Spații culturale nr. 35 (7)

Nina PLOPEANU

Ventilatorul

— Hai, Hercule! E timpul să mergem, a spus bărbatul chemând câinele. A scos din buzunar o bucățică de friptură rămasă de la cină și i-a întins-o cu generozitate câinelui-lup.
— Hai, băiatule! S-a făcut cam târziu. Să sperăm că n-a observat nimeni că n-am fost la post. Știi că și inginerul și maistrul mai trec din când în când pe la ventilator. Astăzi e sâmbătă, ziua în care se grăbesc și ei acasă. Ventilatorul a funcționat fără întrerupere. Am ieșit din casă de câteva ori și am verificat. În liniștea nopții huruitul se aude foarte bine până în sat. Ortacii din subteran au putut să-și vadă, fără grijă, de lucru.
Amândoi cunoșteau drumul ca în palmă. Îl străbătuseră adesea ziua, dar și noaptea. Bărbatul lucra de câțiva ani la Ventilatorul din pădure. Munca i se potrivea de minune. Nu-i plăcea să dea în brânci trudind. La schimbul doi, mai ales, dădea câte o fugă până acasă să ia masa de seară cu familia, să bea în tihnă un păhărel. Ceea ce-i displăcea, era faptul că trebuia să meargă prin pădure câțiva kilometri. Ca să-i treacă de urât îl obișnuise pe Hercule să-l însoțească până la locul de muncă. Sporovăia vrute și nevrute neașteptând niciun răspuns.
— Îmi place să vorbesc cu tine, Hercule. Tu nu mă contrazici niciodată. Acasă abia dacă pot să deschid gura. Se trezește, când unul când altul, să-mi atragă atenția: n-ai făcut aia, n-ai făcut-o pe cealaltă. De parcă n-aș avea serviciu. Ce dacă nu muncesc cine știe ce. Faptul că merg noaptea prin pădure nu-i suficient? Mai bine așa, decât să trudesc în subteran, să ies din șut negru, aproape să nu mă recunoască nimeni. Mai bine tremur de teamă, îmi bate inima și mi se face pielea de găină cât străbat pădurea asta seculară de stejari drepți și înalți ca niște soldați din regimentul de gardă.
Hercule dădea din coadă și îl privea fără să priceapă de ce toca precum o moară stricată. Din când în când își lăsa însoțitorul în urmă și, adulmecând câte o urmă, pleca în recunoaștere.
— Hei, Hercule, unde ești? Nu te îndepărta, îi striga stăpânul strângând în mână coada toporului, singura armă pe care o avea.De multe ori își închipuia cum se lupta cu viezurii ai căror ochi sticloși îi supravegheau dintre copaci fiecare mișcare. Câinele se întorcea, uneori, lătrând, semn că dăduse de vreo vietate. Câte un ortac ieșit mai devreme din schimb, având poate vreo treabă, se apropia cu lămpașul aprins.
— Care ești, mă? a întrebat bărbatul umbra ce se strecura printre copaci.
— Eu, cutare. Ce nu mă cunoști?
— Acum, în puterea nopții, n-o mai cunosc nici pe mama.
— Noroc bun!
— Noroc bun!
— Ce faci cutare? îl întrebă bărbatul ca să-și facă de vorbă.
— Ce să fac. M-am învoit la inginer și am ieșit mai devreme. Mâine plec la băiat că depune jurământul. Tocmai în capătul celălalt al țării trebuie să ajung și e musai să plec în zori. Tu ce faci?
— Dau o raită prin împrejurimi, i-a răspuns paznicul ducându-și mâna la ureche, că am înțepenit pe patul acela de lemn din ventilator.
— Nu te-ai îndepărtat cam mult? Dacă se oprește mașinăria? Sunt mulți în mină.
— Ei, ajung foarte repede. Nu-i nici-o primejdie.
— Dacă spui, tu, așa o fi. Noroc bun!
— Noroc bun!
— Hai, Hercule! Hai Băiatule! Nu mai avem mult. Străbatem toată Valea Badii, apoi Via Popii și, gata, am ajuns. Am scăpat de umbrele nopții. Astă seară, m-am uitat la televizor. Am urmărit teleenciclopedia, a reînceput bărbatul să povestească. Ce lucruri interesante! Într-un sat, nu-mi aduc aminte unde, au dezgropat rudele pe cineva după mulți ani de la înmormântare. Să vezi minune: era neputrezit, ca atunci când l-au băgat în groapă. Brrr, dar de ce vorbesc despre asta? Mai bine să-ți spun despre animalele de pe alte meleaguri: tigrii, lei, elefanți. Tu n-ai văzut niciodată așa ceva. Nici păuni albi nu cred că ai văzut. Nici eu nu am văzut până astă seară. Ce minunăție de pasăre!
Lătratul câinelui la luna ce-și odihnea un corn pe vâscul din vârful unui stejar a întrerupt entuziasmul bărbatului. Printre brațele bătrâne ale arborilor flori mari de gheață cu margini franjurate alunecau invadând pământul. Uimit bărbatul a apucat să rostească:
— Păunii albi!
Hercule a înlemnit. S-a tupilat la pământ și a rămas în poziție de repaus până când ceața deasă s-a risipit.
— „Dar unde-i stăpânul? Nu-l văd. Poate s-a îndepărtat. A privit îngrijorat spre Valea Sandului și a scuturat hotărât din cap. Nu, nu cred că s-a dus în partea aceasta. De câte ori treceam pe aici mă atenționa să nu cumva să pătrund pe teritoriul viezurilor că e de rău”. A început să-i caute urma: zadarnic. Peste vuietul mut al ventilatorului s-a așternut o liniște ciudată.

