Spații culturale nr. 35 (11)

Cărţi prezentate de…

Petre ISACHI

Nu sunt Eu, Acela sau (i)relevanţa mitemelor personale * (2)
(continuare din nr. 34/ 2014)

Nu ştiu un alt scriitor român, care să-şi fi inclus într-o carte, în Interpretările/ Comentariile despre el însuşi, fragmente din propriul Dosar de Urmărire Informativă (Nr. 1349, nume conspirativ „Sorel”), în afara celui ce a imaginat în concurenţă cu celebra Kakanie a lui Robert Musil, un spaţiu fictiv al disoluţiei, numit Cretinozauria, spaţiu în care totalitarismul, ni se spune impus cu forţa din afara ţării (se uită fabula „Toporul şi pădurea” de Gr. Alexandresu), continuă să creeze în spatele unui aparat constituţional (i)legal şi foarte elaborat, neocomunismul ce naşte la rându-i monştri politici neimaginaţi nici în ideologiile fondatoare ale fascismului, nazismului, stalinismului, ceauşismului etc. Cine şi de ce să fi motivat demersul lui Viorel Savin, de a-şi include în structura noului volum, secvenţa Comentat în D. U. I. ( pp.511- 537)? Faptul că a fost uitat de Mihai Pelin, Constantin Aioanei şi Vergil Chirciu care nu l-au comentat în Cartea Albă a Securităţii. Istorii literare şi artistice, 1969-1989, Editura Presa Românească, Serviciul Român de Informaţii, 1996?
Să fie o lecţie de iertare creştinească, atipică, administrată „turnătorilor” săi (spune-mi ce „turnători” ai, ca să-ţi spun cine eşti!) şi desigur, ipocriţilor „înregimentaţi”, impostorilor (parcă mai mulţi ca niciodată!), ticăloşilor de tot felul? Un răspuns la acuzaţia mai mult sau mai puţin voalată a confraţilor scriitori, unii, care-l considerau „securist”? Să fie o posibilă şi rafinată „explicaţie” ce ar putea să-i justifice revolta sisifică şi problematica transfigurată în Operă, mai ales din Evanghelia eretică… (neînţeleasă încă), din Impostorul (nr. mare de pagini, poetica şi poietica postmodernă, tematica complexă alungă cititorul din ce în ce mai comod etc.), Bătrâna şi Hoţul etc.? Să acorde V. S., „comentariilor” din Dosarul de Urmărire Informativă Nr. 1349 o importantă credibilitate? Să fie „Dosarul”, un document (a)tipic de o excepţională valoare istorică? Se iluzionează oare lucidul Viorel Savin/ „Sorel”, că pe cititorul contemporan devenit „număr” şi bombardat cu cele mai incredibile înregistrări şi manipulări ar mai putea să-l intereseze opiniile „de moment”, „fondul” şi convingerilor cuiva, fie el şi scriitor de prestigiu? În mod cert, autorul vol. Despre starea autografului ştie ce înseamnă un „război” cu personajele secundare din „Romanul lui Sorel”: lt. col. Popa, lt. col. Iacob C. lt. col. Onciu Vasile, col. Darie Constantin , maior Nedelcu Ioan etc, încât oferă cercetătorilor interesaţi: Facsimil „Declaraţie”, pp. 515-516; Facsimil „Notă informativă”, pp. 520-522; Facsimil „Notă informativă”, p. 528; Facsimil „Notă”, p. 530; Facsimil „Notă filaj”, pp. 534-536 şi, desigur, un Certificat de bună purtare, înregistrat, parafat, şi contrasemnat, p. 537, eliberat de Inspectoratul Judeţean Bacău, semnat de colonelul Darie Constantin şi maiorul Nedelcu Ioan, la data de 19.03.1984! Să fi fost considerat „Sorel”, personajul principal din „romanul” mai sus pomenit, un „element duşmănos”, în maniera în care a fost descoperit Manolescu Apolozan Nicolae învinuit că are legături cu Ierunca Untaru Virgil din Franţa şi cu Stamatu Horia din R.F. Germania, cu ultimul „a făcut chiar schimb de materiale în vederea întocmirii unor lucrări literare”. Inimaginabil la data respectivă, acest curaj! Rog cititorul să consulte Cartea Albă a Securităţii. Istorii literare şi artistice, 1969-1989, unde la p.3 va găsi primul „Raport” privitor la N. Manolescu, dar, mai ales pentru a remarca în cele 536 pagini, „cvasitotalitatea actelor de dizidenţă din spaţiul literaturii şi artei române” (v. Avertisment).
