Spații culturale nr. 35 (8)

Simion DIMA

POEME

[COŞMAR]

Aş vrea să scriu
dar mâna mi-i ţeapănă
aş vrea să zbor
dar aripile mi-s tăiate
aş vrea să alerg
şi nu pot, ca-ntr-un
coşmar, în care vântul,
alergând, te doboară
şi nu te poţi ridica,
nici nu cazi,
gravitaţia te-apasă
pe creieri, în viscere,
te copleşeşte, de cinci,
de zece ori gravitaţia normală,
arterele pleznesc, nervii
clachează, aş vrea
să dorm, dar, treaz,
mă zbat între coşmaruri.

[CUM TREMURĂ]

Cum tremură
umana inimă,
zilnic speriată
de priviri galbene,
de uşi capitonate,
de fulgerele disimulatei
răutăţi
de zorita alergare
după pâine
după lapte
după himere.
De oameni speriată
umana inimă.

OTRĂVURI

Otrava verde,
ucigătoare,
o simt în membre,
în privire.
În moleşeală
simt altă
otravă,
aromitoare.
Închid ochii
şi ochii
mi-arată
chipul fără chip
al otrăvii
de sub pleoape,
haotică licărire.
Dorm
şi otrava dospită
peste ziuă
colorează făptura
somnului,
ucigând odihna
trupului istovit.
De unde, Doamne,
atâta otravă,
năpădind sufletul
şi trupul
şi gândul?
(22 octombrie 1963)

SEARA

Vine seara
şi-o mie de fantasme
mă-nconjoară:
vorbe uitate,
străfulgerări de-o clipă,
nelinişti subcutanate,
perpendiculare chemări şi vuiete,
vorbe uitate,
viscerale ecouri
circulă, se-ascund şi cheamă,
risipă nechemată, înveninată,
vine lumea de-afară,
cade în mine –
ca un pumnal,
ca un cumul turbure
de-oceanice ape.
(8 mai 1970)

[O TÂNĂRĂ FRUNZĂ]

Ţi-am cules şi
ţi-am dat să miroşi
o tânără frunză
de calomfir.

Ce soare şi cât verde peste fire,
ce curat adia vântul peste lanuri
şi peste colinele
dincolo de care e bănuitul
capăt a lumii.

Şi tu ai luat frunza
şi ai strivit-o,
mirosindu-i sîngele vegetal,
aroma aceea tare,
inefabilul miros
de floare şi viaţă.

Pătrunde-te de soare
şi de bucurie
acum cât ţine primăvara
cu lumină şi cu verde crud
şi cât adie vântul peste coline.
(5 V 1962)

NU ŞTIU…

Noi?
Depindem de soare,
de ceaţă,
de vânt
şi de boarea iernii.

Noi ne mişcăm
şi simţim
cum vrei tu,
natură
capricioasă.

Nu pot şti
dacă mâine
fi-va
zi însorită
şi, după vreme,
ce voi fi
şi cum voi trăi
mâine,
ce voi simţi
în orele treziei:
învolburarea
aceea
care
colcăie în mine
adânc
nu se vrea cunoscută
nici dirijată.

Şi asta mă doare
şi mă-ntristează.

Ieri am văzut
o livadă
de vişini tineri,
învăluită-n
aburii lui mart.
Zăpada s-a
evaporat
şi-n rece ceaţă-a
învăluit grădina.
Dar să reţin
imaginea
primăverii
ce se-anunţă.

Am alergat
cu trenul
peste câmpuri
fără a şti
livada,
după cum
nu ştiam
ce feţe voi
cunoaşte,
cine sunt –
şi cum sunt
casele lor.
Nimic nu ştiam,
nimic nu-mi
prevestea
prezenţa lor.

