Fărădelegea lui Călin – Iadul civil
E în Dex, îl scriem neapărat și-n lege.
Confirmativ. Al actului cuprins. Neprecizarea expresă a tipului de document, a naturii expresiei, a înțelesului ei, nedumirește și pe cel mai învățat dintre intelectualii ce nu au aprofundat legislația. Mergând pe firul articolelor anterioare, prezența ,,actului” și alipirea confirmării, ar conduce la începuturile contractuale și nu la acțiunea în anulare specificată după un șir de caracteristici necesare întocmirii ei în curentul Art. 1264. În privința valabilității și necesarului textual sunt de acord cu minimul redactării: ,,… obiectul, cauza și natura obligației… și motivul acțiunii în anulare…”, deși-s vagi și reiterează problema nivelului intelectual al celui ce formulează o astfel, în sine, de cerere. Tot cerere trebuia să se numească și dorința – intenția -, nici ea precizată ca apartenență (instanța, petentul?), ,,… de a repara viciul pe care se întemeiază…” acțiunea. La fel, nescris destinatarul actului confirmativ. Nu se poate încheia discuția fără întrebarea adresată legislatorului dacă ,,precum” și ,,și” au valoarea corectă, dacă articolul cumulează într-adevăr toate cerințele specificate, fiindcă anularea contractului nu induce neapărat reparația, în umila mea urzeală de logici le-ar pune doar capăt și contractul ar rămâne în continuare valabil, nu….
Tot la o mai veche precizare fac apel. ,,Încheiere”, echivocul cuvânt ce desemnează ba debutul legitimat al contractului, ba finalul juridic. De la confirmativ la confirmare, de la reparare de viciu la închiderea contractului. La efecte, la opoziții opuse înfrânate, dar nu și pentru terții de bună credință și a drepturilor dobândite și conservate. Este clar un alt raționament, ale cărui subtilități îmi scapă: ,,… confirmarea făcută de una dintre acestea nu împiedică invocarea nulității de către celelalte părți.”. Contextul: o parte, mai multe susțin nulitatea. Nu-i dreptate pentru toți când s-a constatat pentru unu? Și nu este cât se poate de limpede că justiția – ca acțiune – impune instaurarea unor daune-interese pentru crearea de prejudicii, de bună seamă pentru obținerea consimțământului în mod abuziv? Păcălită, violentată, partea contractuală în dezavantaj trebuie să primească o compensație și nu i se poate dreptul la obținerea ei. ,,Chiar”-ul Al. 3 fiind inutil – zona recunoașterii anulabilității contractului (nu s-a mai bătut însă monedă pe partea de contract anulabilă) -, relația de interdependență dintre pagubă și constatare în instanță fiind imanentă.
Jurnalistic s-ar traduce ca ,,A căzut ca o bombă…”. Art. 1266 demonstrează lipsa valorii unității dintre sens și acceptabilitate a unei terminologii. In integrum Al. 1: ,,Contractele se interpretează după voința concordantă a părților, iar nu după sensul literal al termenilor.”. De ce n-om inscripționa documentele de acest gen cu hieroglife, cu cuneiforme sau doar cu o înregistrare gestuală a parametrilor fixați de părțile contractuale, dacă tot anulăm interpretările lexicale? Concordie, da, totuși, la ce ne mai opărim cu stabiliri de voințe când s-a semnat, s-a fixat ce și cum se face? Și de unde practici statornicite între părți, când, în destule situații, aproape de majoritate, nu există relaționări anterioare relației contractuale? Și cum să fixezi apriori ceva ce nu s-a întâmplat încă, comportamentul ,,… ulterior încheierii contractului.” (același evaziv…)? (Art. 1266)
Mai ținem cont de ,,… înțelesul ce rezultă din ansamblul contractului.”, pentru interpretarea clauzelor, dacă deja am cam stabilit că ,,literalul” sens cam pică? (Art. 1267)
