Propoziții pretențioase – Ajutori
,,Aiurați, bre!”, mi-a venit a le spune blochiștilor.
Aheilor le stă – de-oi mai fi adus vorba – bine cu Troia, meseriașilor cu munca bine făcută. Despre dulgherii acățați în culmea scării de apartamente numai de bine nu. La 25 de metri lungime grinzi din zgârcenie. Pe aceeași distanță câteva proptele ca să susțină 12 metri, în două părți, câteva scoabe și părerea că sunt suficiente, că unul-două dibluri rezolvă problema – destul de sofisticată – inginerească a unor prinderi sănătoase de suportul tavanal ultimului etaj. ,,Mă nene, vă jucați! Când oți pune și tabla și o năvăli vreun vânt mai crizat, vă veți trezi cu acoperișul în E85.” Îi aieptai din vorbe ce ar fi trebuit îndreptat, de-o fi înțeles că nu e de joacă și n-ar fi primul caz…. Ne-am dus la capăt lucrarea de jgheaburi și-am plecat cu conștiința împăcată.
Nu m-am împăunat niciodată cu soluțiile cele mai eficiente și mai trainice, am lăsat totdeauna loc pentru ,,se poate și mai și de atât”. Să fi fost acesta secretul încrederii clienților cu lucrări ce depășeau norma. Cățărarea pe blocul din vecinătatea sfintei – Parascheva – n-a fost singulară. Vizavi de gârlă – al nostru Râmnic sărațel -, aproape de capul podului, ne-am cățărat pentru a închide un balcon. Nu dintre cele cum le au toți locatarii, ci unul de design, practic fără utilitate. Însă românilor le trăsnesc destule prin minte și nu se sfiesc să găsească soluții ingenioase. Cum și cine a decis că doamna – în fine, domnișoară, chiar dacă la 50 și ceva de ani se cade să fi fost cel puțin o dată măritată – poate uza acel balcon în scopuri proprii, c-o ajutară vecinii, gândindu-se la statutul de celibatară, că au cedat spațiul fiindcă le era prea greu să urce, nu contează. Angajamentul a cuprins un acoperiș plan exact la limita superioară a balconului, un perete din lemn și tablă în partea deschisă și o ușiță cu zăvor și lacăt pentru lucrurile de prisos din garsonieră. ,,Lux”, la nivelul orașului din vremea republicii socialiste, încăpătoare, dar ticsită de hanțe, mobilier și fel de fel de lucruri, fostă proprietate a unui doctor. Vreun domnișor tomnatic și dânsul, pesemne…. Tacâm complet: lanți, scândură, tablă, cuie….
Părăsii Zona Pod ca blegul. Lăsându-mi colegul toboșar doar cu casa de pe Dimitrie Cantemir inscripționată în jurnalul de lucrări. Uitai că deținuse și-un apartament – de fapt nu, doar n-am băgat de seamă pe unde eram – și i-am dat roată și lui: un balcon pe o parte, unul pe cealaltă. Domnișoara fusese recomandarea lui, de acolo și ligamentul imediat încropit pentru cele două închideri de balcon. Era în anii lui de glorie, când începuse să ahtieze după mai mult și mai de fițe. Până la lucrarea lui ne mulțumeam cu materialele ce se comercializau și se potriveau buzunarului clientului. Cornier, teu, dacă se găsea, electrozi, cleme de tablă. Ingredientele obișnuite ale astupării balcoanelor. Fără ajurări, ,,farafastâcuri” doar cei mai pretențioși – ochiuri de geam pe trei rânduri, alternate, deschideri…. Mateiului i s-a făcut pe plac și ceva mai mult. Scump și bun. Țeavă rectangulară pătrată, măsurători cu precizie milimetrică, scule…. Aparatul de sudură, în loc de obișnuitul cotidian flex, polizorul ajustor, mutat din poziția statuată pe suport în una manuală, mobilă, ruletă și vinclu. Multă răbdare, sudoare și radiații. Plânsul nocturn indispensabil, ochii bulbucați în zori.