Plecăm din fiecare
loc.
Faţade defilează,
străine şi reci,
şi noi trecem…

Şi ăsta-i iară
de tristeţe prilej
şi iarăşi
gânduri negre
le las pe hârtie,
eliberându-mă,
ca să mă-ndrept
către necunoscutul
de mâine,
care, ştiu,
va fi precum
clipa de astăzi.
11/12 III 1964

Poezii îngrijite de SIMONA-GRAZIA DIMA

Ion ROŞIORU

M-am întors la ţară

M-am întors la ţară. Câinele-i doar lanţ.
Cumpăna fântânii a căzut în şanţ!

M-am întors la ţară. Satul e nesat.
Teiul din ograda spartă s-a uscat!

M-am întors la ţară. Am în pod trei jderi.
Şansa să-ţi fac guler nu mi-o mai oferi!

M-am întors la ţară. Sunt flămând de ea.
Admirându-i cerul simt că nu mă vrea!

*

M-am întors la ţară. Satul e pustiu.
Ţi-ai blocat adresa cu punct ro să-ţi scriu!

M-am întors la ţară. Alb mi-e părul blond.
Nu mai ai adresa veche cu @.

M-am întors la ţară. Vremea-i şi mai rea.
Nu mai ai adresa cu yahoo în ea!

M-am întors la ţară. Stau în pat nătâng.
De ţi-aş şti adresa ai simţi că plâng!

*

M-am întors la ţară. Casa n-are geam.
Morţii îşi arogă viaţa ce-o mai am!

M-am întors la ţară. Caut coasa-n beci.
Îmi surâd doar paingi şi butoaie seci!

M-am întors la ţară. Lucrurile mor.
Tot mai paroxistic intru-n jocul lor!

M-am întors la ţară. N-am topor şi-i frig.
De-ar trăi vecinii, m-aş trezi că-i strig!

M-am întors la ţară. Lampa n-are gaz.
Îşi ascunde luna veşnic un obraz!

M-am întors la ţară. Nucii-s scorburoşi.
Cea dintâi fantomă are ochi frumoşi!

M-am întors la ţară. Clopotaru-i mort.
Singur mie însumi o să-mi dau un ort!

M-am întors la ţară. Nu m-aş mai fi-ntors!
Parca-mi rupe firul fără să-l fi tors!

M-am întors la ţară. Soba s-a surpat.
Cu fantoma casei o să dorm în pat!

M-am întors acasă. Am lipsit un veac.
Zilele năvală dau să-mi intre-n sac!

M-am întors la ţară. Negură-i pe grui.
Ploaia fără margini face voia Lui!

*

M-am întors la ţară. Tata e pământ.
Peste el îşi cerne floarea teiul sfânt!

M-am întors la ţară. Mama-i bob de grâu.
Nu-i mai fac în ciudă hoinărind pe râu!

M-am întors la ţară. Fratele meu nu-i.
Cimitiru-l ţine strâns la pieptul lui!

M-am întors la ţară. Sora mea-i troiţă.
Îmi zâmbeşte dintre flori de romaniţă.

*

M-am întors la ţară. Frânt e orice drum.
Just sau strâmb destinul nu mi-l mai asum!

M-am întors la ţară. Drumu-n urmă-l trag.
Nu-mi mai e sub talpă ca pe vremuri drag!

M-am întors la ţară. Coasa zace-n prun.
Morţii care vine piedici nu-i mai pun!

M-am întors la ţară. Bragă-i apa-n jghiab.
Casa bătrânească-i doar un biet holeab!

*

M-am întors la ţară. Calu-i doar salam.
Ud c-un pun de lacrimi scorojitul ham!

M-am întors la ţară. Dealu-i mai înalt.
Mă pândeşte moartea gata de asalt!

M-am întors la ţară. Ţara-i cimitir.
Ca o vulpe vântul schiaună-n ceair!

M-am întors la ţară. Ţara-i mitul fost.
Pierd orice speranţă de-a intra în rost!

*

M-am întors la ţară. Fac un mic popas.
Încă-s prins în hora àcelor de ceas!

M-am întors la ţară. În trecut plonjez.
Ruşii-mi iau cu japca vinul de botez!

M-am întors la ţară. Iazu-i colmatat.
Nu mai caut moară pentru arendat!