***

În subteran minerii, plini de praf, negri din cap până în picioare, dădeau semne de oboseală deși până la sfârșitul șutului mai erau încă ceasuri bune. Șeful de echipă, nemulțumit că ortacii s-au înmuiat și pălăvrăgesc cam mult, a ridicat tonul apostrofându-i.
— Mai cu râvnă că nu munciți pe gratis!. Hai că planul nu așteaptă. Acum vine sfârșitul lunii, o să vă numărați banii și o să strâmbați din bot.
— Da ce mă, or ne plătești din buzunarul tău?
— Nu, dar caietul de pontaj stă la mine. Așa că vezi cum vorbești!
Fără prea multă tragere de inimă câțiva aruncau cu lopețile, doar pe jumătate pline, sterilul pe banda rulantă.
— Trebuie să eliberăm frontul de lucru până ieșim din schimb. Cei de dimineață deschid noua galerie. Nu plecăm până nu terminăm de încărcat.
— Ce tot vrea ăsta de la noi? E sfârșit de săptămână. Nici acum n-o lasă mai moale? s-a întrebat unul slobozind o înjurătură printre dinți.
— Greu e să lucrezi cu brutele astea. Sunt ud până la piele și plin de nervi. Curentul ăsta nenorocit mai lipsea a murmurat șeful de echipă, mai mult pentru sine, strângându-și salopeta murdară la gât și uitându-se în toate părțile să descopere sursa frigului ce-i amorțise oasele.
— Ce mama dracului se întâmplă cu mine? Am frisoane? Oare când și unde am răcit așa de tare? s-a întrebat încercând să-și miște picioarele de plumb în cizmele de cauciuc ce prinseseră rădăcini. Speriat a privit către ceilalți. Tovarășii de muncă păreau paralizați de șerpii cu solzi argintii ce li se strecurau rapid prin vene. Ochii vii, mari cât cepele, se roteau înspăimântați, fără să zărească nimic prin noaptea pământie. Mâini nevăzute de gheață mângâiau fețele smede. Zăboveau îndelung pe ochi, pe nas, pe gură. Se plimbau nestingherite prin părul năclăit de praf și sudoare. Ortacii respirau greu. Nodul din gât le frângea suflul. Încercau în zadar să reîmprospăteze aerul stătut din plămâni. În craniul despicat gânduri răzlețe căutau porți de salvare.
— Masca de gaze, unde am pus-o? se întrebau căutând prin ceața în care se cufundaseră cu toții. Oare bezmeticul ăla se plimbă aiurea prin pădure și ventilatorul s-a oprit?
— Sfântă Varvara, roagă-te pentru iertarea păcatelor noastre! Îndură-te de noi și ne protejează. Ajută-ne să ne întoarcem vii și nevătămați la copiii și la familiile noastre!.
O iconița din buzunarul de la piept al unei salopete s-a rostogolit în țărână. Din făclia pe care mucenița o purta în mână trei fulgere au făcut înconjurul galeriei deschizând lacătele și topind sloiurile. Un fluturat de aripi s-a ridicat spre tavanul galeriei. Eliberați din chingi, acoperiți de promoroacă, minerii s-au lăsat purtați de aripi imaculate spre colivia metalică ce i-a scos în pădure. Ventilatorul huruia mânios. În ușa încăperii metalice, pe covorul din pene albe, paznicul și Hercule priveau tăcuți ploaia florilor de gheață ce se retrăgea învinsă spre iarna păunilor.

