Spații culturale nr. 35 (12)
Ionel POPA
VINTILĂ HORIA – CAVALERUL RESEMNĂRII
Imagini şi simboluri ale spaţiului
O primă caracteristică a romanelor lui Vintilă Horia: trama lor se desfăşoară pe două planuri îngemănate, unul filosofic-moral, celălalt politic. A doua trăsătură: cadrul istoric (fictiv) al fabulei este construit, narativ şi stilistic, de aşa manieră, încât să trimită spre contemporaneitatea autorului. Aceste caracteristici justifică de ce scriitorul dezvoltă în operele sale o anumită viziune spaţială, care se dovedeşte absolut necesară realizării infrastructurii lor. Tehnicile folosite fac din elementele spaţiului imagini plastice ale unor idei, sentimente, stări existenţiale. Fiecare loc are un anumit chip (formă, relief, dimensiune, componente, orientare geografică) care, sub pana inspirată a scriitorului dezvoltă o anumită semnificaţie. Şi fizic-geografic, şi semantic Cavalerul resemnării are o ţesătură spaţială făcută dintr-o urzeală şi bătătură subtile dând romanului o “topografie” specifică (cf. Monica Nedelcu).
Tânărul principe, Radu-Negru, a cărui ţară a fost cotropită de Semilună, pleacă la Veneţia în căutare de ajutor în lupta de eliberare. Înşelat şi dezamăgit în speranţele sale se reîntoarce în pădurea sa valahă.
Călătoria structurează materia epică a romanului. Deplasările în spaţiu punctează momentele intrigii. La întoarcerea acasă, iniţiat şi cunoscător, tânărul domn ştie că trebuie să ducă de unul singur lupta împotriva Semilunii [secera … ] şi că trebuie să-şi trăiască existenţa până la capăt cu toate problemele ei. Devenind cavalerul resemnării descoperă adevărul căutat: ,,Nu există decât o singură problemă cu adevărat gravă şi importantă: prezenţa mea în faţa lui Dumnezeu.” Este clar de ce scriitorul a pus drept motto romanului său o frază a filosofului danez Kierkegaard, atât de îndrăgit, din care a scos şi titlul: ,,Cavalerul resemnării renunţă la împlinire şi se închină cu toată umilinţa în faţa puterii eterne. Aceasta este libertatea sa.”
Pentru a se prezenta în faţa lui Dumnezeu trebuie să facă călătoria. Care sunt locurile pe care le străbate?
În călătoria sa la Veneţia şi înapoi, Măria Sa, Radu-Negru, străbate un spaţiu exterior fizic care, treptat, se metamorfozează în unul interior moral. În roman sunt două lumi aflate în opoziţie: Veneţia şi Pădurea (Valahia). Sunt frecvente lexemele din sfera frontierei care despart cele două lumi în aici şi acolo. Termenii binomului îşi schimbă semnul + sau – în funcţie de poziţionarea protagonistului şi de pragul de cunoaştere pe care el se găseşte. De la plecarea din ţară şi până la întoarcerea acasă, Veneţia este pentru Radu-Negru lumea libertăţii, iar Valahia cotropită, o lume a închisorii. Din momentul părăsirii Serenissimei Republici semnul valorizării se schimbă: ceea ce spera să fie o lume liberă s-a dovedit a fi o închisoare cu gratii de aur, iar ceea ce considera a fi o închisoare se dovedeşte a fi libertate.
Prezentând cele două lumi despărţite de o cortină, romancierul face aluzie la Europa de după al doilea război mondial, situaţie numită de politicieni şi ideologi “războiul rece”. Faţă de această graniţă dictată se manifestă două atitudini: a) refuzul ei în speranţa restaurării unităţii. Este atitudinea lui Radu-Negru (în ciuda şovăielilor sale) şi a românilor refugiaţi în Pădurea răzvrătită, a dalmatului Undina Burbur şi a neamului său de păstori şi plugari, a medicului italian de la Curtea valahă, Della Porta, a pictorului Aloisio Loredan, a călugărului marcedar Yoaquin; b) ignorarea şi acceptarea cortinei de către Veneţia (Apusul) care a încheiat pactul de pace şi comerţ cu Semiluna, de renegaţii şi trădătorii, gen Dragomir. Veneţia şi locuitorii ei, fără prea mari probleme de conştiinţă, se complac în luxul şi bunăstarea lor puşi la adăpost de respectivul tratat cu Imperiul din partea de răsărit a Europei. Pe perioada şederii la Veneţia, această stare de război rece pune în cumpănă pe Radu-Negru. La un moment dat îl bate gândul să renunţe la scopul venirii sale în Republica celor Zece şi să rămână alături de curtezana Veronica Trevisan.
Pentru construcţia şi problematica romanului important este începutul lui.
Spaţiul închis al bisericii în care se desfăşoară ceremonialul înmormântării Bătrânului domnitor are câteva componente, abil distribuite şi mânuite de scriitor: semiobscuritatea, mirosul şi fumul de tămâie, sunetul cântat al cădelniţei, murmurul rugăciunilor. Toate sunt adevărate narcotice pentru rememorare şi meditaţie. Acest prim capitol intitulat ,,Totul nu-i decât memorie” este o profundă introspecţie. Rememorând secvenţe din viaţa zbuciumată a tatălui său consacrată apărării ţării de cotropitori, tânărul prinţ moştenitor îşi caută de fapt locul şi menirea în această lume. Din reflecţiile principelui creşte construcţia problematică a romanului (cf. Pompiliu Crăciunescu).