M-am întors la ţară. Stupii sunt pe foc.
Jur că gustul mierii nu-l cunosc deloc!

*

M-am întors la ţară. Râde ceasul rău.
De-o să mor temeinic e de dorul tău!

M-am întors la ţară. Râde piaza rea.
De-o să mor temeinic e de dor de ea!

M-am întors la ţară. Râde greu blestem.
De-o să mor temeinic e de cât te chem!

M-am întors la ţară. Râd trei corbi poeşti.
De-o să mor temeinic e că nu mai eşti!

*

M-am întors la ţară. Joi aici e luni.
Vino să culegem vişine din pruni!

M-am întors la ţară. Luni aici e joi.
Vino să fim iarăşi unul amândoi!

M-am întors la ţară. Ieri aici e azi.
Vino să culegem zarzăre din brazi!

M-am întors la ţară. Azi aici e ieri.
Vino dezinvoltă să te-nvăţ să speri!

M-am întors la ţară. Plinu-aici e gol.
Vino cât nu intru-n cel din urmă rol!

M-am întors la ţară. Golu-aici e plin.
Vino cât de vorbă pot să te mai ţin!

M-am întors la ţară. Sudu-aici e nord.
Vino să ne-ntrecem în bătăi de cord!

M-am întors la ţară. Nordu-aici e sud.
Vino cât mi-i vrerea să te mai aud!

M-am întors la ţară. Lungu-aici e lat.
Vino să mai plângem la un bal mascat!

M-am întors la ţară. Latu-aici e lung.
Vino cât ţărână nu-s dispus s-ajung!

M-am întors la ţară. Stângu-aici e drept.
Vino cât mă lasă moartea să te-aştept!

M-am întors la ţară. Dreptu-aici e stâng.
Vino cât în braţe pot să te mai strâng!

M-am întors la ţară. Viii-aici sunt morţi.
Vino cât nu-s numai lacăte la porţi!

M-am întors la ţară. Morţii-aici sunt vii.
Vino la plecare martoră să-mi fii!

M-am întors la ţară. Albu-aici e brun.
Vino cât nu zice moartea că-s nebun!

M-am întors la ţară. Brunu-aici e alb.
Vino cât de tine nu-s pribeagul dalb.

M-am întors la ţară. Râu-aici e lac.
Vino cât de tine nu-s de tot copac!

M-am întors la ţară. Lacu-aici e râu.
Vino cât de hybris nu-s strunit în frâu.

M-am întors la ţară. Plopu-aici e măr.
Vino cât minciuna nu-i chiar adevăr!

M-am întors la ţară. Măru-aici e plop.
Vino cât mai este soartă-n horoscop.

M-am întors la ţară. Plumbu-aici e zaţ.
Vino cât angoasa nu te-a prins în laţ!

M-am întors la ţară. Zaţu-aici e plumb.
Vino cât de tine nu mi-e glasul zgrumb!

M-am întors la ţară. Nu aici e da.
Vino mâine seară de exişti cumva!

M-am întors la ţară. Da aici e nu.
Vino de-mi salvează ultimul atu!

M-am întors la ţară. Caldu-aici e frig.
Vino chit că vreme nu mai am să strig!

M-am întors la ţară. Frigu-aici e cald.
Vino-n bucuria nunţii să te scald!

M-am întors la ţară. Renu-aici e lup.
Vino cât de tine soarta nu mi-o rup!

M-am întors la ţară. Lupu-aici e ren.
Vino cu amurgul halucinogen!

M-am întors la ţară. Iadu-aici e rai.
Vino cu rădvanul hoţilor de cai!

M-am întors la ţară. Raiu-aici e iad.
Vino cu mireasma crengilor de brad!

M-am întors la ţară. Duru-aici e flasc.
Vino să străbatem drumul spre Damasc!

M-am întors la ţară. Flascu-aici e dur.
Vino cât ispitei zâmbete-i mai fur!

M-am întors la ţară. Ceru-aici e corb.
Vino cât cu ochii pot să te mai sorb!

