Spații culturale nr. 35 (6)

Aleksandr VERTINSKI
(1889 – 1957)

Şansonetist celebru, poet, compozitor, actor. Născut la Kiev, dintr-o căsătorie nelegalizată. Din anii de gimnaziu, frecventează întruniri la care sunt prezenţi M. Kuzmin, K. Malevici, M. Chagall. În ziarul „Săptămâna Kievului” publică proză, versuri. Scrie cronici de teatru, inclusiv la concertele lui Şaleapin. În 1909-1910, la Moscova, colaborează cu mici studiouri cinematografice, joacă pe scena unor teatre. Actor de film mut. Face cunoştinţă cu V. Maiakovski, se manifestă ca adept al futurismului, mai aproape fiindu-i, însă, poezoconcertele lui I. Severeanin-egofuturistul. Un timp, se consideră el însuşi egofuturist, în plan stilistic poemele sale vădind o apropiere de „lirica ironică” a lui Severeanin.
În 1919, îşi începe lungul exil – Constantinopol, România, Polonia. Până la urmă, pentru manifestările sale ostile unirii Basarabiei cu România, este expulzat din ţara noastră. Avea să concerteze în Franţa, America, locuieşte la Shanghai. În 1943, revine în URSS, unde creaţia sa îşi modifică registrul, coloratura.

ÎN CULISE

Eraţi la teatru, retrasă în adânci culise,
Vă-mpresurau, spunându-şi vorbuliţe terne,
Frizerul, sufleorul, actorii, actriţele
Care mă şi-njurau din vreme-n vreme.

Cineva şopti răutăcios: „Mic e, dom’le,
Dar pricepe minţile a le suci… Înnebunesc!…”
Şi-atunci aţi spus: „Piciule, ce-ai zice, dacă
O fi aşa, un pic, încet să te iubesc?”

Sfârşit de spectacol… Ţin minte-nzăpezita stepă.
La gară – plecăciunea dumitale, lângă vagoane.
În acea seară aţi fost atât de tandră,
Precum doar candela de la icoane…

Pe urmă – oraşe, stepa, drumuri desfundate…
Şi eu uitai ce n-ar fi trebuit să uit, gândesc,
Şi nu rămase decât fraza: „Piciule, ce-ai zice, dacă
O fi aşa, un pic, tihnit să te iubesc?”

(1916, Crimeea)

NEGRUL MOV

Pentru V. Holodnaia

Unde-ai fi acum? Degetele cine-ţi mai sărută?
Unde-o fi Li, mic chinez pal, cândva – în preajma ta?…
Se pare, mai apoi iubit-ai un portughez
Sau, poate, ai plecat c-un malaiez. Aşa…

Ultima oară te văzui de foarte-aproape.
Erai într-un auto cu un şofer distrat.
Şi visez: într-un bordel din San Francisco
Un negru mov îţi dă mantoul cadrilat.

(1916)

CEEA CE TREBUIE SĂ SPUN

Nu ştiu exact cui şi de ce i-ar fi trebuit,
Cine i-a trimis la moarte, fără a clipi,
Dar atât de necruţător, de crud şi de absurd
I-au coborât în Veşnica Tihnă-a Lui A Nu Fi!

Spectatori precauţi se-nfofoleau în şube
Şi o biată femeie tânără cu faţa crispată
Săruta răposatul pe vinetele buze
Şi-n popă-şi aruncă inelul de măritată.

I-au acoperit cu cetini, i-au mestecat în clisă.
Apoi se-mprăştiară – mai spunând în şoaptă
Că timpul e deja de-a se curma dezastrul
Că, iată, o nemiloasă foamete se-aşteaptă.

Dar nimănui nu-i trecu prin cap să-ngenuncheze
Şi să le spună băieţandrilor că-ntr-o ţară ratată
Chiar şi eroismul nu e decât o simplă treaptă
Spre prăpastie – spre primăvara Niciodată!