Studiind „D.U.I. Nr. 1349” şi comparându-l cu Rapoartele, Notele, Fişele, Stenogramele, Listele, Înregistrările, Concluziile, Declaraţiile, Buletinele radio, Comentariile de la „Europa liberă”, Convorbirile, Filajul, cu Documentele din Cartea albă…, Editura Presa Românească (ISBN – 973 – 97874 – 1 – X), altfel spus, cu Istoriile literare şi artistice, 1969-1989, am observat că „atitudinile nonconformiste” şi „comportamentul problematic” al intelectualilor, scriitorilor, artiştilor, studenţilor, elevilor etc. au suportat o supraveghere „echitabilă”: informatori, mijloace de tehnică operativă, filaj etc. Obiectivul „Sorel” ni se revelă din această perspectivă ca un „personaj” proteic, deşi are un Certificat de bună purtare: „conduită şi comportare corespunzătoare în familie şi în societate, nu este predominat de vicii şi nici nu a fost remarcat cu trăsături negative de caracter”… (Uite aşa se naşte invidia!). Nu, nu am terminat…: „La domiciliu nu are nici un fel de relaţii” (Aşa se naşte ficţiunea!). „Nu face şi nici nu primeşte vizite” (Doamne fereşte! ar fi spus mama; tata, ca un fost militar în armata regelui, ar fi înjurat, ştiu eu, pe cine! ), „fiind cunoscut ca un temperament înclinat spre studiu, lucrează mult la maşina de scris personală” (Tineretul româno-european nici nu-şi imaginează ce însemna luxul unei maşini de scris, înainte de 1989. Periodic trebuia să transmiţi la „organe” caracterele maşinii de scris etc.). Atenţie! Ceea ce este foarte important abia urmează şi, probabil, asta l-a salvat pe V.S.? „Până în prezent nu a fost vizitat la domiciliu de către cetăţeni străini” (p. 537). Aţi remarcat! „Până în prezent…!”
Capacitatea de fictivizare, retorica neverosimilă a semnatarilor „Certificatului”, mijloacele prin care a fost obţinută caracterologia provoacă astăzi zâmbete sarcastice. Se năştea Imperiul Cretinozauria! Cred că am înţeles de ce şi-a publicat V. Savin, „Dosarul de Urmărire Informativă Nr. 1349”? Pentru a lăsa urmaşilor urmaşilor, „documente” autentice despre profesionalismul hiperbolizatei şi temutei securităţi. În jocul de-a şoarecele şi pisica, mi se pare că a câştigat şoarecele. Cum? Simulând – cred eu – obedienţa, frica şi servilismul faţă de autorităţile timpului şi-n acelaşi timp scriindu-şi cărţile ce confirmă că nu a pactizat niciodată, în mod real, cu diavolul. Trebuie să fii un mare actor în această lume ca teatru, încât să nu fii confirmat de „organe”, drept un nonconformist atipic, în teroarea generalizată din România comunistă… Imaginaţi-vă un om portretizat de securitate, cu „Certificat”, fără nici o trăsătură de caracter negativă!? Şi când te gândeşti că noi suntem plin de păcate!