M-am întors la ţară. Corbu-aici e cer.
Vino cât cu toată patima ţi-o cer!

M-am întors la ţară. Moscu-aici e breb.
Vino cât de tine zeci de zei întreb!

M-am întors la ţară. Brebu-aici e mosc.
Vino, nefiindo, sper să te cunosc!

Mânzăleşti, 21 iunie 2014

Vasile GHICA

V. Ghica a publicat volume de: poezie, proză umoristică, proză ultrascurtă, aforisme şi un mic dicţionar enciclopedic, „Nasc şi la Tecuci oameni”. Are volume de aforisme publicate în limbile: engleză, franceză, turcă. Figurează în două antologii apărute la Torino şi Beirut. În Liban a obţinut „Premiul de onoare” la un festival internaţional de literatură. În curând, îi va apărea un volum de aforisme la Paris.

Surâsuri migdalate

Prostie (1)

De pe unele frunţi şi muştele pleacă dezamăgite.

Imbecilul împinge toată viaţa uşile pe care scrie: Trage!

Vom deveni cu adevărat puternici, când vom convinge proştii să se constituie într-o colectivitate migratoare.

Proştii sunt oameni serioşi. Nu se lasă seduşi de umor.

În familiile imbecile, averile părinţilor ajung la avocaţi, nu la copii.

Ignoranţa intră totuşi în mai toate ciorbele fericirii.

A ajuns în culmea ratării: îl laudă toţi proştii.

Omenirea i-ar târî mai uşor în spate pe proşti, dacă nu le-ar fi fotoliile atât de grele.

Se pare că singurul organ, care acceptă vidul, este capul.

Proştii sunt ca vechile telefoane publice, pe care trebuia să le scuturi zdravăn, ca să le cadă fisa.

Deoarece la concurs au reuşit trei secretare, au mai fost angajaţi doi directori.

Numai un creier gol permite stomacului să fie prea plin.

Norocul să-i ajute pe cei inteligenţi. Că proştii se descurcă şi singuri.

Florin DOCHIA

Privelişti din fabrica de emoţii
(2)