Prin rememorarea secvenţelor de luptă împotriva otomanilor cotropitori se conturează opoziţia dintre ţara românească şi cruciaţii apuseni. Pe de o parte, atitudinea gravă şi responsabilă a românilor în faţa duşmanului; de cealaltă parte, atitudinea trufaşă şi arogantă a cavalerilor creştini. Încălecând şi amestecând timpii istorici scriitorul sugerează un spaţiu-timp al faptei, al experienţei şi învăţăturii, al gândului vizionar: ,,«Inamicul se desfăşura lent, cu o mişcare aproape imperceptibilă, pe care o ştiam bine. Eram singurul care cunoşteam sensul ascuns al acestei mişcări, căci eram singurul dintre toţi aceşti principi creştini care îi înfruntasem deja şi îi învinsesem. Am cercat să-i înştiinţez, era însă prea târziu. Cavalerii apuseni se puseră în mişcare, înaintau, în zornăitul uriaş al armurilor, drept spre masa aceea aparent diformă care se încovoia sub şoc, îi înghiţi, îi înăbuşi, îi sufocă înaintea căderii nopţii. M-am năpustit împreună cu oamenii mei în încleştare, sigur fiind deja de înfrângere. Dar cum să scap? M-ar fi învinuit de laşitate sau de trădare. […] mă pierdui în clocotul de oameni. M-am pomenit seara, pe o colină de unde am văzut, la stânga, focurile de bucurie pe care necredincioşii le aprinseră pe câmpie, iar la dreapta apele Dunării. Totul era pierdut pentru noi. […] Mă tem pentru tine, fiule, şi pentru fiii tăi, şi pentru fiii fiilor tăi. Continuă lupta, striveşte-i pe păgâni. […] Aş vrea ca o dată şi o dată să stau liniştit în mormânt.»” Vorbele Bătrânului sună a testament lăsat urmaşilor şi urmaşilor urmaşilor.
În roman se confruntă două spaţii (lumi) fiecare purtând semnificaţii proprii (cf. Georgiana Orian): aici (pădurea valahă cu oamenii ei) şi acolo (Veneţia – Apusul). Cum arată şi ce semnifică cele două spaţii pe care Radu-Negru le străbate căutându-şi drumul său de principe şi om?
Pentru principele român, ,,,Veneţia este mirajul spaţiului fără frontiere.” (Monica Nedelcu) La început, pentru personajul lui Vintilă Horia cunoaşterea pare un atribut rezervat exclusiv acestui spaţiu opus celui din care vine, pădurea. ,,Prin Della Porta, medicul italian de la curtea valahă, care îl iniţiază pe Radu-Negru în secretele artei şi filosofiei, Occidentul se prefigurează, în ochii Domnului, ca fiind încărcat de nesfârşite posibilităţi de apropiere de adevăr.” (Monica Nedelcu) Contactul direct cu dincolo şi experienţele trăite acolo îi descoperă o realitate diferită de cea visată.
Călătorind spre Veneţia, prin ţinutul Dalmaţiei (o parte aparţinând Veneţiei, alta căzută sub ocupaţia otomană) prinţul cunoaşte pe Undina Burbur şi neamul său de plugari şi păstori, luptători pentru libertate. Această secvenţă din călătoria lui este importantă pentru ceea ce urmează să trăiască şi să cunoască în timpul şederii sale în oraşul lagunelor.
Radu-Negru, însoţit de Della Porta, călăuzit de Undina Burbur ajunge la Spalato, primul oraş-cetate de pe teritoriul veneţian. Apropiindu-se de oraş călătorii simt ,,mirosul mării”, dar sunt nevoiţi să meargă pe un ,,drum noroios”: ,,Înaintară, ţinând calul de frâu, până într-un loc unde drumul cobora brusc şi unde pădurea ceda terenul unor piersici înfloriţi (o opoziţie între aici şi acolo). Diafani şi spirituali, ca înfăţişările altei lumi care nu a trebuit să cunoască păcatul şi răul, arborii se resfirau uşor spre mare. Radu-Negru văzu un zid albastru care închidea orizontul, despărţit de cer printr-o linie dreaptă abia distingând cele două nuanţe de azur, mai închis în partea de jos, mai deschis sus, pierzându-se treptat în lumină. Era marea, pe care el nu o văzuse niciodată. La malul apei, încinse de razele soarelui, cupole străluceau verzi şi roşii, iar un zid lung încercuia oraşul în întregime.” Radu-Negru are impresia că a păşit în paradisul liber visat. Dar ,,un soldat îi opri în faţa unui turn fortificat care se înălţa printre piersici, la marginea drumului.” Popasul-temniţă la Spalato este pentru principe o premoniţie a celor două Veneţii: cea măreaţă visată şi cea reală pe care o va cunoaşte: ,,Soldatul îi conduse înaintea unei case frumoase din piatră cenuşie, deasupra intrării se găsea stema Veneţiei, grifonul lui San Marco, cu o labă aşezată pe cartea sfântă. […] Urcară o scară. Totul era de o curăţenie impecabilă. Treptele străluceau ca şi cum ar fi fost din marmoră. Soldatul îi introduse într-o încăpere […]. Un soldat din gardă le luă săbiile şi le aşeză pe masa ofiţerului care privea pe fereastră ziua de primăvară întinzându-se peste oraş şi mare. Nu răspunse la salutul lor absorbit de contemplare. Ca o aripă uşor legănată de valuri, o pânză albă de corabie trecea pe dinaintea cadrului strălucitor al ferestrei. Interiorul şi exteriorul comunicau. Totul era frumos şi ordonat. Nici un lucru neprevăzut nu se putea produce. Cerul părea opera oamenilor.