(1917)

TANGO „MAGNOLIA”

În Singaporele banano-lămâios
Când plânge-ncetişor mare şi ocean
Şi-mprăştie prin orbitor azur
De păsări caravane, duse-n van,

În Singaporele babano-lămâios
Când inima de pace vă e cuprinsă
Încruntând sprâncene negre-sinilii
Dumneata te plictiseşti, distinsă…

Şi amintindu-ţi, tandru, cerul cel
Din alte lumi, de mai sau iunie,
Cuvintele-mi şi-alintul care au pierit,
Dumneata, Yvetta, plângi neogoit,

Crezând că melodia noastră s-a sfârşit,
Iar inima este un sloi fără iubire.
Şi amuţind la ţipătul de papagal
Mai să cădeţi, Yvetta, în neştire –

Precum magnolia sălbatică în floare,
Plângeţi, Yvetta, – cel cânt nu s-a-ncheiat,
Că vara asta rătăcită-n larga lume
Peste orizonturi deja s-a spulberat!

În Singaporele şofrăniu, sub lună,
Când bananiere se frângeau în vânt hoinar,
Dumneata visezi, pe-o blană pală-ntinsă,
Sub urlet de maimuţă, şuier de canar.

În Singaporele babano-lămâios,
Sunând brăţări, inele, salbe de arginţi,
Mândră magnolie a tropicului veşnic,
Ştiu, Yvetta, ştiu – încă mă mai iubiţi.

(1932, Basarabia)

Traducere şi prezentare Leo BUTNARU

Pantumuri franceze (VI)

Anne Archet

Pantumul lui Miau-miau

Pisoiul plânge la fereastră.
Dragul de el e singurel
Şi cam de multişor adastă
O bucăţică de mezel.

Dragul de el e singurel.
Furtuna-l face ciuciulete.
O bucăţică de mezel
I-ar fi de-ajuns să se desfete.

Furtuna-l face ciuciulete.
Frisoanele l-au zgribulit.
I-ar fi de-ajuns să se desfete
Un glas anume pisicit.

Frisoanele l-au zgribulit.
Ar reuşi să-l încălzească
Un glas anume pisicit…
Pisoiul plânge la fereastră!

În pat se etalează superba-mi nuditate

(pantum)

În pat se etalează superba-mi nuditate.
Tu mă dezmierzi, iubite, eu te-aţâţ cât pot.
Nu-s zone să-mi rămână pe corp nesărutate .
Leşin la tine-n braţe şi mă topesc de tot.

Tu mă dezmierzi, iubite, eu te aţâţ cât pot.
Nu-mi mai ascunde trupul nicio intimitate.
Leşin la tine-n braţe şi mă topesc de tot.
Dorinţa mea plesneşte ca fructele prea coapte.

Nu-mi mai ascunde sexul nicio intimitate.
Oceanul voluptăţii cu tine-l trec înot.
Dorinţa mea plesneşte ca fructele prea coapte.
Iubirea-şi este sieşi pârjol şi antidot.

Oceanul voluptăţii cu tine-l trec înot.
Tu stingi în mine duhul câmpiei însetate.
Iubirea-şi este sieşi pârjol şi antidot.
În pat se etalează superba-mi nuditate !

Edouard Dubus
(1863-1895)

Pantum

După perdelele acestea cu irizări de paradis
Lumina somnolentă-ajunge cu clar-obscurul ei avar.
Oare cuvintele frivole le-ai murmurat cumva în vis?
Plonjez cu totul în mireasma din părul tău de chihlimbar.

Lumina somnolentă-ajunge cu clar-obscurul ei avar.
Pendula, o avertizare că timpul trece, nu mai bate.
Plonjez cu totul în mireasma din părul tău de chihlimbar.
Surâde sufletu-ţi în ochii tăi plini de-o rară bunătate.

Pendula, o avertizare că timpul trece, nu mai bate.
Patul enorm care tronează-n alcov e leagăn de mistere.
Surâde sufletu-ţi în ochii tăi plini de-o rară bunătate.
Voi, buze, flori de piersic brudnic, pătrundeţi-vă de tăcere.