Cine citeşte cu atenţie „documentele” din „Romanul lui Sorel”, în care realismul mitic este evident (mitul invincibilei securităţi!), constată că toate personajele îşi joacă duplicitar „comedia supunerii”, asigurându-şi reciproc „liniştea” (v. Funia sau Comédia Supunerii. Un alt rezumat al secolului XX) şi supravieţuirea morală. Vina lui „Sorel” este în esenţă aceeaşi cu a celor din vol. Istorii literare şi artistice, 1969-1989: Nicolae Manolescu, Dinu Pillat, Ioan Alexandru, Marin Preda, Marin Sorescu, Dumitru Ţepeneag, Adrian Marino, Ileana Vrancea, Paul Goma, Al. I. Ştefănescu, Cezar Ivănescu, Leonid Dimov, Gabriel Liiceanu, Ştefan Augustin Doinaş, Dan Deşliu, Dorin Tudoran, Mircea Dinescu, Andrei Pleşu, Constantin Noica, Florin Iaru, Ana Blandiana, Nicolae Breban, Petru Romoşan, Barbu Cioculescu, Dumitru Radu Popescu, Octavian Paler, Moses Rosen, Mircea Zaciu, Alexandru Piru, Mircea Cărtărescu, Mircea Eliade etc. şi enumerarea ar putea continua, confirmând tocmai voinţa scriitorimii româneşti, de a ieşi de sub narcoza bolşevismului şi de a se situa în normal. Sorel pare un personaj de George Orwel (v. romanul 1984) urmărit, filat, interpretat etc., tocmai pentru a înţelege ceilalţi, că teama este arma, principiul politic al despotismului. „Limba de lemn” din „Declaraţie”, din „Nota informativă” a lui „Alexandrescu” „Trandafirescu” (nume de cod) sau „Anonim”, „Note privind filajul”, „Certificatul” etc. trădează psihoza paranoică a totalitarismului, înspăimântat de un posibil complot şi-n acelaşi timp de tentativa de a supune realul unui delir doctrinar fără precedent.
În ceea ce-l priveşte pe Viorel Savin, fiu de învăţător cu educaţie clasică, securitatea s-a aşteptat ca acesta să fie pătruns/ înspăimântat de constelaţia miturilor primejdiei, cărora li s-au adăugat în timp, spaimele, decepţiile, înstrăinările şi frustrările colective, ce au (re)născut miturile compensatorii, încât deschiderea Dosarului de Urmărire Informativă îi era întrucâtva predestinată de partidul unic, protejat de un sistem poliţienesc şi concentraţionar ce a instituţionalizat supravegherea şi teroarea, pentru a guverna în linişte. Autorul comediei Bustul (politică şi mahala) pare contaminat de mitul politicii şi mai ales de „felul în care pătrunde în fiecare casă braţul puterii”, cum se exprima sursa Alexandrescu, în data de 6.X.1984. Desigur, V.S. nu este cel interceptat/ văzut de surse, de cei ce-l filează, de care pare să-şi bată joc cu premeditare. Cu adevărat, muzeograful de la Casa „G. Bacovia”, Viorel Savin, este cel ce şi-a interpelat sursa ce mergea gânditoare, cu fraza: „e bine că mai gândeşte cineva în ţara asta, măcar pe stradă, căci acei care ar trebui să gândească stau degeaba în scaunele lor capitonate”. Similitudinile cu prezentul sunt, probabil, absolut întâmplătoare! La întrebarea sursei: „La cine te referi”, V. Savin a răspuns că e simplu de ghicit: „nu citeşti ziarele, nu asculţi la radio, nu urmăreşti la Tv. programul unic”: (v. Nota Informativă semnată Trandafirescu, primită de maiorul Onciu Vasile, în data de 28. 02. 1985, la Casa „Garofiţa”)