Marian HOTCA

Seară

Iată lumina cum se desface
în evantaie de parfum
și seara roșie ca sângele în clocot
ascultă neputința
cum plânge în timpane.

E seara mai aproape de flori încercănate
pe câmpul ce suspină
amurgul fistichiu.

Lungi valuri de clopote albastre
răsună în tăcere
cu glasuri îngerești
și chipul lor pruncesc,
pierdut în margarete
visează soarele
culcat pe-un cer mai jos.

Sufletul meu lipit
de glia unui înger din mormânt
și-a retezat vibrarea
tăcând precum o piatră
pe cerul coborât în iarbă
să asculte neagra rugăciune.

Poemul nopții

Umbra clipelor de vară
e roșie și dulce
ca o frăguță concavă
adunată din insule oculte.

Somnul eteric mi-l leagăn
pe întreg nepătrunsul luminii
și-aștept în prag de seară
trandafirii să-și împietrească
mlădioasele unduiri
pline cu întuneric.

Ierburi sălbatice se încolăceau
sub privirea încătușată,
iar cerul înrădăcinat în mișcarea timpului
își aruncă sulița
în pașii mei rătăciți
prin osemintele unei nopți
ce-alunecă dincolo de cronosferă,

Țin cuvintele zemoase, nedesfăcute
încă de ecoul rostirii,
le țin în vrejii veștejite de fasole
să pot îmblânzi din când în când
poemul nopții nenăscut
ce urlă de o eternitate în mine.

Clipe de vară

Vreau să-mi bată
inima mai tare
în flori de iasomie
şi vântul ca un ecou mântuit
să-şi cioplească
din clipele apuse
veşminte jilave pentru vară.

E visul mai adânc
ca începutul unei lumi nedefinite
şi pasul prinde rădăcini de dor
în paie îndurerate
ce vor scăpa azi
de povara înrourată
a dimineţii.

E ceasul tot mai arid
şi ard în căpiţe
sufletele noastre secerate,
înfrăţite de-acum
cu soarele dormind
în ostroave de verdeaţă.

Strâng la pieptul meu uscat
frunze concave de busuioc
pentru vântul opalescent
ce va cădelniţa
în sufletul meu toată
mireasma augurală a verii.

Armonie

Diminețile noastre vibrează
în temple de verdeață
adunând în roze solare
întreg universul râzând

cuvântul e greu
ca o libelulă
metalică ce scârțâie
o veșnicie în Totul divin

și din ape umbrite de lumină
răsar ciocuri diamantine
trezind la viață
parfumul
icoanei tale
ce emană tămâie

sânge hoinar
curge în lugeri de crin
scăldați în astralul parfum
e astăzi metaforă oglindită
în perle întunecate
de la atâta armonie

și cânt.

Cratere

Văzduhul verii îşi deschide
noi cratere de verdeaţă,
e ceasul când din oglinzi înfrunzite
vor curge scântei de parfum.

Între coline năpădite de iasomie
soarele doarme pe respiraţia naturii
şi eu ca o săgeată neşlefuită
mă înec cu sărutul luminii.

Îmi caut prin buzunare,
secundele ce învaţă temenic murirea,
le găsesc, le strâng la piept,
şi mai respir încă o dată
vara ce trece prin mine.

Întuneric

Depărtarea ca un obraz de copil
închide în glasul ei livid
cascada învolburată de lumină;
mi-e umărul mai greu de întuneric
şi carnea mai fierbinte de durere.

Văd turmele înflăcărate ale nopţii
cum bătătoresc în copite
aurora desfrunzită a trandafirilor.

Mi-e sufletul un izvor tulbure
prin care curge apele timpului
neîmblânzit, mi-e inima o umbră
de furnică şi spaima un munte încreţit
ce coboară aproape spre infinit;

Dar tu, negru al nopţii eşti brăţară
plină de smoală aşternută vara
peste universul meu indeterminat.