Platon a vrut să elibereze discursul (logos) de poveste (mythos) – e opoziţia fondatoare a filosofiei, din care aceasta se va hrăni secole de-a rândul. Alungarea poeţilor din Cetate, socotiţi – contrar interpretărilor semidocte de mai târziu, până azi – ca fiind în legătură mai degrabă cu Zeii decât cu muritorii de rând, a părut a oferi judecăţii despre lume cale liberă spre speculaţia cea mai lipsită de limită, concomitent cu o judecată despre om foarte apropiată de realul vieţii cotidiene. Numai că, treptat, viaţa cotidiană însăşi a tins să se elibereze de perceptele tot mai abstracte ale filosofiei şi să se apropie de viziunile care păreau a induce o cale de reîntoarcere la mythos, şi nu la vreun mythos fondator, ci la un mythos de iniţiere a viitorului. Astfel, nu părea o întoarcere oarecare, ci una salvatoare, dar care avea să eşueze în utopie istorică, încercarea de a judeca dincolo de trecutul şi de prezentul lumii şi omului, de a-şi aroga rol de scenarist pentru viitor îi va pune în pericol însăşi existenţa. „Investind în devenirea istorică, filosofia a abordat o turnantă romanescă şi melodramatică. Plecând din momentul în care s-a spus că istoria întregii societăţi până azi este istoria luptei de clasă, două mari personaje au apărut, două abstracţiuni sentimentale: opresorul şi oprimatul” – constată Alain Finkielkraut (6), citând chiar spusa contemporanului său de orientare marxistă Alain Badiou, care, în Le Siècle, scrie: „Există un antagonism central, două subiectivităţi organizate la scară planetară într-o luptă mortală, Secolul îi e scena.” (7). Badiou recunoscuse cu patos că vrea numai să examineze „ceea ce secolul blestemat, din interiorul propriei sale deveniri, a spus că era”, că vrea să deschidă „dosarul secolului, acela care se constituie în secol şi nu din partea înţelepţilor judecători sătui care pretindem că suntem.” Ce material foloseşte? Cel mai la îndemână, produsele (cu expresia propusă de romancierul Pierre Lemaitre, Goncourt 2013) „fabricii de emoţii”: „des poèmes, des fragments philosophiques, des pensées politiques, des pièces de théâtre… Tout un matériel, que d’aucuns prétendent désuet, où le siècle déclare en pensée sa vie, son drame, ses créations, sa passion.” (8) „Teribila pasiune a secolului XX a fost, contrar profetismului secolului XIX, pasiunea realului. E vorba de a activa Adevărul, aici şi acum.” Aflat printre participanţii la „Les Assises Internationales du Roman”, forumul literar anual al Lyon-ului, a cincia ediţie, 2011, „sur lesquelles souffle un grand vent islandais” – Le Point, alături de Pascal Quignard, Patrick Modiano, Gonçalo M. Tavares, David Grossman, Goran Petrovic & alii, Finkielkraut se arată sceptic privind faptul că ideologia contemporană ar avea drept sursă această simplificare. Demersul lui Badiou este deliberat orientat spre o reducere a complexităţii imaginii despre real, în beneficiul demonstraţiei sale. Literatura, ea însăşi imagine coerentă despre real, pune în valoare tocmai pluralitatea umană. Ea ne aminteşte în fiecare clipă că în acele două subiectivităţi, contrar celor susţinute de Badiou, nu este cifra realului. „Nu suntem doi!”
Finkielkraut s-a format tocmai în vremea în care „noii maeştri” structuralişti vorbeau cu dispreţ despre „iluzia referenţială” şi chiar frustrarea indusă de această cerinţă, de trata textul ca o lume în sine, îl va orienta către filozofie, care îi va satisface gustul pentru real. Descoperirea scrierilor lui Levinas (9) şi Hannah Arendt (10) îl va readuce înspre literatură, îi va întări convingerea că romancierii trebuie trataţi la fel ca filosofii, adică precum nişte ghizi. Şi unii, şi ceilalţi pornesc de la afect pentru a ajunge la concept, cuvintele lui Proust sunt semnificative: „Les idées sont les succédanés des chagrins” (11), Deleuze le va cita pentru a ilustra ideea că totul începe nu prin filosofie, ci prin misosofie (ura pentru înţelepciune). E nevoie de un şoc emoţional care să te împingă la reflecţie, la interpretare