Angoasa cronică provocată, întreţinută şi impusă cu subtilitate de securitate, asupra lui „Sorel”, confirmă ideea că totalitarismul de tip ceauşist nu desemnează orice formă de putere autoritară, arbitrară sau care atentează la libertatea individului. Altfel spus, nu e despotism, nici tiranie, nici dictatură! Se ştie, este calificat de politologi, drept totalitar, regimul politic care urmăreşte să exercite o dominaţie exclusivă asupra ansamblului societăţii şi la toate nivelurile sale. Ceauşismul care a ignorat total frontiera dintre public şi privat, nu s-a oprit doar la acţiunile indivizilor, ci a tins să pună stăpânire şi pe spiritul lor. Dacă unele „documente” nu par nici verosimile şi nici autentice, filajele cuceresc (literar vorbind) prin absurdul semnificativ. Citez pentru (ne)plăcerea cititorului, filajul din 29.01.1986 (orele 7-10.45): „La orele 8.40 obiectivul „Sorel” a ieşit de acasă împreună cu fiica sa şi au mers pe jos până la complexul „Narcisa”. Ob. „Sorel” a intrat în tutungerie şi a cumpărat ceva, după care tot împreună cu fiica sa, au continuat pe jos peste pasarelă, apoi pe calea Mărăşeşti, până la intersecţia cu strada Războieni, unde au intrat la galeriile de artă şi au mers la librăria de pe str. Nicolae Bălcescu, de unde ob. Sorel a făcut mai multe cumpărături pentru fiica sa, după care au ieşit şi au mers la magazinul „Romarta”. Aici au privit la raioanele cu mărfuri şi s-au despărţit. Mai întâi a ieşit din magazin fiica sa, iar după cca. 5’ a ieşit şi ob. Sorel. De aici a mers la căminul de nefamilişti de pe str. Nufărului, unde a întrebat ceva, după care a mers la serviciu, unde a intrat la orele 9,55” (p. 532). Rămâne întrebarea dacă „obiectivul Sorel” se ştia urmărit? Opinia mea este că Viorel Savin ştia că este „turnat” (aşa se explică comportamentul dublu faţă de delatori), ştia că este filat, tocmai de aceea n-a întreprins „măsuri de autoverificare sau de sustragere din filaj” (col. Darie Constantin, p. 533). Într-un asemenea „război secret” învinge cel mai inteligent. Desigur că un comportament (ne)obişnuit şi-n acelaşi timp firesc/ discret de tipul celui remarcat la „Sorel” năştea derută la cei ce psihanalizau cazul: „Părea tot timpul îngândurat şi preocupat de ceva. Deşi s-a deplasat pe jos la serviciu n-a contactat nici o persoană” (Col. Darie Constantin, p. 533).
Starea de îngândurare şi preocuparea „de ceva” a „obiectivelor” de tipul „Sorel” erau în realitate obsesiile securităţii. Asemenea lui Cicero, V.S. va fi considerat că „suntem toţi sclavii legilor, pentru a putea trăi liberi”. Măştile afişate ostentativ de scriitor, pentru a fi observate de surse, urmăritori etc. erau menite să-l autoliniştească (să nu uităm este tatăl a două fiice, acum, (auto)exilate în Canada), să-i asigure iluzia libertăţii interioare şi a unei supravieţuiri morale, într-un regim totalitar atipic european, ce a asimilat ca nimeni altul hitlerismul, stalinismul etc. Cameleonismul comportamental, deruta provocată cu intenţie, susţinem noi, surselor stimulate de „patriotism”, de aura parabolică şi alegorică a Scrierilor sale, de similitudinile istorice şi „găselniţele” (re)inventate, cât şi de „discuţiile” libere, problematizate de „Sorel”, cu luciditatea dramaturgului, au creat, presupunem, multă bătaie de cap informatorilor: „În data de 1 octombrie ’ 84, sursa a făcut o vizită lui Viorel Savin, la biroul acestuia de la Galeriile de ară. Printre problemele ce au fost discutate cu această ocazie, Savin a deschis discuţia despre o piesă de teatru la care lucrează în prezent şi care şi-a fixat acţiunea în jurul datei de 23 August 1944 în Bucureştiul ocupat de trupele naziste. Pentru a arăta cât mai edificator prigoana politică la care era supusă populaţia civilă română de către fascişti, V. Savin a imaginat o acţiune în piesă, care descrie cum în fiecare casă, printr-un decret dat de Antonescu, era obligatoriu să se găsească un teatru în miniatură cu câteva marionete care îl reprezenta pe Hitler şi alţi câţiva colaboratori apropiaţi ai acestuia şi cum la o oră fixă din zi un anumit mânuitor de păpuşi trecea din casă în casă, anima păpuşile respective iar