Patul enorm care tronează-n alcov e leagăn de mistere.
Foşnetul pasului se stinge în moalele covor turcesc.
Voi, buze, flori de piersic brudnic, pătrundeţi-vă de tăcere
Abandonată-n lungi săruturi când toate şoaptele-amuţesc.

Foşnetul pasului se stinge în moalele covor turcesc.
Pluteşte-n aerul din preajmă o tânjitoare voluptate.
Abandonată-n lungi săruturi când toate şoaptele-amuţesc
Ţii oare cu tot dinadinsul un colţ de cer să ni se-arate?

Pluteşte-n aerul din preajmă o tânjitoare voluptate.
Drumul curajului în noaptea înaltă se înfundă-n vis.
Ţii oare cu tot dinadinsul un colţ de cer să ni se-arate
După perdelele acestea cu irizări de paradis?

Ali Chibani

A jale cornul sună
(pantum)

A jale cornul sună.
Se-agită căprioara.
De-odihnă ora-i bună.
Prin codri cade seara.

Se-agită căprioara.
Cerbu-i lovit în plin.
Prin codri cade seara.
Vin lupii la festin.

Cerbu-i lovit în plin.
Stă cucuveaua trează.
Vin lupii la festin.
Pădurea se-ntristează.

Stă cucuveaua trează
Plâng razele de lună.
Pădurea se-ntristează.
A jale cornul sună !

Louisa Pène-Siefert
(1845-1877)

Pantum

O, patru lustri-am împlinit.
S-a dus prima copilărie.
– Zilele bune s-au sfârşit.
Ploaia de toamnă-i cenuşie.

S-a dus prima copilărie.
Mugurii-au asfinţit firesc.
Ploaia de toamnă-i cenuşie.
Norii pe cer se bulucesc.

Mugurii-au asfinţit firesc.
S-a desfrunzit măceşul meu.
Norii pe cer se bulucesc.
Păşunea-i umedă mereu.

S-a desfrunzit măceşul meu.
Am plâns pe veştedu-i covor.
Păşunea-i umedă mereu.
Tot cerul nu-i decât un nor.

Am plâns pe veştedu-i covor.
Totuşi, natura-i încă trează.
Tot cerul nu-i decât un nor.
Pădurea se împurpurează.

Totuşi,natura-i încă trează.
Flori noi vedeam la orice pas.
Pădurea se împurpurează.
Frumoasă vreme,bun rămas!

Flori noi vedeam la orice pas.
Sângele meu ardea pe spini.
Frumoasă vreme,bun rămas!
Coboară seva-n rădăcini.

Sângele meu ardea pe spini.
Adio,neculeasă floare!
Coboară seva-n rădăcini.
Natura intră-n hibernare.

Adio, neculeasă floare!
De fericire clipe nu-s.
Natura intră-n hibernare
În suferinţa-i greu de spus.

De fericire clipe nu-s.
Ce mândre-aţi fost odinioară.
În suferinţa-i greu de spus
Chiar totul trebuie să moară?

Ce mândre-aţi fost odinioară
Sub soare, miel iţindu-şi botul.
Chiar totul trebuie să moară?
E sigur că renaşte totul?

Sub soare, miel iţindu-şi botul,
Biet prunc al verii am crezut.
– E sigur că renaşte totul
După ce totu-a dispărut?

Biet prunc al verii am crezut!
Mâna-mi se-ntinde suferindă.
– După ce totu-a dispărut
Privesc cum ploaia se perindă.

Mâna-mi se-ntinde suferindă.
Zilele bune s-au sfârşit.
– Privesc cum ploaia se perindă.
O, patru lustri-am împlinit!

Erika St-Laurent Goussard
(Canada)

Noapte exotică
(pantum)

Mărgele opaline la gâtu-mi aranjate
Perle cruciş pe pieptul meu bronzat
Dans ce emană tainic voluptate
Un decolteu cu aur fin brodat.

Perle cruciş pe pieptul meu bronzat
Corp brun ce în splendoarea-i se arată
Un decolteu cu aur fin brodat
Ochi plini de amintire-nvăpăiată.