şi judecată, respectiv creaţie. Ba chiar, mai mult de atât, poate conduce la şi se poate obţine de la o creaţie memorabilă: „En France, depuis Villon, le salut pour les vauriens c’est la littérature, et une grande oeuvre rachète tous les crimes”, (12) citim în Le Juif imaginaire (Seuil, 1980). Era de aşteptat ca Jean Birnbaum, intervievatorul din 2011, să îl întrebe pe Finkielkraut care ar fi lecţia specifică a literaturii pentru aceia care vor să înţeleagă fenomenul totalitar. După Mai 1968, filosoful încă era sub influenţa stângii franceze (gauchisme), astfel că lecturi din Kundera (mai degrabă decât din Soljeniţîn, cu „Pavilionul canceroşilor” şi „Primul cerc”), „un scriitor major”, îl vor face să ia act de realitatea comunistă – „Gluma” şi, apoi, prefaţa la ediţia franceză a romanului „Miracol în Boemia” de Josef Škvorecký, în care Kundera face o comparaţie între Mai 68 de la Paris şi Primăvara de la Praga, între explozia lirismului revoluţionar, într-un caz, şi „revolta populară a moderaţilor”, în celălalt caz (13). Va reflecta asupra conceptului de „moderaţie”, cu acoperiri diferite în spaţii politice diferite. „Moderaţia se referă la altceva şi aici descoperim literatura, spiritul romanului, adică înţelepciunea incertitudinii, distanţa faţă de sine, ironia ca autoironie.” (14) Pe terenul tocmai pregătit de Kundera, reciteşte Camus, „un democrat modest”, care ştie că nu ştie totul – această noţiune de modestie se impune, finitudinea este acceptată şi înţeleasă, atitudine esenţială atâta vreme cât tentaţia totalitară porneşte nu numai de la ideea că ştiinţei absolute, ci şi de la identificarea cu Binele Suprem. Vor mai veni şi alte lecturi şi influenţe ale definirii gândirii unui „filosof contrariant”, „homo mass-mediaticus ce pune incursiunea politică dincolo de corectitudinea politică” (15), proaspăt primit (10 aprilie 2014, cu scandal politic, desigur… *) în Academia Franceză, pe locul lăsat vacant de Gilles Heuré, pregătiri pentru a face faţă imprevizibilului evenimentelor şi adversităţii lumii. Toate îl vor conduce la concluzia că a lua partea literaturii contra filosofiei ar fi ridicol. El recuză, şi nu e singurul, ideea că filosofia gândeşte şi literatura povesteşte. Filosofia nu deţine monopolul gândirii. „Şi literatura gîndeşte, dar această gândire posedă o afectivitate miraculoasă.” Pe lista bibliotecii ideale ar include: Omul fără calităţi (Musil), În căutarea timpului pierdut (Proust), Madam Bovary (Balzac), Un veac de singurătate (Borges)… Cărţi pe care le-ar reciti oricând. Literatura e paznicul nuanţelor. Romanul e considerat adesea locul de întâlnire al visului sau al minciunii imaginaţiei cu duritatea lumii. Iluzia este spulberată de principiul realităţii. Himerele sentimentale şi marile speranţe sunt spulberate de adevărul efectiv. Afirmaţiile din eseul critic „Un coeur intelligent” („O inimă inteligentă”) sunt detaliate pentru Lire: „Romanul practică şi pune în scenă opoziţia între imaginaţie şi fantasmă. Limba engleză are două cuvinte pentru imaginaţie: fancy şi imagination. Fantasma este literatura spontană a fiecăruia dintre noi. Fantasmăm tot timpul. Există fantasme individuale, fantasme colective şi, pentru a face apel la aceste fantasme, există imaginaţia. Literatura ţine de domeniul imaginaţiei. Fantasma, ne spune Freud, este realizarea unei dorinţe: în fantasmă, eu sunt eroul, eu sunt în centru. Imaginaţie e, dimpotrivă, acea formă de gândire care-mi permite să ajung la mine însumi, să mă identific cu alte puncte de vedere decât ale mele. Şi inima inteligentă asta e: punerea pe calea cea bună a fantasmmei prin intermediul imaginaţiei.” (16) Ce e marea literatură dacă nu o dezbatere perpetuă despre rău, o interogare angoasată asupra ravagiilor prostiei omeneşti? Literatura ne spune poveşti pentru că noi am încetat să ne mai spunem poveşti. Kundera spune undeva că romanul deşiră magica pânză cusută din legende, suspendată deasupra lumii, e ceea ce face Don Quijote al lui Cervantes şi „orice