Apoi veni rândul tenebrelor şi frigului. O poartă grea se închise în urma lor.”
În interiorul descrierii oraşului este introdus dialogul-interogatoriu dintre ofiţerul veneţian şi cei doi oaspeţi. Întregul paragraf reprodus cu fraza lui finală este o punere în abis.
Paginile despre şederea prinţului Radu-Negru în Republica dogilor redau printr-o suită de simboluri şi metafore spaţiale mărirea şi decăderea Serenissimei. Tot ce aminteşte de gloria şi măreţia Veneţiei apare încremenit. Ceea ce frapează pe prinţul român şi reţine imediat sunt viciile care au pus stăpânire pe oraş şi locuitorii lui: luxul, desfrâul plăcerilor, frivolitatea, viciile contra naturii, puterea curtezanelor. Trecând prin diferite întâmplări, care nu o dată îi pun în pericol viaţa, Radu-Negru constată că Republica a devenit casa minciunii, a intrigii, a trădării şi crimei. Semnificativ e faptul că mai toate viciile le descoperă în piaţă: Piaţa San Marco, în vecinătatea Bisericii Ioan Gură de Aur. Veneţia (Apusul) nu e subjugată direct de Semilună ca ţara sa, ci de hedonismul de toate felurile exacerbat.
Spaţiul Veneţiei este cartografiat într-o serie de subspaţii (locuri): palatul dogilor, palatul rezervat găzduirii lui Radu-Negru, mişunând de spioni, palatul Veronicăi Trevisan, casa ,,poetului” Erratino, casa pictorului Aloisio Loredan, piaţa, canale, biserici. Şirul lor se încheie cu cala corabiei turceşti din port în care principele este închis prin trădarea lui Dragomir. Toate locaţiile sunt spaţii închise care în loc să ocrotească, trezesc teamă, se pun la cale comploturi şi crime, emană mistere care ameninţă, care pun în pericol viaţa. Emblemă a acestor locuri este locuinţa magicianului Florentino de Concarreso aflată în Torcello pe o străduţă cu ,,căsuţe joase, verzui de umezeală şi mucegai.” Încăperea [bârlogul] în care ,,magicianul” îl primeşte pe Radu-Negru este o ,,încăpere joasă şi boltită, cu unica fereastră deasupra lagunei. Duhoarea de pisică şi de sulf făcea ca aerul să fie de nerespirat.” Acest Mefisto vrea sufletul omului nu prin semnarea unui pact, ci însuşirea lui prin crimă.
Împotriva a tot ce înseamnă ,,subtil şi dulce”, fals şi primejdios scriitorul opune spaţiul deschis al mării dezlănţuită. În barca purtată de valurile mării în furtună Radu-Negru şi Veronica se iubesc furtunos. Furtuna, vântul, ploaia fac din scenă o mică parabolă.
Veneţia în care ajunge Radu-Negru ,,nu e decât o închisoare aurită” (Pompiliu Crăciunescu) Principele cade pentu moment în plasa Veneţei, dar se salvează prin memorie, prin iubire şi datorită călăuzelor sale prin această lume: Della Porta, pictorul Aloisio Loredan, la care se adaugă călugărul marcedar Joaquin Coordero de Ibiza, sclav pe corabia otomană, care îl scapă din captivitatea turcilor.
După ce îi spune povestea (parabola) despre împăratul tiran care a poruncit să fie tăiată ,,pădurea rebelă” în care s-au refugiat cei dornici de libertate, Joaquin îşi încheie povestea cu următoarele vorbe: ,,Veniţi din acea pădure, nu ştiu pentru ce motive. Ce ştiu este că trebuie să vă întoarceţi acolo. Nu sunteţi principele pădurii?” Gestul şi istorisirea lui Joaquin Cordero îl restituie pe Radu-Negru, cel chinuit de întrebări şi nelinişti, trecutului şi lui însuşi. Pădurea sa i-a devenit semn al indentităţii. (cf. Monica Nedelcu)
Scăpat din captivitatea turcilor de către Joaquin, Radu-Negru se întoarce în Pădurea sa.
Codrul e prezent în toate etapele vieţii sale (chiar şi în Veneţia, sub forma amintirilor), îi veghează copilăria, adolescenţa, tinereţea şi iubirea, maturizarea, iar atunci când e nevoie devine ostaş al principelui întru apărarea ţării. Pentru prinţ, pădurea este un autentic locus amoenus (cf. Monica Nedelcu).
În drum spre casă prin ţinutul Dalmaţiei, Radu-Negru îl prinde pe trădătorul Dragomir, dar nu-l ucide în duelul cavaleresc. Pădurea, simbol al libertăţii, cinstei, prieteniei, valori pe care Dragomir le-a trădat aliindu-se cu turcii, va îndeplini actul justiţiar.
Ajuns în teritoriul liber al ţării, înaintează liniştit şi sigur pe firul Râului Sărat, însoţit de un ţăran-oştean care înseamnă cu prezenţa lui hotarul dintre bine şi rău. Arborii freamătă înaintea lui înclinându-şi cu respect frunzişul.