Laurenţiu BELIZAN

invincibila

dacă la început a fost cuvântul
poezia ar fi trebuit până acum să intre în toate cotloanele
ca o pastă multicoloră în matriţa unui membru amputat
mască mortuar-vivantă a lumii
o lume androgină în care vulcanul krakatoa
ar disemina turbioane de versuri radioactive
minţi lichide revărsate într-un singur creier cu neuroni vârstaţi de litere
capabil să capteze lumina

dar cuvintele fug spre roşu
între ele rămâne inefabilul şi deznădejdea de a trăi
pur şi simplu

karaoke

pot să presupun că stâlpii de pe dig sunt ace înfipte într-o epidermă de elefant
nu-mi pot închipui că ar putea vindeca cotul râului
nici că podul este un deget al oraşului pe care apa să-l muşte
când are o criză de epilepsie
un lucru este sigur
realitatea respiră altfel în tentaculele ficţiunii
ventuzele ei intră adânc scormonesc umorile
şi îmi amintesc brusc
dulapul aşezat pe uşa lipsă dintre camere
spatele lui dezmembrat prin care intram şi ieşeam
dintr-o lume în alta
apoi busculada de pe scări şi vioara unui lăutar gata să se facă arşice
ceata lui Kusturiţa prin oraş ca o coadă ruptă de salamandră

nu vreau să mă creadă cineva
aşa ar fi cel mai bine
aşa arbustul meu de goji ar putea creşte liniştit
şi nimeni nu va şti că am desenat odată un pom cu tot cu rădăcini

a urmat goana spre râu cu maşina de gunoi
în spate pianul legat fedeleş zornăia
din el sărind prin hârtoape sunete ca monedele aruncate peste umăr morţilor

pe dig a fost mai greu
frânghiile scrâşneau lăsând ghemotoace în betonul zgrunţuros
când l-am scăpat pe marginea râului în el a vibrat scurt vocea lui Armstrong
şi cerul părea un club de karaoke
de undeva din pereţii de piatră prinşi în plasă au început să iasă rădăcini
apendice articulate sensibile
apropiindu-se de noi
căutându-şi
fructele

clivaj

spuneai că mă invidiezi pentru viaţa asta tumultuoasă
şirul nesfârşit de secunde
care mă însoţesc ca o aură
cu asta ai ieşit deja din sfera ignoranţei biblice
şi toate străzile ce duc spre tine sunt şerpi care năpârlesc

punctul acela creşte întruna
a înghiţit orizontul
vrei nu vrei locuim în acelaşi lichid amniotic al lumii
am uitat demult cum se rezolvă integralele de volum
şi telefonul tău inteligent
totuşi funcţionează
nu poţi scăpa de lucrurile complicate
inflaţiei de vise care atrofiază poemele

sunt aici la o secundă de lumină
băieţii de cartier nu ştiu dacă mână mea stângă pe volan
este un semn al complicităţii
sau doar o clovnerie

în cârciuma din colţ
au angajat un pitic cu proporţii vitruviene
are joben şi când intri îţi întinde mâna
aş vrea să fii aici
eu cu faţa spre uşă
supraveghind neantul urban
tu privind iepurele de fum al jobenului
în stânga e o masă de biliard
tacurile ar fi toate în rastel
dar bilele s-ar mişca pe tăpşan
privindu-ne zâmbind doar

ai trăi doar pentru asta

în cea mai bună versiune a ta
o fărâmă de iad tot ar fi fost la îndemână
ca un marsupiu
un fruct al suferinței

nu simți ruperea
nici dacă îți lipești urechea de piept
ca pe o linie de cale ferată
în așteptarea trenului

doar fire de păianjen pleacă din omoplați
o plasă între muchia nopții și
cearceaful alb-gri
în care poți prezice trecutul

pulverizare

uneori sunt podul de unde faci bungee jumping
atingi cerul o clipă și te sperii de cercurile stând să te înghită
alteori apari ca un abur în fotografiile turiștilor japonezi

stau rezemat de un cireș
ieri am citit despre simptomele unui AVC
mâna stângă îmi amorțește
știu sigur că nu sunt la poalele muntelui Fuji
dacă am pomenit de niponi asta nu înseamnă că ei există
nu mai pot dezlipi spatele de scoarța lui
întorc privirea
văd rășina cum iese precum șerpii înainte de cutremur
trebuie să mă dezbrac cumva
să răzuiesc crusta vâscoasă desenând răni pe cămașă
aș putea să o iau acasă și să te aștept până se preface în chihlimbar

te-ai întoarce direct în el
tânăr în fața morții
aș mișca pleoapele precum un colibri

timpul ar fi o bandă de alergat
cu multe butoane
aș putea descompune fiecare mișcare a ta
într-o artă a firului întins
și mâinile vor asculta ce mintea deja a văzut