alt roman demn de acest nume” (17); Kundera face pentru roman ceea ce Valéry şi Mallarmé au făcut pentru poezia modernă: formulează riguros specificul frumuseţii particulare a artei genului. Finkielkraut dezvoltă tema din perspectiva sa: „Această pânză este ea însăşi cusută din nenumărate romane, de unde importanţa crucială a valorii, a judecăţii de gust. Toată problema este de a şti cărei literaturi vrem să îi încredinţăm destinul nostru: aceleia care descoperă existenţa sau aceleia care o acoperă cu stereotipuri excitante.” După eşecurile teoriilor structuraliste şi poststructuraliste, Kundera, cu „Arta romanului”, va aduce argumentele că spusa lui Péguy despre filosof, („este un om care descoperă un anumit aspect nou, o anumită realitate nouă din realitatae eternă”) se aplică şi romancierului contemporan. Valoarea e legată de cunoaştere. Fără criterii, nu există ierarhie şi confuzia acaparează relaţia creator-receptor. Venind dinspre arta kunderaiană a romanului, Finkielkraut se raliază, vrând-nevrând, şi ideii acestuia că „pentru a cunoaşte profund un fenomen saul altul, trebuie să înţelegi frumuseţea sa, reală sau potenţială”. Astfel, judecata de valoare, criteriul bunei literaturi, nu va fi nici stilul, nici explorarea condiţiei umane, ci ele împreună, stilul fiind o calitate a viziunii, pe urmele lui Proust şi ale lui Flaubert, cel ce care credea în existenţa unei legături strânse între frumos şi adevăr.
În fond, cu frumoasa expresiea gânditorului francez, „filosofia priveşte, iar literatura miroase şi pipăie”. Cînd descoperi literatura citind, la cincisprezece ani, „Însemnările din subterană” ale lui Dostoievski, vei deveni un cititor pasionat şi, orice vei face, te vei hrăni cu literatură. Iar scriitorul, marele scriitor, este acela care se părăseşte pe sine. „Există scriitori care scriu bine, poate, dar nu se părăsesc pe ei înşişi. A se părăsi, a se uita pe sine, este poate cea mai bună parte a literaturii. Literatura e extindere, în toate sensurile termenului.” Filosoful este în preajma opiniilor creatorului Colocviilor romanului de la Lyon, Guy Walter, care afirmă cu optimism: „Romanul nu se lasă închis. Ca şi indivizii, el se inventează şi se adaptează. Relaţia cu lumea trece prin efecte de decantare şi de exterioritate. Temele alese – sunt prea numeroase ca să le pot cita pe toate – au şi ele o calitate tranzitivă. Ele ne deschid spre realitate, spre diversitatea ei. Ce psihologie să aibă romanul astăzi? Ce fel de scriitură pentru violenţă? Memoria moştenită… Romanul are o putere de irumpere în realitate. El nu face numai o descriere a ei. O face uneori să explodeze. O obligă să se redefinească. Vînează iluzia, minciuna. Romanul are o luciditate binefăcătoare.” (18)
………..
(6) „L’esprit du roman, c’est la sagesse de l’incertitude”, Le Monde des Livres, 27 mai 2011, interviu de Jean Birnbaum
(7) Alain Badiou, Le Siècle, Éditions du Seuil, 2005, p. 90 ; v. şi Djamel Benkrid, Naceur Khemiri, Les enjeux mimétiques de la vérité: Badiou „ou/et” Derrida?, p. 158
(8) „poeme, fragmente filosofice, reflecţii filosofice, piese de teatru… Orice material, despre care unii pretind că e desuet, în care secolul declară că îşi gândeşte viaţa, drama, creaţiile pasiunea.”
(9) Emmanuel Levinas (n. 1906, Kowno Kaunas, Lituania, d. 1995) a fost un filozof francez, născut într-un mediu evreiesc cultivat, cu studii de filozofie la Strasbourg (1923-27) şi la Freiburg (1928-29), unde asistă la cursurile şi la seminariile lui Husserl şi ale lui Heidegger. Este unul dintre promotorii studiilor de fenomenologie în Franţa, în lucrări precum Théorie de l’intuition dans la phénomenologie de Husserl (1930), De l’existence a l’existant (1947) sau En decouvrant l’existence avec Husserl et Heidegger (1967). După cel de-al Doilea Război Mondial, Levinas se afirmă ca un gânditor original, pe două linii reflexive distincte. Pe de o parte, propune o etică fenomenologică radicală, centrată pe figura Celuilalt şi a alterităţii, în lucrări precum Le Temps et l’Autre (1947), Totalité et infini (1961), Autrement qu’être ou au-delà de l’essence (1974) sau Entre nous (1991). Pe de altă parte, se dedică comentariilor talmudice, în lucrări ca de pildă Quatre lectures talmudiques (1968), L’au delà du verset (1982) sau Nouvelles lectures talmudiques (1989).