Pădurea ocroteşte, judecă şi pedepseşte. În acelaşi timp este strateg şi oştean. În pădure, în timpul somnului sub un stejar, Radu-Negru are un vis: i se arată un Domn, parcă coborât de pe Columnă, îmbrăcat ca un ţăran, cu plete lungi, pe cap cu o căciulă din blană de miel, care conducea o armată de copaci giganţi, care la semnele făcute cu paloşul, se prăbuşeau peste duşmani. Visul dezvăluie tânărului Domn cheia succesului în lupta ce urma s-o dea împotriva cotropitorului. După luptă, sub copacii şi bolovanii prăvăliţi peste duşmani Radu-Negru află trupul neînsufleţit al trădătorului Dragomir. Pădurea l-a pedepsit!
,,În spaţiul valah mişcările se ordonează înăuntrul unui cadru general şi fix configurat de elementele naturale: la nord Carpaţii, la sud Dunărea iar între ei străbătând teritoriul de la nord la sud alte trei râuri:[…] Aluta (Oltul) şi Ordessus (Argeş), iar al treilea este Râul (Râmnicul) Sărat, element topografic recurent în opera lui Vintilă Horia. În afară de acestea, câmpia, dealurile şi pădurile.” (Monica Nedelcu)
Comparând spaţiul românesc cu cel veneţian observăm că cel al Valahiei este unul natural, cel al Veneţiei este unul făcut de mâna omului – un artefact, cu excepţia mării. Starea meteorologică a Serenissimei Republici este o permanentă pendulare între soare – lumină – umezeală – obscuritate, care sugerează hedonismul şi complicitatea; cea a Pădurii este una luminoasă şi ,,uscată”, oamenii ei cunoscând şi suportând şi frigul, şi ameninţările, şi foamea.
Pentru acest spaţiu natural fix şi peren, nu întâmplător, scriitorul foloseşte denumirile antice ale unor elemente din geografia ţării. Pentru a marca mişcările şi activităţile oamenilor e nevoie de indicatoare: ,,pe deal”; ,,pe malul drept al Oltului”; “la răsărit pe malul stâng al Ordessului”; ,,pe malul drept al Dunării”; ,,dincolo de Dunăre”; ,,spre culme”; ,,lângă biserică”; ,,firul apei”; ,,poteca”. ,,Pădurea rebelă” ocupă un spaţiu de o formă simbolic-metaforică: ,,forma unui scut medieval, cu vârful îndreptat spre Dunăre.”
Acest spaţiu al libertăţii şi rezistenţei în faţa duşmanului are câteva repere însemnate: Biserica (credinţă şi speranţă), mormintele strămoşilor (trecutul ca experienţă şi înţelepţire, continuitate). Centrul sacru al acestui spaţiu este Poiana Mărului. Poiana Mărului cu mănăstirea sa este locul din care sunt străjuite trei hotare, cel al Valahiei, cel al Transilvaniei şi cel al Moldovei. Spaţiul românesc este mitizat.
În roman sunt trei momente, bine plasate în trama lui, în care apare un spaţiu în spaţiu: tabloul.
Primul: Judecata de Apoi pictată de Luca Signorelli în biserica din Orvieto. Contemplând cutremurat fresca, Della Porta a înţeles zădărnicia existenţei, şi încă ceva şi mai grav: nedreptatea care face din om o veşnică victimă a morţii şi un osândit în faţa tribunalului din lumea de dincolo şi se întreabă: ,,Dacă am fost obligat să trăiesc, dacă nu mi s-a îngăduit să aleg trupul şi sufletul care îmi alcătuiesc fiinţa mea vie, dacă soarta mea este stabilită de nişte legi al căror autor nu sunt eu, de ce să fiu condamnat după moarte şi pe veci?”
Al doilea: portretele lui Aloisio Loredan, în care, privindu-le, Radu-Nergu vede, dincolo de culoarea pictorului şi de chipul celui zugrăvit, ochii celor pictaţi care ,,purtau pecetea unei întrebări grave […] în fundul acelor ochi se ascundea o umbră de spaimă […]”. Fresca lui Luca Signorelli şi portretele lui Aloisio Loredan sunt simboluri iconice ale dramei existenţiale a fiinţei umane dincolo de toate dramele istorice sau locale. (cf. Monica Nedelcu)
Al treilea spaţiu în spaţiu este fresca din biserica mănăstirii Cozia care îl reprezintă pe Mircea cel Bătrân. În una din incursiunile în partea de ţară ocupată de turci, Radu-Negru merge la Cozia unde găseşte totul prăduit de turci. Oprindu-se în faţa frescei ,,Luă o torţă şi o înălţă dinaintea frescei care îl înfăţişa pe Mircea cel Bătrân, în picioare în costum de cavaler, cu coroana ascuţită pe cap, cu chivotul mic şi aurit în mâna dreaptă […]” După ce biserica fuse curăţată şi uşa aşezată în ţâţâni Radu-Negru şi oştenii săi se reîntorc în Pădure. ,,Când întoarse capul, văzu ferestrele bisericii zvâcnind parcă de lumină, ca şi cum viaţa şi-ar fi reluat cursul firesc, ca şi cum vizita sa ar fi făcut să renască trecutul glorios […]”. Spaţiul a devenit timp: trecut, memorie, prezent, viitor. ,,Ne aflăm în faţa semantizării iconice a unei idei fundamentale în romanul Cavalerul resemnării: strânsa legătură dintre identitatea personală – care în cazul unui Domnitor coincide cu identitatea naţională – şi elementul sacru. (Monica Nedelcu)
Spaţiul din romanele lui Vintilă Horia are o mobilitate semantică, iar fiecare semnificaţie a lui dezvăluie fapta săvârşită sau gândul gândit sau exprimat.