Corp brun ce în splendoarea-i se arată
Mătase albăstrie in de nea
Ochi plini de amintire-nvăpăiată
Cer estival adânc de peruzea.

Mătase albăstrie in de nea
Sărutul tău cu buzele sărate
Cer estival adânc de peruzea:
Înşir, învinsă, nopţile furate …

Suzanne Walther-Siksou
(Canada)

În aşteptarea de emoţii
(pantum)

Dându-i inimii-ascultare, încerc numai ce-i plăcut
Într-o zi de primăvară, când e trist şi vântul bate;
Sufletul meu nu e totuşi dintre cele întristate;
Îmi surâde perspectiva timpului voit pierdut.

Într-o zi de primăvară, când e trist şi vântul bate
Nu am nici un chef de glumă ce s-ar vrea satisfăcut.
Îmi surâde perspectiva timpului voit pierdut.
În totală indolenţă zăbovesc pe săturate.

Nu am nici un chef de glumă ce s-ar vrea satisfăcut.
Ceru-şi etalează liber vasta lui pustietate.
În totală indolenţă zăbovesc pe săturate.
Solitar îmi este gândul ca şi sufletul tăcut.

Ceru-şi etalează liber vasta lui pustietate.
Peste soare într-o clipă norii grei vor fi trecut.
Solitar îmi este gândul ca şi sufletul tăcut,
Însă sper că amândouă îmi vor fi reanimate !

Nina

Rugăciune Mariei
(pantum)

Prea admirabilă Fecioară pe care zorii te aclamă
O laudă e orice roză care ţi se deschide-n cale,
Asupră-ne reverşi din suflet miresme calme rourale,
Din cea mai pură auroră îţi ţese îngerul maramă.

O laudă e orice roză care ţi se deschide-n cale
E imn adus Iubirii sfinte ce nu cunoaşte nicio vamă.
Din cea mai pură auroră îţi ţese îngerul maramă
Presară soarele mistere în jurul blând al frunţii tale.

E imn adus Iubirii tale ce nu cunoaşte nicio vamă.
În ochii tăi duioşi se-adună smerite taine astrale.
Presară soarele mistere în jurul blând al frunţii tale
Comoară-a Cerurilor, viaţa mereu la sânul ei te cheamă.

În ochii tăi duioşi se-adună smerite taine astrale.
Surâsul înflorit pe buze de-a pururi nu se mai destramă,
Comoară-a Cerurilor, viaţa mereu la sânul ei te cheamă,
Marie, călăuzitoare întru iertările totale !

Traduceri de Ion Roşioru
(Din Antologia pantumului în literatura lumii, carte în lucru)