(10) Hannah Arendt (Johanna Arendt) (n. 14 octombrie 1906 – d. 4 decembrie 1975) a fost o teoreticiană politică germană, numită deseori filosoafă, deşi ea nu s-a considerat niciodată ca atare. Una dintre figurile marcante ale gândirii socio-politice contemporane, Hannah Arendt a abordat în lucrările sale cele două mari şi dificile teme ale epocii postbelice: totalitarismul şi antisemitismul.
(11) „Ideile sunt succedaneele amărăciunilor.”
(12) „În Franţa, după Villon, mântuirea pentru pungaşi este literatura şi operă mare răscumpără toate crimele.”
(13) « Mai 68, c’était une révolte des jeunes. L’initiative du Printemps de Prague était entre les mains d’adultes, fondant leur action sur leur expérience et leur déception historiques. La jeunesse, certes, a joué pendant le Printemps un rôle important, mais non prédominant. Prétendre le contraire est un mythe fabriqué a posteriori, en vue d’annexer le Printemps de Prague à la pléiade des révoltes estudiantines mondiales.
Le Mai parisien fut une explosion du lyrisme révolutionnaire. Le Printemps de Prague, c’était l’explosion d’un scepticisme postrévolutionnaire. C’est pour cela que l’étudiant parisien regardait, vers Prague avec méfiance (ou plutôt avec indifférence) et que le Pragois n’avait qu’un sourire pour les illusions Parisiennes, qu’il considérait (à tort ou à raison) comme discréditées, comiques ou dangereuses. (Un paradoxe sur lequel on devrait réfléchir : la seule réalisation réussie – encore qu’éphémère – d’un socialisme dans la liberté n’a pas été accomplie dans l’enthousiasme révolutionnaire, mais dans la lucidité sceptique.)
Le Mai parisien était radical. Ce qui, pendant de longues années, avait préparé l’explosion du Printemps de Prague, c’était une révolte populaire des modérés. […] Si je parle de modération, je ne pense pas à une conception politique précise, mais à un réflexe humain profondément enraciné : le radicalisme en tant que tel, quel qu’il soit, suscitait une allergie, car il était lié, dans le subconscient de la plupart des Tchèques, à leurs pires souvenirs.
Le Mai parisien mettait en cause ce qu’on appelle la culture européenne et ses valeurs traditionnelles. Le Printemps de Prague, c’était une défense passionnée de la tradition culturelle européenne dans le sens le plus large et le plus tolérant du terme (défense autant du christianisme que de l’art moderne, tous deux pareillement niés par le pouvoir). Nous avons tous lutté pour avoir droit à cette tradition, menacée par le messianisme anti-occidental du totalitarisme russe.
Le Mai parisien, c’était une révolte de la gauche. Quant au Printemps de Prague, les concepts traditionnels de gauche et de droite ne permettent pas de le saisir. » (Milan Kundera, prefaţă la romanul lui Josef Skvorecky, Miracle en Bohème, Gallimard, 1978, p. 4)
(14) „L’esprit du roman, c’est la sagesse de l’incertitude”, Le Monde des Livres, 27 mai 2011, interviu de Jean Birnbaum
(15) Gilles Heuré, în Télérama, 11.04.2014
(16) Lire, 01.09.2009, Entretien avec Alain Finkielkraut, par François Busnel
(17) Milan Kundera, Le Rideau, essai en sept parties, Gallimard, 2005
(18) Rencontre avec Guy Walter, Le Monde des livres, 2007
* «Il est tout à fait normal d’avoir des opposants. Je regrette que cette opposition ait pris la forme d’une campagne politique et qu’on m’ait traité de réactionnaire. Parce que je ne vois pas au nom de quel progressisme je pourrais être classé au nom de la réaction. Il y a cinquante ans, soixante ans peut-être, on se serait offusqué dans certains cercles de l’Académie contre un enfant de juif polonais avec un nom à coucher dehors. Aujourd’hui, on me reproche mon identité nationale.» Le Monde, 11.04.2014