Romanul se încheie cu o ramă de parabolă. Veronica Trevisan cu inima, gândul şi fapta lucrează la Veneţia pentru Radu-Negru şi lupta lui împotriva cotropitorului. Privind ,,piatra albastră care-i sticlea în deget” simţi brusc ,,un miros de pădure.”
Spaţiul romanului conţine o geografie transfigurată în semnificaţie politică şi etică, cu deschidere spre metafizic.
Bibliografie consultată
1. Monica Nedelcu, Postfaţă la Vintilă Horia, Dumnezeu s-a născut în exil (traducere în română, 1990) şi Cavalerul resemnării (traducere în română, 1991)
2. Georgiana Orian, Vintilă Horia, un scriitor contra timpului său, Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2008
3. Pompiliu Crăciunescu, Vintilă oria. Transliteratură şi realitate, Ed. Curtea Veche, 2011
4. Ionel Popa, Vintilă Horia – Mai sus de miazănoapte, în revista “Spaţii culturale”, anul VI, nr. 27/ 2013
Ionel NECULA
Cinquinele Beatricei Ruscu
Am luat cunoştinţă târziu, dar cu bucurie şi cu fervoare, de poezia semnată de Beatrice Ruscu. Îi citisem cu ceva timp în urmă volumul de versuri Creionul desculţ, am şi dat seama despre impresiile încercate la lectura lor, şi iată că la puţină vreme o văd prezentă din nou în vitrina cu noutăţi cu o nouă carte de versuri având un titlu incitant şi surprinzător: Cinquine (Editura Timpul , Iaşi, 2014).
Ce sunt cinquinele? Sunt, ne lămureşte însăşi autoarea în deschiderea volumului, o specie lirică cu formă fixă, compusă din cinci versuri, fiecare vers având un număr exact de silabe corespunzând schemei 2-4-6-8-2. Fiecare poezie începe cu un vers, alcătuit dintr-un substantiv compus din două silabe şi sfârşeşte printr-un alt vers alcătuit tot dintr-un substantiv format tot din două silabe. O cinquină conţine aşadar, în totalitate 22 de silabe distribuite, cum spuneam, în cinci versuri.
Ce se poate comunica în 22 de silabe? Cel mult o definiţie, dar şi aceea eliptică, redusă la schelărie, la fundamente fără arătarea tuturor detaliilor. O definiţie mai mult sugerată decât articulată după toate regulile logicii clasice – cu gen proxim şi diferenţă specifică. Într-un fel, cinquinele sunt mai mult sugestii şi reclamă o co-participare din partea cititorului pentru a-i împlini toate înţelesurile. Nu lipseşte, bineînţeles, infuzia afectivă, emoţională, empatică – combustia oricărei dispuneri lirice, dar parcă se adresează mai mult intelectului, raţiunii decât sensibilităţii.
Autoarea oferă cititorului doar schelăria, armătura, dar îi lasă libertatea de a completa singur elementele întregitoare. Iată, bunăoară, cum îşi creionează portretul: Poet/ neimportant/ umblă creanga-n lume/ cu poveştile-n desagă/ suflet. ((Eu). Şi mai reproducem, doar pentru a arăta cât de frumos se poate scrie în formă fixă, încă două poezii care au ca leit-motiv generoasa idee a iubirii. Râvnă/ canibală/ pofta vine mâncând/ cu tine în patul spurcat/ voie (Amor) sau Toamnă/ stacojie/ cu furnici în pântec/ de sublime extazieri/ sonet (Îndrăgostită). Într-o altă cinquină încearcă să reconstituie arta poetică şi condiţia poetului Artă/ spânzurată/ se îndrăgosteşte/ în horă cu luceferi albi/ talent (Poetul).
Dac-ar fi să parodiez un aforism cunoscut aş zice că o valoarea unei poezii se observă mai bine când se prinde-n horă cu altele. Or, poezia scrisă de Beatrice Ruscu se distinge de departe. Prea-şi poartă cu graţie luceferii albi în plete.
N. Gâlmeanu – un poet cuibărit în registru epic
Nicolae Gâlmeanu este un poet, ba chiar unul dintre cei bine situaţi în percepţia publică. Unele din cele 13 volume de poezie le-am comentat şi noi în diferite reviste din ţară – nu cât aş fi dorit şi cât ar fi meritat, dar am dat seama cu toată buna credinţă
Ipostaza pe care ne-o propune acum, prin volumul Sfeştanie la o casă de toleranţă (Editura Dealul Melcilor, Braşov, 2014) pare, pentru multă lume, neaşteptată la un poet bine aşezat în active lirice. Trece din registrul poetic în cel narativ ca printr-un sistem de vase comunicante şi nu-i deloc neimportant să vedem cât din lirismul poetului Gâlmeanu se regăseşte în noua ipostază narativă?
Ştie oricine că literatura postulează ficţiunea, fabulaţia, fantezia, iar aceste funcţii subiective sunt la fel de necesare atât registrului liric, cât şi celui narativ, ba chiar epicul reclamă un cadru mai generos de desfăşurare a facultăţii imaginative. Într-o dispunere narativă realul şi ficţiunea se conjugă, se stânjenesc şi se dislocuiesc într-un raport invers proporţional, fie prin invadarea realului de ficţiune, fie prin extinderea realului dincolo de marginile lui raţionale, într-un dincolo unde raţiunea este exonerată. . Căci dincolo de real, dincolo de marginile lumii începe imperiul ficţiunii, unde raţiunea îşi încetează funcţiile epistemice, este substituită de imaginaţie.