Nicu CÎRSTEA

CINCI PÂINI ŞI DOI PEŞTI

Într-o zi l-am aflat pe Dumnezeu. Stătea cuminte la coadă la pescărie şi când i-a venit rândul a cumpărat doi peşti.
– Daţi-mi-i pe ăia mai mari, vă rog, şi-a exprimat politicos El dorinţa firească de client.
Vânzătorul a bombănit ceva, cum că pe el îl pedepseşte patronul dacă nu dă peştii la rând, cum s-or nimeri, mari şi mici, da’ la rând. Dumnezeu s-a întors către mine şi mi-a făcut cu ochiul, apoi s-a adresat din nou vânzătorului.
– Ştii ce, dă-mi doi mai mici. Uite, aici în faţă… cei mai mici doi peşti…
Vânzătorul i-a învelit într-o hârtie maro şi i-a pus pe tejghea.
– Aş vrea o pungă, a mai spus Dumnezeu şi vânzătorul s-a uitat urât. Nu-i vorbă, avea pungi, că patronul îi cumpărase special pentru asta, dar el făcea economie, le ducea acasă, le punea în găleata de gunoi şi astfel scutea nişte firfirei.
– N-am! a pus vânzătorul, deşi plăsuţele se vedeau dincolo de tejghea.
– Ştii cine sunt eu? l-a întrebat Dumnezeu pe un ton ceva mai răstit, indignat pe drept cuvânt de nesimţirea vânzătorului.
Tonul şi ţinuta impunătoare a lui Dumnezeu l-au schimbată pe loc pe om.
– Sunteţi de la Gardă? întrebă mieros vânzătorul şi căută repede pe sub tejghea telefonul mobil. Patronul îi spusese să-l anunţe imediat dacă vin organele în control şi să vorbească mieros.
– Sunt Dumnezeu! i-a retezat Dumnezeu gândurile. Vânzătorul, cu o prezenţă de spirit rar întâlnită, i-a replicat:
– Atunci, de ce nu aduci ploaia?
Dumnezeu nu i-a răspuns. Şi-a luat peştele învelit în hârtie colorată şi a ieşit. Eu l-am urmat. Şi eu vrusesem peşti, dar am refuzat să mai cumpăr de la un aşa mojic. Gândeam că poate şi alţi clienţi mă vor urma, magazinul va da faliment şi nesimţitul de vânzător va fi dat afară…
A intrat la pâine. Eu după el. Şi acolo era ceva coadă. O babă aflată a treia la rând i-a strigat celei de-a şaptea că e fericită. Toată lumea de la coadă aştepta să audă cauza ce-i producea octogenarei aşa mare bucurie.
– Ştii, a murit Titel, omul meu, şi-a început nepotrivit expunerea bătrâna şi lumea a dezaprobat-o cu un “o” prelung. Staţi, a strigat ea (de această dată mulţimii), la slujba de înmormântare au venit trei preoţi..
– Şi?! a întrebat nedumerit Dumnezeu.
Bătrâna l-a privit strâmb, ca şi cum l-ar fi întrebat de ce se bagă. N-a răspuns o vreme, părea că-şi caută ceva mărunţiş în geantă, ori sacoşa de plastic împăturită cu grijă în opt, aşa ca să nu ocupe mult loc. A scos doar ochelarii. A scos apoi punga de plastic şi şi-a îndesat-o în buzunarul drept al balonzaidului. Din portmoneu a scos suma necesară pentru o franzelă. Şi-a luat pâinea şi a pus-o în sacoşa. Ajungând în dreptul celei de-a şaptea, care, mă rog, ajunsese a cincea între timp, i-a şoptit:
– Dumnezeu să-i dea sănătate părintelui Gligor!
Dumnezeu s-a întors uimit către bătrâne, atât de uimit că nevasta răposatului proaspăt înhumat a înţeles din priviri ceea ce Dumnezeu îşi striga sieşi ”De ce să-i dau sănătate popii nu-ştiu-care?!”.
– Pentru că a făcut o slujbă frumoasă omului meu, d’aia! s-a răstit femeia la Dumnezeu.
– Păi nu asta e meseria lui? a întrebat-o Dumnezeu cât se poate de politicos
Bătrâna a plecat şi cu ea o dată şi eventualele răspunsuri care îl interesau pe Dumnezeu. Şi pe mine, printre altele. Cred că pe încă vreo patru oameni de la coadă.
– Cinci pâini, a cerut Dumnezeu şi femeia i le-a pus pe tejghea. Erau calde. Îmi puteţi da o pungă?