locatarii erau obligaţi să aplaude la comandă discursurile mimate ale păpuşii – Hitler, să strige cu toţii la un semn „Ura”, să se ridice în picioare şi să-i scandeze numele. În finalul povestirii Savin a mărturisit sursei că nu l-a interesat în primul rând ca să redea cu exactitatea situaţia reală a acelor vremi, ci mai curând să facă o alegorie a felului în care pătrunde în fiecare casă „braţul puterii”. Această situaţie fiind valabilă nu numai atunci, ci şi acum, a spus Savin referindu-se la situaţia social – politică a ţării noastre. Sursa a înţeles că se urmărea realizarea unei similitudini între generalul Antonescu şi înalta personalitate, că se urmărea a se insinua afirmaţia că există similitudini între metode de presiune politică naziste şi politica actuală internă a ţării noastre. Savin a afirmat că a povestit această „găselniţă” şi lui (numele este şters), cu care a strâns puternic relaţiile în ultimul timp şi care la rândul lui s-a arătat plăcut impresionat de această „găselniţă”. În general, sursa a observat o atitudine corozivă la adresa situaţiei politice interne a lui V. Savin, atitudine care a surprins sursa, care îl cunoştea ca un om mai ponderat, mai serios şi liniştit” ( Notă informativă, pp. 517-518 )
Dosarul de Urmărire Informativă Nr. 1349, nume conspirativ: „Sorel” face parte din seria „Cartea Albă a Securităţii” (1996) şi dezvăluie ca alte Scrieri de acest tip de după 1989, o faţetă a totalitarismului autohton (care nu a fost impus cu forţa din afara ţării, ci s-a instalat cu voinţa şi laşitatea noastră) experimentat în mod halucinant de propaganda ceauşistă şi respins de scriitorii, artiştii şi intelectualii neamului cărora le încălca sistematic libertatea de gândire şi domeniul exercitării vocaţiei înnăscute. Cu subtilitate, Virgil Măgureanu, unul din şefii S.R.I. de după ’ 89, ne asigură că „tocmai cei ce îşi închipuiau că scriitorii şi artiştii se aflau la discreţia lor şi la discreţia ideilor retrograde pe care le promovau nu au fost niciodată liberi şi nu au realizat niciodată esenţa ca atare a libertăţii” (v. Cartea albă…)
Autorul admirabilei tragedii „Doamne, fă ca Schnauzer să câştige!” poate să se felicite. A realizat sub masca clasicului (= fără „trăsături negative de caracter”) „esenţa ca atare a libertăţii”. Legea compensaţiei funcţionează fără greş. Libertatea a fost întotdeauna un mit compensatoriu. Din vol. Viorel Savin Comentat de …. , „Sorel” (un pseudonim oferit cadou de Secu) îi apare cititorului de bună credinţă (dacă mai există!) ca un prizonier închis pentru eternitate (utopie, întreţinută de Homer, Dante, Eminescu etc.) într-o temniţă de oglinzi (nu „de Biblii”, cum susţinea V.S. în Evanghelia eretică). Dacă în oglinda Comentat de el însuşi (p.539) sub masca anonimului „măritat la Luncani” (elogiu suprem adresat celei mai oneste şi mai exigente cititoare a sa, Dna Elena Savin) descoperim statura (se poate spune şi statuia) lui Viorel Savin, constructorul de sine, în Comentat în D.U.I. (selectiv) de … ( p. 511), (re)descoperim în plină eră a personalizării, în oglinda securităţii, „arta înfrângerii de sine” a disidentului – tip, din epoca totalitarismului dejisto-ceauşist. Disidentul ce a preferat exilul interior, însingurarea creatoare Nu disidentul tip Paul Goma sau tip Dumitru Ţepeneag. Brusc, mi-am amintit de Napoleon I care era convins că un om, „ca şi cifra, nu câştigă valoare decât prin poziţia sa”. Numărul volumelor publicate de V. S. îi asigură o poziţie de invidiat. În ce mă priveşte îl invidiez sincer! Fratele meu, cititorul, ştie: cine este invidios se recunoaşte… (Continuarea în numărul viitor).