Or, privind lucrurile din această perspectivă posibilităţile arătate de Nicolae Gâlmeanu sunt şi variate şi neaşteptate. De cele mai multe ori realul şi ficţiunea se combină şi concură împreună la realizarea compoziţiei narative. Iana, bunăoară, din povestirea Schimbarea la faţă, face zoofilie cu un cerb metamorfozat într-un tânăr imberb, iar Vanda, fiica ei, rezultată din această relaţie nepotrivită este covârşită de aceleaşi chemări atavice.
De altfel, majoritatea povestirilor, din cele 11 adunate de scriitor în această alcătuire livrescă, au ca motiv central o relaţie amoroasă şi-şi decupează acţiunea dintr-o pornire erotică. Mai dezvoltată este naraţiunea care dă şi titlul volumului, Sfeştanie la o casă de intoleranţă, unde notabilităţile unei localităţi (primarul, preotul, poliţistul, medicul, notarul primăriei), pun la cale înfiinţarea unui bordel iar acţiunea surprinde momentul inaugural, când toţi fondatorii îl însoţesc pe preot la sfeştanie, la slujba de inaugurare. Aşa cum este surprinsă, fauna localităţii respective desemnează în mic şi la scară redusă maladiile societăţii noastre în ansamblu şi metehnele aluvionare, de care nici nu vrem, nici nu ne putem despovăra. Surprinde limbajul colorat şi dezinhibat al personajelor, mentalitatea lor fetidă, de stăpâni absoluţi ai locului, perversitatea şi promiscuitatea în care se complac, fără nici o teamă de lege şi de autorităţi. Ne-am batjocorit neamul, doamnă!, spune la un moment dat preotul Ciucur Ne-am făcut pe el în toate chipurile. Mai întâi l-am sărăcit, l-am pus pe butuci şi, mai apoi, ca să nu aibă vreme să se dezmeticească,l-am decultivat, l-am prostituat, ca să poată să fie dominat. Când îi mergea mai rău, ne împăunam cu naţia noastră binecuvântată şi aleasă ca stindard în faţa istoriei, de parcă noi am fi fost buricul pământului, alt buric nu mai era, şi preotul făcu o pauză de judecată, în timp ce observă cum mâinile uneia dintre fete se duceau instinctiv spre locul unde făcea aluzie acesta.
Există un halou erotic cam în toate povestirile lui Nicolae Gâlmeanu şi de multe ori acesta facilitează intruziunea fantasticului în substanţa narativă. Soţii Bucuraş, bunăoară, din Noaptea de miere îşi gestionează tentaţiile erotice şi dorinţele pătimaşe separat, unul faţă de celălalt, fiecare justificându-şi infidelitatea şi derapajele din căminul conjugal prin recursul la ideea de naturaleţe, de exonerare a falsei pudori, a imposturii, ipocriziei şi fariseismului. Sunt prea terestră dom Bucuraş, şi teamă mi-e tocmai de asta, că nu sunt, în loc să trăiesc plenar acest comandament al unui neam mioritic! Râzi că vorbesc în lingură de lemn, da, ce ne-am schimbat cumva lingura? Limba de lemn, tiripicul de lemn, şi vii dumneata să-mi spui că am prea mult album în mine, adică sunt de esenţă tare. Ştiam asta! Dar atârnă toate pe mine ca pe cel mai împovărat duşman al meu (p.48).
Există în proza lui Nicolae Gâlmeanu o exprimare sprinţară, care trădează poetul, dar dincolo de stilistica îngrijită, de articulaţia compoziţională şi de punerea imaginativului şi a dispoziţiei pentru fabulaţie în active epice subliniem apăsat lexicul autorului, noianul regionalismelor folosite, ceea ce conferă lucrării o anumită distincţie şi un loc aparte în imaginarul narativ contemporan. Cum spuneam, autorul circulă prin proză şi poezie cu o lejeritate neaşteptată, ca printr-un sistem de vase comunicante, şi adaugă fiecărei gen literar procesat bemolii unei aspiraţii spre împlinirea scriitorului total. Nu ştiu cum va evolua scriitorul în viitor, dar ştiu că indiferent cum va atârna balanţa poeziei şi prozei, vor face casă bună bivuacul autorului. Oricum, merită să stăm cu ochii pe el.
Stan BREBENEL
INSULA PURGATORIULUI
La începutul anilor ´90 un tânăr reporter tv se bucura de un succes fulminant. Era proaspătul absolvent al Facultăţii de Cibernetică din cadrul ASE Bucureşti Lucian Ciuchiţă. Concomitent cu această activitate, ce a desfăşurat-o până în anul 2000, şi după aceea a publicat câteva cărţi: Oameni şi Ţărmuri (1996, poezii), Preţul şi Decizia în Afaceri (1997), Căutătorul de Zimbri (1999, poezii), Manual Practic de Statistică (1999, coautor), Dispariţia (2005, roman), Scurtă Analiză Asupra Terorismului Contemporan (2006, coautor), Florile Binelui (2012, poezii). Este membru al Asociaţiei Dramaturgilor de Film, din 1991. O încununare a activităţii sale a fost obţinerea titlului de doctor în ştiinţe.