ţin braţele ridicate şi obosesc
în memoria lui Sică

– trebuie să-i credem c-au fost pe lună
îmi spuneai înainte cu mult să se întâmple
în grădina icoanei e frig în iunie
nu departe la urgenţă ţipetele se sleiesc de pereţi
lasă urme de fum

acum o săptămână încă îţi puneai singur perfuzia
-la întoarcere e mai greu felia de spaţiu şi timp este cât acul din venă
dacă nu nimereşti traiectoria arzi ca pulberea de magneziu
acum trupul tău este un pat suprapus
înainte alături de tine mă simţeam singur adică întreg
acum nu mă pot aşeza pe nimic
nici măcar pe trepte
biletele nu sunt la mine îi aştept până şi aşteptarea este un sacrilegiu
şi aerul pe care-l respiră
sunt lucruri pe care nu trebuie să le spui niciodată
spinii să vină mereu dinăuntru înţepând fruntea
să intri cu ei în sala de teatru
să râdem să oftăm la semnul sufleurului
dar să simt durerea în aceleaşi locuri ca tine

ţin arătătorul pe vinilul tău de colecţie
din tavan coboară Fleetwood Mac
surorile lui Cehov plâng pe scenă
afară aleargă luna cu faţă de om

sub ochii tăi

oraşul nu mai ascultă nu mai pândeşte nu te mai înţelege
butoiul de tablă în care a fost smoală arde mocnit
tuşind scântei deasupra vreascurilor de castan
fumul pictează sub podul drăgăicii noi constelaţii

ştiu că nu mă pot înălţa cât tu poţi coborî

sinodul oamenilor străzii
dezbate noaptea sub arcul de beton
natura mea umană şi poetică

schisma va veni din urmă

şi unii dimineaţa cu gulere albe scrobite
vor aştepta în downtown
viaţa topită în lingouri

suntem holograme ale unor oameni mai simpli
diferenţa între ceea ce poate fi spus şi arătat
iubirile de unică folosinţă lucrează în noi
precum google la realitatea augmentată

şi vocea ta mă despresoară
şi zidul devine o amintire colorată
de care te saturi ca de un cântec genial ascultat de o mie de ori

Adrian BOTEZ

IMPROMPTU

rânjet ploios pe chipul de-mprumut
al Marelui Judecător vexat:
l-am supărat prin speech-ul meu ţinut
la steaua care m-a persecutat

plodesc energic erezii – noi dogme
sub care-orbitele cabrează – trântind aştrii:
într-o explozie de linişti solilocve
heruvii se proclamă ars sihaştrii

nu mai accept nici frică – nici supuneri
impun în constelaţii alte spuneri
vreau să greşesc eroic epopeea

şi s-o impun la tron doar pe Medeea
… atâtea răzvrătiri – iubirea mea
încât mă mut mereu – din stea în stea!

ONORANTUL DUEL

plec să mă-ntâlnesc cu
moartea – nu mă-nsoţeşti?
vom lua două revolvere – unul
mie – altul ţie – şi
când vom da de
ea – ne vom bate în
duel – pentru onoarea
primului descoperitor al
morţii – dintre noi
doi: întâlnire grabnică – rabinică şi
uşoară

DECADENŢĂ UMANĂ

nobil ciuruc mânăstiresc – matroz de cer
te-ai chifligit de frică şi teroare:
tămâia nemuririi – nas de rinocer
ţi-a-ncovoiat – şi-ntre-omoplaţi răcoare

din mii de vii – alunecând vecìi
în labirint îţi pierzi miros de rosturi
abrutizat de inutile posturi
contempli cărnuri flasc – liliecìi

şi răstignit şi deşelat – dăbălăzat
umbra-elefantului guşat – trapez ratat
eşti doar schilodul de serviciu al tăcerii

printre putridele caverne ale verii:
nu om cărunt – ci bisulfat de luturi
ajuns-a cel atunci născut de fluturi…