiinţa mea te îndrăgeşte!”

Dominique
(Corsica)
Nyx
(pantum)

O, Nyx ce ore faste ne-acorzi drept beneficiu
Spre-a evada din lumea cu răul ei real
Pentru-a plonja prin vise în plin atemporal
Unde gustăm un picur din marele-i deliciu

Spre-a evada din lumea cu răul ei real
Tu ne oferi eterul într-un imens caliciu
Unde gustăm un picur din marele-i deliciu
Nemărginită-i clipa în supranatural

Tu ne oferi eterul într-un imens caliciu
Ne ospătezi cu miere şi fiere din pocal
Nemărginită-i clipa în supranatural
Somnul vrăjit devine adesea un supliciu

Ne ospătezi cu miere şi fiere din pocal
Îţi respectăm orbeşte şi ultimul capriciu
Somnul vrăjit devine adesea un supliciu

Ce ne transformă visu-n coşmar demenţial!

Jean Claude Blondel

Ispitit de fructe coapte
(pantum)

Ispitit de fructe coapte
Ţi-am dat iama în corsaj.
Doamne, ce plăcută noapte!
Doamne, ce plăcut voiaj!

Ţi-am dat iama în corsaj.
Jertfă i-am adus plăcerii.
Doamne, ce frumos voiaj
Fac doar aventurierii,

Jertfă i-am adus plăcerii
Toată patima trupească;
Fac doar aventurierii
Sufletul să înflorească.

Toată patima trupească
A făcut, topită-n noapte,
Sufletul să înflorească
Ispitit de fructe coapte!

Plaja însorită
(pantum)

Pe-această plajă însorită
Plăpândul val se etala;
Ea-n orice an cădea-n ispită
Când soarele se-nfierbânta.

Plăpândul val se etala
Pe blonda dungă nisipoasă
Când soarele se-nfierbânta
La mine-n sat pe orice casă.

Pe blonda dungă nisipoasă
Ondina se abandona;
La mine-n sat pe orice casă
Sute de păsări vor cânta.

Ondina se abandona
Aici de raze ocrotită;
Sute de păsări vor cânta
Pe-această plajă însorită.

Anonim

Pantumul

Oceanul vast rulează grăbit un val imens
Plin de vieţuitoare cu vâsle argintate…
În marea de hârtie cu albul ei intens
Cerneala face-n hula-i cuvintele să-noate.

Plin de vieţuitoare cu vâsle argintate
Adâncul ne livrează bogatul lui tezaur.
Cerneala face-n hula-i cuvintele să-noate;
Se nasc alexandrinii sub pana mea de aur.

Adâncul ne livrează bogatul lui tezaur:
Vestigii de vapoare din vremuri azi uitate.
Se nasc alexandrinii sub pana mea de aur.
Trăirile-n poveste deja-s pietrificate.

Vestigii de vapoare din vremuri azi uitate
Răsună încă straniu şi încă vor să fie.
Trăirile-n poveste deja-s pietrificate
Catargul îngroşându-l: un vers de poezie.

Răsună încă straniu şi încă vor să fie
Vapoarele al căror trecut deja s-a şters.
Versificând, poetul cuvinte-albastre-mbie.
Oceanul vast rulează grăbit un val imens!

Orfeo

Pantumul vrăjitoarei

Nu, dragii mei, bine că nu sunt cumsecade.
Eu zbor în ţara-n care n-ajunge muritor
Când peste somnul vostru lumina lunii cade
În braţe voi mă strângeţi cu dor mistuitor.

Eu zbor în ţara-n care n-ajunge muritor;
Fac dragoste cu dracul chiar sub spânzurătoare.
În braţe voi mă strângeţi cu dor mistuitor
Visând un cer cu păsări de-a pururi cântătoare.

Fac dragoste cu dracul chiar sub spânzurătoare;
Blondinele-mi şuviţe le spăl în Acheron.
Visaţi un cer cu stele de-a pururi cântătoare
Şi-un înger ca-n poveste cu ochi de celadon.

Blondinele-mi şuviţe le spăl în Acheron
Spre-a deveni şerpoaice în dansul meu de noapte.
Un înger ca-n poveste cu ochi de celadon
Înfiripaţi sub pleoape şi-l drăgăliţi cu şoapte.

Spre-a deveni şerpoaice în dansul meu de noapte
Voi meşele-mi atingeţi cu inimi plângătoare;
Înfiripaţi sub pleoape şi-l drăgăliţi cu şoapte
Duiosul chip sfielnic al unei domnişoare.

Voi meşele-mi atingeţi cu inimi plângătoare,
Scântei de la sabatul cu focul lui bengal,
Duiosul chip sfielnic al unei domnişoare
Salvată-n visul vostru din chinu-i infernal.

Scântei de la sabatul cu focul lui bengal,
Vă buiestrează somnul bătrâna vrăjitoare,
Salvată-n visul vostru de chinu-i infernal,
Ea trece drept Prinţesa de Clèves, seducătoare.

Vă buiestrează somnul bătrâna vrăjitoare;
Sub mângâierea voastră aleanul o îmbată.
Ea trece drept Prinţesa de Clèves, seducătoare;
Atunci Nemours îi sunteţi, iubirea-ntruchipată.

Sub mângâierea voastră aleanul o îmbată.
Îşi camuflează astfel privirea verde sumbră.
Atunci Nemours îi sunteţi, iubirea-ntruchipată
Atât de liniştită şi fără pic de umbră.

Îşi camuflează astfel privirea verde sumbră.
La pieptul ei pisicii i-e dat să se cocoaţe.
Atât de liniştită şi fără pic de umbră
În ochi,amanta voastră se lasă strânsă-n braţe.

La pieptul ei pisicii i-e dat să se cocoaţe.
Deşi îi sunt aprinse dorinţele nomade
În ochi, amanta voastră se lasă strânsă-n braţe…
Nu, dragii mei, ştiţi bine că nu sunt cumsecade!

Marco Bertolini

Pantum neglijat

Toiul amiezii-i la soroc.
Vremea este însă sumbră.
E un ceas de nenoroc
Şi un ritual de umbră.

Vremea este însă sumbră.
Nu-i lumină mai deloc
Şi un ritual de umbră
Îmi stă inima în loc.

Nu-i lumină mai deloc.
Totul intră în penumbră.
Îmi stă inima în loc.
Amintirea mă inundă.

Totul intră în penumbră.
Paznicul aprinde-un foc.
Amintirea mă inundă.
Moartea nu stă sub obroc.

Kris Altair

Făurar

În temperatul Făurar
E dulce-orice surâs de soare.
Lângă ienupărul precar
Trăiesc o mare consolare.

E dulce-orice surâs de soare.
Resimt ceva întremător.
Trăiesc o mare consolare.
Vrabia cântă mai cu spor.

Resimt ceva întremător.
Din cer cad umbrele târzii.
Vrabia cântă mai cu spor.
Îngân fragile melodii.

Din cer cad umbrele târzii.
Sub pomul meu, divinitate,
Îngân fragile melodii
Din dorul de Eternitate.

Sub pomul meu, divinitate,
Gânduri edenice mi-apar
Din dorul de Eternitate
M-ascultă păsările doar.

Gânduri edenice mi-apar.
Spun un pantum cu voce tare.
M-ascultă păsările doar.
Natura-i revigoratoare.

Spun un pantum cu voce tare.
Mă rog la veşnica Fecioară.
Natura-i revigoratoare.
O nouă zi se iscă iară.

Mă rog la veşnica Fecioară
Pe o potecă de căprar.
O nouă zi se naşte iară
În temperatul Făurar!

Traduceri de Ion Roşioru