Vânzătoarea l-a privit urât. Ea nu dădea pungi clienţilor ce cumpărau minim patru pâini, aşa cum o învăţase patroana, ci le ducea acasă. Soţul ei, rămas şomer, se ducea uneori în pădure, ştia el un loc bun, şi culegea ciuperci. Apoi le vindea cu 10 lei, nu la kilogram, ci câte intrau în pungile aduse de femeia lui. Alteori aducea plante de ceai, tot din pădure, pentru boalele babelor din bloc. Câteva ajungeau şi în găleată, că erau săraci şi la ce să mai dea câţiva firfirei şi pe pungile pentru gunoiului.
Am scos eu o plasă din geantă şi i-am întins-o lui Dumnezeu şi el a pus pâinile în ea. A plecat. Eu după el, fără să cumpăr pâine şi pentru mine. L-am urmat o vreme. Am alergat şi l-am ajuns din urmă.
– Nu vrei un ceai? l-am întrebat. M-a privit lung, m-a bătut pe umăr şi eu începeam să înţeleg că e mult prea ocupat cu treburile pământului şi că urmează să mă refuze politicos.
– Mi-ar plăcea! a spus el şi eu bucuros am luat-o înaintea lui, cale de două străzi. Mă uitam peste umăr, nu cumva să dispară. Am ajuns la bloc, pe scară, în casă.
– Angi, am venit cu Dumnezeu. Fă-ne două ceaiuri.
Femeia mea i-a zâmbit, au dat mâna ca doi oameni de lume, apoi l-am invitat să se aşeze pe un scaun, la masa mare din sufragerie. Fiul meu, costumat în vampir a ţâşnit de după bibliotecă şi l-a prins pe Dumnezeu de-un picior. Cu dinţii de vampir din jeleu se prefăcea că vrea să-i sugă sângele din picioru-i divin. Am încercat să-l dezlipesc pe băiat de piciorul lui Dumnezeu, apoi m-am întrebat de ce aş face-o. Câţi oameni n-ar vrea să-l prindă pe Dumnezeu de-un picior. M-am gândit că n-ar strica să îngenunchez şi să-l prind şi eu pe Dumnezeu de celălalt picior.
– Să nu îndrăzneşti! mi-a poruncit Dumnezeu şi eu m-am aşezat cuminte pe scaun. Angi a venit cu ceştile de ceai aburinde. Mirosea a fructe de pădure. Fruntea lui Dumnezeu s-a înseninat. A luat ceaşca, a suflat uşor în lichidul vişiniu şi a sorbit cu zgomot. A aşezat ceaşca pe farfuriuţă şi s-a întins fericit. Mi s-a părut că i-au trosnit oasele. A căscat şi a oftat.
– E pace la voi, mi-a spus el.
Multă vreme m-am gândit la vorbele lui. Nu că a fost, nu că va fi. Este. O pace permanentă. Aşa şi era de când mă căsătorisem cu Angi. În casa noastră era pace şi înţelegere.
Am dat să-mi aprind o ţigară. Angi a fugit repede să-mi aducă o scrumieră din bucătărie. Dumnezeu a clătinat din cap şi am pitit repede pachetul în buzunarul sacoului. Dumnezeu a ridicat din nou ceşcuţa şi n-a mai lăsat-o jos până ce n-a băut tot ceaiul. S-a ridicat apoi.
– De ce n-ai cumpărat peşte şi pâine pentru familia ta? m-a întrebat Dumnezeu. Multă vreme ne-am privit în ochi, eu şi Dumnezeu, fără să ne spunem nimic. El ştia totul iar pe mine nu mă mai interesa nimic
– Fiindcă ştiam că nu voi mai avea nevoie! i-am răspuns încet şi el mi-a zâmbit.
– Plecaţi aşa repede? a întrebat Angi revenită cu scrumiera în mână. Apoi a văzut plasa. Rămâneţi la cină, a spus ea rugător. Apoi s-a uitat să vadă ce cumpărasem.
– Cinci pâini mari şi doi peşti mici? Ce cumpărături sunt astea?
Dumnezeu a dus un deget la buze şi Angi a tăcut supusă. Apoi s-a îndreptat hotărât către uşa. Copilul meu nu-i dădea drumul la picior şi mergea cu paşi mici pe lângă Dumnezeu. ,,Lăsaţi copiii să vină la mine” mi-am amintit un verset din Biblie şi am surâs. Dumnezeu i-a pus palma pe cap şi copilul l-a eliberat din strânsoare. Apoi a fugit în braţele mamei.
– Nu-mi ceri nimic? m-a întrebat Dumnezeu din prag şi ochii lui calzi mi-au sfredelit sufletul, căutând o urmă de dorinţă.
– Nu! i-am răspuns hotărât. Mi-ai dat tot atât cât i-ai dat şi fiului tău…
Dumnezeu mi-a zâmbit, a strâns din umeri şi, bătrâneşte, a început să coboare treptele.