În anul 2014 publică la Editura ATEC din Focşani romanul Insula purgatorului ce are o istorie aparte. A fost scris iniţial ca scenariu de film pe care l-a trimis în Statele Unite pentru a fi ecranizat şi de unde a primit un răspuns negativ. La aproximativ un an constată că scenariul său, în cea mai mare parte, stă la baza unei producţii hollyoodiene, Escape Plan, cu actorii Sylvester Stallone şi Arnold Schwarzenegger în rolurile principale. Descoperind peste 60 de elemente din scenariul scris de el autorul a decis să dea în judecată cele cinci studiouri de producţie americane. În acest moment nu am cunoştinţă de stadiul procesului.
După apariţia filmului Lucian Ciuchiţă a hotărât să transforme scenariul într-un roman unde lupta dintre bine şi rău este în prim-planul acţiunii. Într-o societate din ce în ce mai polarizată, rezultată în urma noii ordini mondiale, ce a dus la schimbări dramatice şi fundamentale în ierarhia socială, are loc o permanentă dispută, din ce în ce mai violentă, dintre Sistem şi membrii societăţii respective. Vulgul s-a mutat de la periferie în partea luminată a Oraşului Nou. Periferiile au fost ocupate de „Oamenii Marginalizaţi” care au fost ceva în trecutul nu prea îndepărtat, care au citit mult şi de aceea au fost excluşi de „nucleul dominator şi lacom al unei elite fără morală şi bun simţ”. Cam acesta era „tabloul” societăţii în care are loc acţiunea şi pe care o simţim că este aproape de a se implementa şi pe meleagurile noastre. Deoarece infracţiunile se înmulţeau destul de repede, iar puşcăriile gemeau de infractori şi gardienii erau din ce în ce mai puţini, unui senator american i-a venit ideea de a se constitui puşcării pe nave maritime ieşite din folosinţă, amplasate undeva în mijlocul oceanului, cu costuri minime, fără gardieni, fără posibilitaţi de evadare sau de salvare şi foarte sigure deoarece aveau cei mai de temut temniceri: rechinii. Cei care urmau să fie încarceraţi aici erau dintre cei mai periculoşi. Într-o astfel de puşcărie aveau să ajungă Mellisa şi Seed, fiecare reprezentând interesele unor „instituţii” diametral opuse ce aveau drept scop eliberarea savantului Simon şi aducerea lui la „instituţia” de care aparţineau fiecare în parte. Puşcăria era formată din 4 nave, dispuse în careu, ancorate de un vulcan subacvatic: Missouri, Haru, Abhazia şi Potemkin. O altfel de arcă a lui Noe era plină de „nebuni şi dezaxaţi”. Aprovizionarea cu ceea ce era necesar pentru viaţa de pe „Insula Diavolului”, cum o numeau puşcăriaşii, se făcea o dată la două săptămâni, acestea fiind paraşutate. Prin acelaşi procedeu ajungeau şi noile contingente de deţinuţi. Cei mai mulţi piereau în fălcile feroce ale rechinilor. Misiunea pentru eliberarea savantului s-a dovedit deosebit de dificilă. Pe cele 4 nave se creaseră deja ierarhii şi cu greu puteai să-ţi păstrezi capul pe umeri. Savantul era cel care deţinea formula unei descoperiri epocale: fuziunea nucleară la rece, un „tip de energie alternativă mult mai sigură, mai eficientă şi cu un cost de producţie-livrare aproape de zero”, pe care şi-ar putea-o permite orice cetăţean al planetei. Însă dacă se va schimba o singură variabilă a ecuaţiei se transformă totul în cea mai puternică armă de distrugere în masă. Până la urmă forţele binelui triumfă şi omenirea este salvată, nu se ştie pentru cât timp.
Cartea este scrisă antrenant, scenele se desfăşoară cu o cadenţă mare şi tocmai de aceea este greu de povestit. Ea conţine toate ingredientele de succes ale filmelor de acţiune americane: multă aventură, suspans, intrigi, fantezie iar personajele sunt atât de pitoreşti şi reale de parcă le-ai avea în faţa ochilor. O carte incitantă, o carte document care prefigurează viitorul omenirii (?!), o carte care nu te lasă să o aşezi pe noptieră decât după ultima pagină, drept pentru care Lucian Ciuchiţă merită toate felicitările.
Valeria MANTA TĂICUŢU
Versuri de dragoste şi moarte
Primul ciclu („Din ascuns de cuvînt”) al volumului „Frigul din clepsidră” publicat de Mihaela Grădinariu la Editura Timpul (2013) cuprinde câteva arte poetice în care sunt dezvoltate teme şi motive esenţiale: importanţa/motivaţia scrisului, condiţia creatorului de frumos etc. Poeta dă târcoale „la hanul de cuvinte”, se camuflează, simulează orbirea (exterioară), pentru ca ochiul dinlăuntru să transforme scrisul în banchet, în spumoasă revărsare de licori (lirice), dar şi de temeri şi tristeţi. Cuvintele, ca şi oamenii, „se-nghesuie la masă,/ Ciocnesc ulcele sparte, spun minciune”, iar exuberanţa începutului furişat „în întrebări naive” se preschimbă în ardere/catharsis: „Dar, iată, hanul arde-n temelie,/ Drumeţii limbii fug, pierzând cojoace,/ Şi-arăm tăciunii cu tristeţi o mie,/ Pîndari de stihuri, neguţînd noroace…” („Din ascuns de cuvânt”).
Sigur, când un poet contemporan scrie despre iubire şi vin în dulcele stil clasic, ne gândim la Omar Khayyam şi nu-i exclus ca şi Mihaela Grădinariu să fi avut ascunse undeva, în memorie, tălmăcirile lui Eusebiu Camilar la „Ulciorul”: „Sînt amfora din lutul cel dintîi,/ Cînd sîngele ploua, arzînd gheţarii,/ Eu mă rugam de tine să rămîi,/ Să treierăm cuvintele pe arii…”. Probabil că şi vocabularul poetic, uşor desuet, creează impresia de déjà vu – déjà lu: „Tejgheaua ta de gînduri e sticlă lustruită,/ S-au perindat pe-aicea haiducii de pe lume,/ Cu prăzi în saci de vise şi bidivii în spume,/ poveştilor descîntec, fecioarelor ispită”, dar cam acesta este riscul aplecării spre versul clasic, ostenit de milenara lui cadenţă în paginile la care au nevoit mii şi mii de poeţi; de remarcat curajul abordării acestui tip de vers, dar de criticat slaba preocupare pentru înnoire semantică şi lexicală; această preocupare există, dar nu predomină, aşa cum cred că ar trebui şi cum, uneori, Mihaela Grădinariu şi face: „A scrie, scrisoare, cărbune pe piele,/ Degete, invazii de greieri,/ Palimpsest repetat, dansuri de vrăbii şi iele,/ Deşert, cu mine-n lumină cutreieri…” (pag. 11).
„Mă astrucă”, „rostuite”, „mă-ncovoaie-n lăcată”, „întrarmezi”, „candeli” etc. sunt cuvinte cu parfum arhaic şi livresc, nereuşind, din păcate, să mai transmită cititorului mare lucru din arderea (reală) şi sinceritatea celei care scrie. Unele versuri amintesc prea mult, trebuie să recunoaştem, de patosul, nu întotdeauna de admirat, al lui Adrian Păunescu „Iar în nopţi, soroace fără glas,/ La lumina scrisului, deplină,/ Vin profeţii ultimului pas/ Adormind în linişti de jivină.// Însă înapoi nu-i văd plecînd…/ Dimineaţa buciumă în mierle,/ Candeli de cerneală stau în rînd,/ Frigul tău îmi zăbreleşte gherle…”.
„Calde mirodenii de cuvînt” sună bine (toate versurile Mihaelei Grădinariu sună bine, rotund-muzicale, impecabile din punct de vedere prozodic), dar cui se adresează ele? Cititorului bătrân, omului-bibliotecă, amatorului de perfecţiune livrescă? Şi totuşi, nu poţi rămâne insensibil la versuri de tipul: „În amurg, flămînzi, întraripaţi,/ Sub un cer cu smalţul dus prin stele,/ Ne grijim c-un vers…<
Al doilea ciclu, „Aşteptare-n chindie”, debutează cu un lung poem despre moarte, un monolog liric adresat, corect ritmat/rimat, graţios, trist şi credibil: „Văd, moarte, cum mă lepezi în vitrina/ Cu gînduri ambalate, la vînzare,/ Aniversînd cu nepăsare vina/ de-a te juca, tu, matcă-închisoare”. Motivul poetic al cetăţii, metaforă pentru condiţia creatorului de frumos, corespunde tot unei filosofii a resemnării, sentimentului de dezarmare în faţa morţii: „Cetatea, coperiş de aripi goale,/ Cu care n-am zburat decît în vise,/ Şi-ntinde trupul în a morţii vale,/ Ciolane de iluzii interzise…”. De altfel, aproape toate poemele din ciclu dezvoltă tema morţii, a mântuirii („Mîntui-m-aş şi n-am cui,/ Mîntui-m-aş spinului,/ Spinului cuvîntului,/ Roadă nouă vîntului,/ De din suflet să mă-ncui/ În duh surd şi mut, ce nu-i/ Înflorirea nimănui…”), a scrisului-ispăşire: „Iar valul cenuşa mi-adună,/ Statuie cuvintelor sparte,/ Din versuri mai creşte o dună/ Fugind dezbrăcată-ntr-o carte”.
Ultimul ciclu al volumului, intitulat „Calendar pe rouă”, se concentrează pe o altă temă poetică, iubirea. Vocabularul, ca şi în celelalte cicluri, vine de foarte departe, din cărţile citite cîndva, este destul de cuminte şi respectuos faţă de ele, dar versurile, dacă nu şochează prin originalitatea registrului, încântă prin armonie şi muzicalitate: „Colindătorii s-au oprit din cîntec,/ Au amuţit şi cer, şi oşti, de-a rîndul,/ Ca pe-un copil te ţes din nou în pîntec,/ Azi, nemilos, mă naşte iar pămîntul”.
Mihaela Grădinariu nu adună în volum prea multe poeme religioase. Trebuie remarcat, însă, că tematica aceasta i se potriveşte cel mai bine, deoarece pune în evidenţă profunzimea stărilor poetice, latura meditativă a fiinţei sale şi sinceritatea rostirii. Iar atunci când lexemul religios este atras în câmpul semantic al iubirii profane, ai impresia copleşitoare că ai descoperit-o pe poetă în ceea ce, pe tot parcursul volumului, a reuşit să ascundă („să camufleze”, cum ea însăşi spune): „Eu alăptez cu versuri pe toţi flămînzii lumii,/ Cînd timpul rugineşte pe gînduri fără vlagă,/ Noi despărţim lumina de plînsetul minciunii,/ Turnînd ulei şi vinuri pe-a visurilor plagă,// Atunce, confirmată de mirul gurii tale,/ În pînză de comînduri, din patru părţi tivită,/ Adorm, strivindu-mi geana între un deal şi-o vale,/ Şi mă trezesc în tine, ca tremuru-n ispită”.