Viorel Savin, Comentat de…, Editura Valman, Râmnicu–Sărat, 2014.

Florin CARAGIU

„vântul trecut prin om: respirare”

În volumul „Apostolul verilor” (Arania, 2007), semnat de braşoveanul Laurenţiu Ciprian Tudor, poezia „e de mână / şi e lup întreg”. Ea dezmorţeşte „pofta raiului”, ce umple fiinţa asemenea unei mări, poetizarea fiind deopotrivă „sălbăticire” şi dor „scurt / ca un glonţ tras pe fereastră”.
Privirea izbită de celălalt naşte uimirea de „vântul trecut prin om: respirare”. Lucrurile stau suspendate între nevroză şi vindecare: „toate fac nevroză / pe care Freud nu o poate vindeca / piatra nu se poate vindeca decât cu râu”, memoria renăscându-le, prezentificându-le poetic prin forţa unui eros înrâurit de agape: „amintirea sapă până la mamă / pruncul şi îndrăgostitul nu-s decupaţi / din lucruri / deasupra gurii sunt struguri / şi bate vântul / dinspre Cântarea Cântărilor”.
Versurile permutate ca pe un pom paradisiac ajută „să nu se deşire istoria”, grăbită să se întoarcă în „marsupiul de humă”.
În „Capul cu păsări” (Arania, 2012), Laurenţiu Ciprian Tudor reiterează uimirea clipei poetice, „nod legat de muzica trupului”. Ea face din cuvinte „electroni ai fericirii” şi odihnire a gândului pe „cearceaful răcoros al Marmarei”.
E, negreşit, o înaintare contra curentului, drept pentru care „nu se fuge de suferinţă / ea e doar coaja / prin care zbori mai adânc”. Înfruntând entropia, poemul îşi adânceşte necontenit legătura inextricabilă cu muzica: „această disperare a cărnii / e doar o punere în scenă / a entropiei ce ne încearcă // ea îmi intră în inimă / îmi iese din inimă / tot aşa în fapt / mă coase mai tare de sonata Kreutzer”.
Înregistrând curgerea lumii, versul păstrează transparenţa ce lasă să se întrevadă chipul, expresia: „trece timpul peste toţi / peste feţele noastre / ca o apă / peste pietrele râului”.
Şi cum „numai fiindcă există poemul / laşi crucea nescrisă”, toamna vieţii este întâmpinată cu fervoarea pregustării rodului, ca semn al unui nou început: „dă-ţi frunza la o parte / şi lasă-mă să fiu părtaş la trupul tău, toamnă”.

mitealogia – o „apocalipsă lichidă” şi „poemul din preajmă”

În volumul „Mitealogia” (Vinea, 2014), Marius Mitea, sibian prin naştere şi bucureştean prin adopţie, concepe poezia sa ca pe un val apocaliptic care mătură totul în cale şi ia cu sine toate, amestecându-le şi târându-le cu sine într-o privelişte în care lucrurile, smulse din ordinea lor, se succed în privire, dezrădăcinate din retină sângerânde.
Este o „apologie a sângelui”, o „apocalipsă lichidă” în acest flux macabru ce răstoarnă şi frământă totul ca într-un malaxor. Poetul înregistrează în pasta limbajului toate aceste excrescenţe de imagerii compozite, nu fără acele sclipiri de duioşie ce străpung haosul de senzaţii: „păianjenii au orbit de duioşie alergând de-a lungul mângâierilor tale”.
În peisajul răscolit, din masa amorfă de senzaţii, ţâşnesc alăturării stranii precum ochii legaţi de gleznele aburite, străvezii ale iubitei, chipul-fluviu, cuţitul înflorit, „abatoare-ntregi / abia zăgăzuite-ntr-un petec de mătase”, plictiseli sublimate-n isterii colective, trupuri aburite de spasme, coşmarul leviathanului slab erotizat, mântuirea iscălită pe creştetul viperei, în ritmul delirant al spulberării imaginii lumii, „când bezna cade-n genunchi asupra noastră”.
În urma acestui torent, „nimic din ce-a fost nu mai e”, observă poetul. Ceea ce rămâne, „crucificat pe un ţipăt / hălăduind peste ape” este, totuşi, am putea spune, „poemul din preajmă”, „preajma mea şi a ta” cuprinse una în alta ca păpuşile matrioşka, preajma „în care-ndeobşte înnoptează poeziile”.
În această noapte a simţurilor din preajma poeziei poetul aşteaptă iluminarea, zorile unei lumi renăscute.

Camelia Manuela SAVA

PAREIDOLIA: ÎNTRE VIS ȘI POEZIE?

Numele poetului buzoian Laurențiu Belizan este din ce în ce mai des pronunțat în lumea literară actuală și aceasta se datorează prezenței domniei sale tot mai evidente în arealul cultural de la curbura Carpaților și nu numai, el fiind cunoscut atât în țară prin premii și participări la târguri de carte și lansări, dar și dincolo de hotarele țării, având versuri traduse în engleză și spaniolă. Volumul Pareidolia, publicat la Editura Humanitas în 2011, este câștigătorul Concursului de Debut Literar Unicredit, ediția a IV-a, juriul mizând pe talentul buzoianului ce rezidă într-o comuniune spirituală unică între individ și creația sa artistică, între eu și poezie, raportul fiind unul foarte strâns fiindcă poemele lui Belizan nu sunt altceva decât lumea pareidolică în care el mișcă și se recunoaște cu ușurință, în care noi îl putem regăsi fragmentar/fragmentat, ca apoi să se recompună în întreg cu fiecare vers, cu fiecare metaforă.
Provenind din limba greacă, termenul pareidolia desemnează un fenomen psihologic definit „ca o iluzie sau o interpretare greșită, acesta constă în perceperea unor stimuli externi (în genere imagini, uneori sunete) ca fiind semnificativi și interpretați precum obiecte familiare, cunoscute. De cele mai multe ori, stimulii percepuți sunt vagi, aleatorii și obscuri(….). Etimologia cuvântului provine din grecescul para care înseamnă și «lângă, pe lângă, cu, alături de» și din eidolon, diminutivul cuvântului grecesc eidos care înseamnă «imagine» sau «formă». Se presupune că pareidolia este un efect secundar al creierului uman generat de nevoia de a recunoaște cu viteza sporită anumite obiecte comune precum chipurile sau trupurile umane. Mai cu seamă, fenomenul în cauză reprezintă un soi de instinct, oarecum manifestat astfel dintr-o inerție psihologică.” (Decoperă.org, Andrei Rășcanu, decembrie 2011).
„Pareidolia” este, în viziunea lui Laurențiu Belizan, o lumea suprapusă celei reale, în care poetul se visează ca unic locuitor, senzual și apocaliptic în același timp. Venind dintr-un optzecism, mereu proaspăt și eclatant, cu un colaj de imagini cotidiene îmbrăcate în haină metaforică, adunând și câteva cioburi colorate de șaizecism ca fiind ale aceleași oglinzi, precum și niște elemente din suprarealism, tendințele/ direcțiile lirismului său se contopesc într-o dimensiune poetică, pe care cu siguranță o putem numi „belizania”, fiind un univers irepetabil, inimitabil.
Spirit canicular, filosofic, senzitiv și meditativ totodată, poetul se întoarce asupra sieși, asupra condiției umane în sine, gândindu-se dacă „nu cumva suntem un lapsus al lui dumnezeu”(film noir).
Se pot delimita trei coordonate ale liricii sale: volumul cuprinde poeme despre crearea lumii, demiurgul –artist reeditând, la un alt nivel eliptic și criptat, un soi de facere, ajutat de cuvânt, care se naște odată cu versul său liniar, curgător; în al doilea rând, întâlnim condiția poetului îndrăgostit de sine, de ceea ce trăiește, de ceea ce vede în interior, căci numai despre ceea ce suntem, ceea ce trăim putem scrie, afirma însuși poetul (așa cum am aflat într-o discuție particulară recentă), al treilea fir conducându-ne înspre viață și moarte, înspre un univers exterior, pe care trebuie să îl acceptăm așa cum e: cu frumusețea și urâțenia sa, cu efemeritatea sa, cu lumina sau întunericul său. Limba „belizană” te captivează și te cucerește, ținându-te strâns în chingile sale, poetului convenindu-i de minune să fie captiv între rândurile poemelor sale, totul fiind flacără: „poemele ardeau în noi mocnit/consumând un fel de așteptare” (paso-doble), starea de grație a inspirației cotropindu-i ființa: „noaptea literele îmi intră sub unghii/ le simt terminațiile nervoase ca și cum s-ar rostogoli o sub un grilaj de magazin la ușa închiderii/pentru ca mai apoi să mă pună la zid”(cuvântul ca o prescură).
Poezia devine una cu iubita, având aceeași calitate de osmozare a sufletului poetului încântat de orice îi iese în cale, hrana sa spirituală fiind deopotrivă asigurată prin poem, ca și prin iubire: „poemele sunt frunze iar noi/ o specie atipică de viermi de mătase” (pentru tine aș tăia o felie de cer), acel „tu” ce poate părea indefinibil nu e decât iubita, a cărei apariție este luminoasă, înălțătoare: „înainte exteriorul mi se părea o sursă de inspirație/ dar acum tu ai devenit acel fascicul de lumină/proiectat în întuneric”.
Iubirea este cea care asigură existența întregului: „te simt deasupra mea învârtind osiile unei constelații/ sunt un trup incomplet fără tine draga mea!”(o să te mușc de umeri până îți va da soarele), poetul poate face orice cu/și pentru ființa iubitei, chiar și origami (origami cu inima ta), declarațiile sale de dragoste fiind surprinzătoare: „tu ești salvarea mea din larguri/ și înot din mine/ evadez ca să încap în tine/ iar punțile urlă te iubesc/ un te iubesc plin de coșuri cu pești și alge/ între cele patru brațe ale noastre se deschide/ o poartă acum/ o poartă înaltă/ în pragul ei întunericul cerșește o candelă”(mareea de nisip).
După creație și iubire, ca teme primordiale ale volumului, vin la rând copilăria, moartea, timpul cu prezentul înțepenit în niște clișee ce par tot mai atemporale, istoria cu civilizațiile sale faimoase (greacă, egipteană, romană sau indică), de cele mai multe ori titlurile șocante evidențiază erudiția poetului, plurilingvismul, îmbinând cu o finețe inedită nemaiîntâlnită într-un singur volum de versuri sintagme din latină, greacă sau indiană, din engleză, franceză, spaniolă (film noir, poem cu beatles, primăvara lui ghilgameș, metropolis, atharveda-veda, shambala, blind cu einstein, antikythera, ave myrthus morituri te salutant, paso-doble, glissando, homo ludens, imago mortis, green octopus).
Ca un câștig al acestei lumi pe care poetul o visează, o crește în sine, o iubește și în care el se simte cel mai bine este metafora ce plutește pe deasupra tablourilor create și din care cititorul iese fermecat ca dintr-o iluzie optică mărită prin lupa pusă la dispoziție de mărinimia poetului: „ești așa departe încât aș trage scoarța pământului spre mine/ ca pe un covor/ și tivind-o cu păsări i-aș decupa o fereastră”(arabescuri) sau: „limbile noastre îmbrățișate/ într-un nod gordian/ se înalță ca doi șerpi îmblânziți/sub cântec de fluier”(shambala).
Condiția sa poetică îl însoțește pretutindeni ca o a doua epidermă, de aceea el este conștient că noi cititorii îl vom înțelege și îi vom iubi cuvântul, desenându-și sufletul sub ochii noștri măriți de încântare: „aș vrea ca în ultima zi să mă întâlnesc cu voi toți/ numai eu o să știu/ veți avea ochii decolorați de nepăsare/ învârtindu-vă în jurul meu pe linia orizontului/ ca niște saltimbanci pe sârmă/ iar cerul ar deveni/ o vioară albastră cu o singură coardă” (sayonara).

Distribuie: