Spații culturale nr. 35 (1)

EDITORIAL

Valeria MANTA TĂICUȚU

Unde fugim de-acasă?…

Trăim în vremuri sumbre, de kitsch şi impostură, precare economic, nesigure social, alunecoase politic; cel puţin, aşa se înţelege din bocetele individuale sau corale, pe care ni le servesc prin mass media tot felul de personalităţi ale momentului, organizaţii umanitare, sindicate, partide (de obicei, aflate în opoziţie), ori simpli cetăţeni strânşi laolaltă în mijloacele de transport în comun, în sălile de aşteptare ale spitalelor, sau ale primăriilor, sau… şi intervievaţi de reporteri mai interesaţi de ratingul emisiunii lor decât de starea reală a naţiunii.
Toţi ne plângem, de fapt. Mai ales cei şcoliţi, învinşi, în această perioadă, de invazia mahalalei în funcţii la care n-ar fi trebuit să aibă nici măcar dreptul să viseze. Ceea ce doare, în primul rând, este lipsa de educaţie. De acolo pornesc toate necazurile – cel puţin aşa se crede – şi vina, neapărat, trebuie aruncată în cârca şcolii. În concepţia cvasiunanim acceptată, învăţătorii şi profesorii nu-şi fac meseria, nu se preocupă, nu sunt eficienţi, n-au autoritate, sunt corupţi, şpăgari şi slab pregătiţi etc. La cremenal cu ei! – ar spune un personaj de-al mereu actualului nostru Caragiale. Sigur, se mai aud şi voci care încearcă să direcţioneze această furie colectivă (şi atent monitorizată de cei care au un oarece interes în acest sens) spre zone mai sensibile – inspectoratele şcolare, ministerul educaţiei, guvernul… Că, nu-i aşa, de acolo vin deciziile proaste şi toate necazurile tinerei generaţii (ale viitorului „de aur” al ţării!) de acolo izvorăsc, din incompetenţa celor care se ocupă cu „implementarea” strategiilor educaţionale şi nu numai.
Nu cred, ca să reiau o afirmaţie a domnului profesor dr. Constantin Cucoş, că, printr-un decret, acolo, se pot desfiinţa, dintr-un condei, incultura şi impostura, kitschul şi subproducţia culturală. În afară de faptul că nici un guvern/parlament/minister român nu s-ar gândi în vecii vecilor să facă aşa ceva, cetăţenii înşişi, inspiraţi de felul cum democraţiile occidentale tratează problema libertăţii de exprimare, ar urla spre toate punctele cardinale şi pe la uşile tuturor ONG-urilor internaţionale despre practicarea cenzurii la noi… N-ar conta că ar fi interzise producţiile cinematografice, revistele, cărţile, talkshow-urile etc. licenţioase, lipsite de orice valoare, distrugătoare de limbă românească, de moral şi prinţip (da, domnule Caragiale). După ce-am trecut prin atâtea decenii de cenzură dureroasă, era inevitabil să cădem în cealaltă extremă şi să considerăm că oricine are dreptul să spună ceea ce vrea el, noi, ceilalţi, ascultătorii, neavând dreptul să protestăm şi să cerem luarea de măsuri de restricţionare a accesului tuturor imbecililor semianalfabeţi în emisiuni radio TV, pe scenă, în staff-ul revistelor care cad în mâna/sub ochii tinerilor, în uniuni de creaţie, în conducerea direcţiilor pentru cultură, culte şi patrimoniu, în comisiile parlamentare „de specialitate” ş.a.m.d. Întrebări de genul „cine te pune să asculţi/să citeşti/să priveşti?” nu-şi au rostul nici atunci când ne aflăm în spaţiu privat, nici atunci când ne aflăm în cel public. Sigur, plăteşti, de exemplu, pentru 50 de posturi la televiziunea prin cablu, aşa că ar trebui să ai de unde alege: telecomanda te ajută să sari peste manele, peste emisiunile cu blonde proaste, cu traseiste, cu nurori care se bat cu soacrele, cu cretini dispuşi să lingă parchetul studioului de televiziune pentru câţiva bănuţi în cont, cu preoţi care fac sfeştanii în direct la vile şi maşini, peste… şi peste… De fapt, ar trebui să sari cam peste toate, nici un canal de televiziune nu pare a fi capabil să ofere ceva decent, fără pericol pentru educaţia copiilor tăi; şi atunci, ţie, plătitorului pentru libera şi dezmăţata libertate de exprimare a tuturor pastramagiilor, cine-ţi apără drepturile? A fost un exemplu dintre miile posibile. Ca să te aperi şi să-ţi protejezi şi familia, în egală măsură, ar trebui să tai de pe listă televizorul, radioul, ziarele şi revistele, ieşitul pe stradă, la restaurant, intrarea în sălile de teatru şi de concert, pe stadioane, în parcuri… Să te încui în casă, să-ţi izolezi fonic locuinţa ori să fugi undeva, în pustietate, nu, nu la mănăstire, că şi acolo a pătruns tehnica modernă cu alaiul ei de kitschuri, nici în păduri, că sunt pline de grătare şi boxe cu „of, viaţa mea!”. Nici la munte, nici la mare, şi atunci, unde fugim de-acasă? – cum ar zice, dacă ar mai fi printre noi, Marin Sorescu.
Ei bine, nici fuga nu este o soluţie, aşa cum nici decretele, nici legile, nici alte gesturi birocratice bune de exersat în campanii electorale nu sunt. E limpede că avem nevoie de educaţie şi că trebuie descurajat consumul de subproducţii culturale. E limpede că trebuie să ne oprim, să stăm puţin pe gânduri şi apoi, dacă Dumnezeu şi conştiinţa ne ajută, să trecem la făcut curăţenie. De sus în jos sau invers, de la dreapta spre stânga sau invers, oricum, numai s-o facem, altminteri murim sufocaţi, la grămadă, buni şi răi, proşti şi deştepţi, cinstiţi şi lichele…

Valeriu SOFRONIE

Mircea V. HOMESCU

Duminică, 20 iulie 2014, a plecat dintre noi Mircea V. HOMESCU, medic chirurg, teolog şi cărturar, care, vreme de cinci decenii, a fost o prezenţă importantă în peisajul cultural râmnicean. Dumnezeu să-l odihnească în pace!

DOCTORUL

,,Dacă s-ar întâmpla mereu acelaşi lucru, niciodată nu s-ar mai întâmpla nimic”. E tot ce mi-a rămas în însemnări după 19 ani petrecuţi acolo. Ceea ce trebuie să înţeleg din asta este că trebuie să laşi lucrurile să meargă în direcţia lor. Nu ştie nimeni care este sau va fi această direcţie. Şi totuşi, ele acolo se duc. Cu siguranţa unuia care ştie mereu ce va urma să fie. Ridică fruntea într-un unghi ascuţit, trage uşor aer în plămâni şi primeşte atât de uşor viitorul ce-l va cunoaşte, de parcă el ar fi acel viitor.

I se spunea „Doctorul”. Motive oculte? Nu! Era doctor. Intra cu cuţitul în tine, tăia şi dădea afară. Lăsa atât cât îţi trebuia, să nu mai fii nevoit să revii. Desigur că reveneai, dar aşa cum va rezulta din cele următoare, din cu totul alte motive. „Non multa, sed multum” i-a fost deviza. Aşa fac doctorii doctori. Ei sunt, într-un fel, poziţionaţi invers în raport cu Dumnezeu: Dumnezeu a făcut din unul doi şi apoi din ei, tot mai mulţi; doctorul făcea din cei doi care se luptau pentru supremaţie în tine, sau şi mai mulţi, dacă erai ceva mai ghinionist, unul singur. Era în mod indubitabil un monadolog practician. Cât îl priveşte pe om, Unul trebuia să-l stăpânească. De la trup la minte. Nu numai el îl îndrăgea pe Leibniz. Sunt convins că şi reciproca este/va fi valabilă. De-acum încolo, să tot fie. În cutele Inteligibilului, se aude pe la colţuri, se întâlnesc în acelaşi loc nu doar estimi din galaxii opuse, dar şi fiinţe înrudite de pe abscise temporale neconcurente. Holist prin definiţie, degetu-i bont trasa mereu prin aer şi pe ape cercuri. Toate închise. Nu avea nevoie de demonstraţii de completitudine ca să asume asta. Nu voia să ştie de Godel. Îţi lua un exemplu din inerţiile memoriei ochiului, întorcându-te de la piaţă, o imagine desenată pe un zid de un graffiter panteist şi ultimul frame al jurnalului de actualităţi şi îţi furniza o dovadă irefutabilă pentru o teză îndrăzneaţă. E drept, nu-ţi băga şi în traistă concluzia. Te lăsa să le mesteci, în timp ce îţi arunca priviri binevoitoare şi iscoditoare. Când simţea că lumină îţi creşte în ochi, se bucura ca un copil alături de tine. Dacă totul rămânea la fel, mai încerca şi a doua oară. De la a treia, erai nevoit să-ţi alegi un alt medic de familie. Fără supărare.
Printr-o dialectică cunoscută anumitor spirite, doctorul cunoștea bine şi fețele multiplului. Se mişca cu lejeritate printre ele, stătea la taclale cu fiecare în parte. Punea lupa pe evenimentul istoric, aşa cum o punea şi pe rană, disecând factum-ul până la ultimele consecinţe. „Întrebaţi-mă!, le cerea celor care îi formau auditorul, întrebaţi-mă orice!”. Întrebările curgeau spre el şi răspunsurile în sens invers. Trădarea mareşalului Antonescu? Marcus Aurelius? Filoanele de diamante din Africa?… pfff… Doctorul ştia să mulţumească omul. Dar mai mult decât carnea, ştia să-i mulţumească urechea şi acel organ subtil legat de ea. Ştia de organul intern, cum ştia de urechea externă. Pentru că alchimia lui să funcţioneze, trebuia să vină din mai multe direcţii. De la autorul Pentateuhului înspre Freud, de la Schleiermacher la Gadamer. L-ar fi invidiat Leopold von Ranke, l-ar fi contrazis Fichte. Indiferent de laude şi critici, doctoral avea nomos-ul său. Şi-l construise cu grijă ani la rândul şi era prea târziu să renunţe la el de dragul unor pretenţii postmoderniste.
Doctorul avea însă şi mici scăpări. Nu suporta în niciun fel prostia. Ştiind că nu-i în apropierea omului decât pentru că acesta o cheamă la el, nu putea închide ochii la tentativele de proliferare. Avea urechile mereu mari şi atente. Le lipea de pieptul tău şi îţi spunea răspicat „Respiră adânc!”. Ca la etilotest. Dacă nu ştiai cum să respiri, primeai o înjurătură de o frumuseţe davinciană. Graţia lui Cioran şi seva oltenească, atunci când se întâlneau în ea, erau generatoare de lumi. Trebuia să ştii să priveşti în aceste lumi… să nu ai răutate, să fii deschis ca o femeie în naştere. Nu ai cum să te ascunzi când faci asta. Trebuia să ştii să te bucuri. Să încasezi în mutra pe care trebuie să ţi-o arăţi ca un măgar de circ şi să întorci şi cealaltă mutră. Nu era timp de scrupule de limbaj. Ideea aştepta la uşă, ca un adolescent înfierbântat. Trebuia să-i satisfaci dorinţele, nu să-ţi faci griji privind dantura ta neregulată.
M-a interesat mult felul în care umbra face corp comun cu corpul. Prezenţa ei îmi certifica cu forţa unei tautologii faptul că este absolut natural să fim priviţi şi, implicit, demni de privire. Când nu te priveşte nimeni altcineva, umbra, ea singură, pare a spune: „stai liniştit, nu eşti pierdut nicio clipă din vedere”. M-a îngrijorat o vreme faptul că nu intram destul de mult în orizonturile aproapelui. Frica de anonimat mă bântuia şi îmi întorcea problemele pe toate părţile. Nu asta e deviza noastră: „Eşti privit, exişti! Nu eşti, cară-te!”? Şi nu tocmai de aceea încercăm, pe cât posibil, să atragem înspre noi cât mai mulţi ochi? Dar l-am cunoscut pe el. De la el am înţeles că este destul umbra de lângă tine, fie ea de la lumina de foarte de sus, fie doar de la cea a luminătorului de zi. Era minunat să-l priveşti cum se mişca printre lumini, ferindu-şi picioarele să nu le calce pe aură. Păşeau în acelaşi ritm, dansau unul cu celălalt. Nu-l deosebeam de ea. Nu-i păsa doctorului de gura şi judecăţile lumii, cum nu i-a păsat nici de faptul că puţini vor fi aceia care îi vor trece ultimul prag cu o lumânare încovoiată de căldura verii. Dacă nu l-aş urma în scepticism, aş spune că a fost un fel de profet. Dar nu voi risca asta.
Când în cale îţi iese un om mare, după ce ţi-ai imaginat într-o mie de feluri diferite cum ar putea fi acea întâlnire, întâmplările vieții tale nu mai sunt la fel. Unii vor da vina pe factorii de mediu, pe circulaţia trenurilor sau chiar pe stările mentale, variabile, capricioase ale celor din tren. Eu n-aş merge chiar atât de departe. Aş rămâne la tren. La trenul care, iată, se îndepărtează încet-încet de noi şi are un singur călător cu bilet pentru o singură călătorie. Dus.
La revedere, doctore! Să ai călătorie uşoară…

Aşa cum s-a întâmplat şi de data asta, rămânem numai cu finaluri din poveştile altora, precum şi alţii vor rămâne cu finalurile poveştilor noastre. O poveste făcută din multe alte poveşti.

Răzvan Theo CHIRAC

Adio, domnule doctor…

„Suntem, în bună măsură, suma întâlnirilor de care am avut parte” spune A. Pleşu în „Faţă către faţă, întâlniri şi portrete”. În ceea ce mă priveşte, întâlnirea cu medicul Mircea V. Homescu s-a produs sub o stea norocoasă. O şansă de care mă simt obligat să dau seama. L-am cunoscut pe Mircea V. Homescu târziu, în anii senectuţii, prin intermediul profesorului Traian Gh. Cristea, cu prilejului cenaclului literar de la Şcoala „V. Cristoforeanu”: un om liber, nonconformist, cu idei radicale, cordial, plin de umor, atent la nuanţe şi, în adânc, nemulţumit de sine şi de destinul său. Un om de o miraculoasă consistenţă, cu vocaţia scrisului, aflat întotdeauna în linia întâi a dezbaterilor pe diverse teme: politice, religioase, sociale, literare ş.a.m.d. Pe noi, cei mai tineri, ne stimula prieteneşte, ne asigura că performanţa noastră a fost percepută. Citea enorm şi te judeca pentru cât şi ce citeşti. Iar recomandările sale în materie erau riguroase şi persuasive. Iubea fotografia şi adeseori încingeam polemici pe marginea acestei modalităţi de expresie. Binevoitor, mi-a dăruit un album intitulat „The perfect portrait guide / how to photograph people” unde, pe pagina de gardă mi-a scris, ca o concluzie: „Cu toate aceste decepţii halucinante, portretul rămâne truda sublimă (…inutilă?) de a încerca să insufli viaţă într-un chip imobil… pe care tu l-ai dori veşnic viu”.
La ziarul local „Sensul râmnicean”, domnul doctor ni s-a alăturat de la bun început, semnătura sa dând greutate acestei publicaţii atât de iubite în spaţiul cultural râmnicean. Pe pagina a doua, opinia sa era aşteptată cu maximum de interes. „Fin şi lucid cugetător” (cum spune Traian Gh. Cristea), „neobosit scormonitor prin cărţile fundamentale”, medicul se confesa într-un eseu: „Toată viaţa am reacţionat comportamental atât după comanda raţiunii creierului, cât şi după comanda raţiunii inimii (afectivităţii), cum zicea Blaise Pascal. Pentru ca – în final – să regret tot ce am făcut după inimă…, respingând raţiunea… cămătărească, dar utilă. Este tardivă constatarea şi, mai ales, irecuperabilă… naivitatea idealistă”.
Oltean de origine, avea o inteligenţă ascuţită şi un haz molipsitor. Cunoştea realităţi zguduitoare precum universul concentraţionar, trecuse prin situaţii limită. Cu zece ani în urmă, în 2004, mă număram printre colaboratorii săi, alături de Matincă Costea şi Mihai Sarca, la emisiunea radiofonică „La taifas cu un nonconformist”. A fost o perioadă fastă, în care am învăţat din experienţa sa de gazetar, o perioadă în care-mi repeta „Nu uita, rareori se întâmplă ca o treabă bună să iasă din primul efort”.
În ultimul timp, mi-a lipsit domnul doctor. Nu treceam pe fundătura sa decât iarna, să-i las în cutia poştală o felicitare cu prilejul aniversării zilei de naştere (23 ianuarie). Azi, chirurgul care, pe lângă meseria sa, a practicat ofensiva lecturii şi a scrisului, ne-a părăsit, mâhnindu-ne. Dispariţia celui ce ne spunea „Omul trebuie să fie mereu om; iată o formă excepţională de tautologie”, lasă pe obrazul oraşului o nevindecabilă cicatrice. Fie-i ţărâna uşoară!

Camelia Manuela SAVA

Domnul cetății

Dacă încep rândurile mele închinate eseistului, filosofului Mircea Homescu ex abrupto este pentru că aș fi preferat să vorbesc din perspectiva celui care se numără printre apropiații domniei sale – și chiar de azi nu mai este ca ființă vie printre noi, el este în spirit veșnic: domnul cetății a plecat zilele acestea fără un cuvânt de rămas bun … moartea nu se îndură, nu iartă, nu știe, nu crede, nu se roagă de noi, nu își anunță semnele, victoria ei este eternă, nu ea este cea care așteaptă la cotitură… moartea sosește și atât… de aici tăcerea, de aici suferința celor care nu erau pregătiți să mai piardă pe unul dintre ai lor, pe unul care era ales să fie chiar un domn, un domn al cetății… și domnul doctor Mircea Homescu este acela care îndeplinește toate calitățile unui homo civitatis: suflet arzând pentru oameni și printre oameni, cunoscându-le și tratându-le atât durerile, infirmitățile fizice sau sufletești, existând prin ei, ceilalți concetățeni, existând printre ei ca om simplu, un mare OM SIMPLU!
E adevărat că nu mă număram printre cunoscuții domnului doctor, datorită nu numai vârstei mele, nu, vârsta nu e un motiv neapărat de distanțare, și nici faptului că nu m-am numărat niciodată printre pacienții domniei sale (deși tatăl meu – fost pacient pasager al doctorului Homescu din mica sală de intervenții chirurgicale din spitalul municipal ce azi îi poartă numele – spunea cuvinte de laudă, cuvinte simple, mișcătoare, ca o floare a recunoștinței), ci a întâmplărilor care ne apropie sau ne distanțează unii de alții: cei vechi, înrădăcinați în ale scrisului, de cei tineri, care cu exuberanța și zburdălnicia vârstei sunt acaparați de a trăi, de a exista, fără să ia seama de mersul adânc, filosofic al lucrurilor. Acum să nu credeți că îmi fac mea culpa și îmi repar vina de a nu mă fi apropiat de cineva cu un asemenea nume mare din urbea noastră, nicidecum, am hotărât să scriu aici câteva rânduri despre cel care a fost un merituos om de cultură și filosofie al arealului de la curbura Carpaților, tocmai pentru că l-am cunoscut de la cenaclurile pe care le frecventasem cu ceva timp în urmă, să fie zece-doisprezece ani, când ca un copil sfios pășeam pragul Casei de Cultură, sâmbătă de sâmbătă, adunând comori de veșnicie de la cei mari: domnul profesor Costache Florea, domnul doctor Mircea Homescu, domnul profesor Radu Stănescu și alții. Mă bucuram când treceam pe stradă și îl puteam saluta pe doctorul Homescu, el răspunzând ceremonios de fiecare dată (într-o primăvară, citea la cenaclu, știam că e lector de serviciu și am făcut un gest – la sfârșit, i-am dat o garoafă roșie; aveam douăzeci de ani și în inocența vârstei mă gândeam ce o să zică, dacă o să interpreteze greșit gestul meu: a luat floarea cu o eleganță și o nonșalanță specifice și mi-a mulțumit cu un zâmbet afabil, sărutându-mi politicos, corect mâna). Vocea inimitabilă, care te aducea în transă atunci când vorbea, statura mică și îndesată, barba elegantă și atent îngrijită, vestimentația corectă, de bon-ton toate făceau parte din ființa doctorului. Erudiția, un umor incalificabil, incorigibil, atitudinea de bășcălie firească uneori, ceva de domeniul suspansului, de faptul că mai are de zis, dar o lăsăm pe altădată, ceva de genul eu știu mai multe, dar o să vă spun acest lucru și mâine, o amânare intelectuală care ar fi presupus un nou travaliu, un nou popas iscoditor al gândirii, ironia și autoironia, seriozitatea, zâmbetul rar și prețios, sau, dimpotrivă, râsul hohotitor îl calificau pe domnul doctor ca fiind un om spiritual, superior, făcând parte din categoria acelor ființe nemaipomenite care ating un nivel maxim de cunoaștere și înțelegere a lumii cum puțini dintre noi au parte. Fin psiholog, cunoscător al suferințelor umane de tot soiul, de la cele strict fizice până la cele politice, de la cele mai profunde până la cele mai efemere, bunătatea, sinceritatea, chibzuința că o vorbă bună nu strică, una „rea de gură” face mai mult decât am putea noi să o prețuim, tăind în carne vie, la propriu și la figurat, cântărind oamenii și apreciindu-și prietenii, domnul acesta al cetății noastre a fost cuprins de același frison al tuturor, pornind pe un drum fără întoarcere, lăsându-ne amintiri, cuvinte de duh, scrieri valoroase.
Un prieten de suflet îmi spunea de curând că „oamenii sunt doar pentru întrebuințare” și vorbea dintr-o experiență vastă de viață… l-am privit în acel moment cumva sceptică și nu știam cum să iau/ cum să interpretez aceste vorbe: de duh sau zeflemitoare… să văd partea plină a paharului sau jumătatea goală, din ce în ce mai goală, din păcate în zilele noastre… da, avea perfectă dreptate: oamenii sunt cu drept de întrebuințare până când dispar dintre noi și nu mai pot fi întrebuințați, cum este și cazul domnului cetății noastre…

Traian Gh. CRISTEA

Dr. Mircea V. Homescu în drum spre galaxii

A plecat dintre noi, la stele (20.07.2014) Mircea V. Homescu, medic virtuos, eminenţă cenuşie şi în domeniul culturii, lăsându-ne în grijă minunata zestre a cugetării scânteietoare, topită în scrierile care ne luminează. Nimeni nicicând n-o să ni-l şteargă din suflete, unde-l avem definitiv încrustat; acolo fi-va pururi torţă nestinsă. Acolo, el va trăi veşnic, alinându-ne dorul, făcându-ne terapia iluziilor pierdute.
Personalitate proeminentă atât în practicarea medicinei, cât şi în pledoaria pentru ideile eclatante de o tulburătoare originalitate, Excelenţa Sa a hotărât în tinereţe, să se stabilească la Râmnicu Sărat (1968), dăruind acestei aşezări iubire, competenţă, înalt profesionalism, energie nestăvilită… A fost norocul urbei acesteia, al celor care l-au cunoscut, să-i simtă prezenţa. L-au făcut remarcat în zona buzoiană şi în ţară deontologia fermă, autentică, de înaltă ţinută care i-a luminat cei peste 55 de ani de practicare a medicinei, dar şi conţinutul scânteietor al eseurilor şi cărţilor pe care le-a publicat.
A fost un OM, un SPIRIT dinamic, scânteietor, împrăştiind cu generozitate idei ce te revigorau, predispunându-te la adâncă meditaţie. Ştia să dăruie continuu celor doritori eşantioane din zestrea lui spirituală; ştia, zâmbind cu subînţeles, să te oprească de la căderea în prăpastia eşecurilor. Ştia să te plimbe cu dibăcie prin paradisul sau prin infernul vieţii cotidiene. Nu numai prin acestea, dar mai ales prin farmecul frust, neelaborat a reuşit să rămână strălucitor în memoria colectivă şi să fie demn de cinstire.
Acest OM şi SPIRIT RAR care s-a numit şi rămâne în istoria urbei cu numele dr. Mircea V. Homescu nu s-a ascuns nici acum, nici cât a vieţuit, în amintirea glorioasă sau în platoşa personalităţilor de excepţie. Dispreţuia procedeul, precum şi năravul unora de a-i minimaliza meritele. Cetatea însă îl aşează la locul cuvenit, căci, pare-se, Spitalul Municipal Râmnicu Sărat urmează să-i poarte numele. Aşadar, „Vezuviul din masivul ideilor”(aşa cum a fost numit metaforic odinioară) n-a murit, fiindcă astfel de personalităţi nu pot muri, n-au cum să dispară, ci rămân o permanenţă.
Să recunoaştem cu mâna pe inimă, că de la inegalabilul Mircea V. Homescu noi (şi mulţi ca noi) am învăţat enorm, am urmat cursuri de igiena sufletului, minţii, spiritului. Să-i ascultăm doar câteva din minunatele aserţiuni la care ţinea mult şi care ne-au desfătat, ne-au marcat şi au devenit veritabile pilde călăuzitoare.
La capătul carierei, Domnia Sa declara cu o sinceritate covârşitoare: „Eu… amărâtul care semnez mai jos, declar cu mâna pe cord, sub formă de panseu, că toată viaţa profesională m-am luptat cu trei duşmani fioroşi: şocul, infecţia şi hemoragia, precum şi cu un al patrulea şi mai scârbos decât ceilalţi trei la un loc: invidia urâcioasă a unor (…)” Ne-a lăsat să înţelegem că această luptă e un rău necesar din care numai oamenii puternici ies biruitori. Şi el a reuşit să triumfe.
Ne-am numărat printre norocoşii care au ucenicit la şcoala unor idei homesciene diamantine, şcoală care a echivalat cu o autentică facultate de socio-filozofie. Într-un eseu (expediat nouă în anul 2008), ne fascinează îndemnul adresat Atotputernicului pentru iertarea neghiobiilor noastre, săvârşite de-a lungul traseului existenţial pe care l-am parcurs. Ne povăţuieşte cu blândeţe ilustrul Mircea V. Homescu ca, din când în când, „măcar să-L rugăm să ne ierte, fiindcă L-am dezamăgit în intenţia Lui de a face din noi încununarea întregii creaţii a Lui, de la Facerea Lumii.” Să recunoaştem, este un duş profetic, pe care niciodată nu-l vom uita.
Reconfortante şi pline de profunzime sunt reflecţiile referitoare la calitatea fiinţei umane. Ele afirmă adevăruri consfinţite de experienţa umanităţii: „Omul adevărat nu este ceea ce p a r e, nici ceea ce v r e a, ci numai ceea ce reuşeşte să f a că”.
Cum să nu-i fie recunoscătoare posteritatea unui cugetător profund, invitând permanent la cunoaşterea de sine şi la a face ordine în „ograda sufletului”: „Conştiinţa de sine implică recunoaşterea şi a calităţilor, şi a defectelor; pe primele cultivă-le, pe ultimele – alungă-le! Uşor de zis! Ştie cineva cât de greu este să faci curăţenie în ograda sufletului, operând printre toate cele cu care vieţuieşti de-o viaţă întreagă?”
Cele ce am afirmat destul de concis în rândurile de mai sus au împlinit o statornică dorinţă aparţinând strălucitului om de spirit şi povăţuitor, dr. MIRCEA V. HOMESCU, care zicea: ”Lălăielile nu fac doi bani, amintiţi-vă bine ce v-am spus eu şi mai treceţi prin ograda mea din când în când.”
Iată de ce acum, la această dureroasă despărţire, rostim, în credinţă şi din adâncul inimilor, omagiul nostru: „MAESTRE, vă suntem recunoscători pentru cât ne-aţi dăruit şi, cu fruntea plecată, vă mulţumim din adâncul sufletului.

Permanenţa apoftegmelor homesciene
– 1 –
„Citesc, deci exist.”

Bucurie cognitivă produce pledoaria homesciană pentru binefacerile lecturii în viaţa omului ca fiinţă cugetătoare. Concis şi subtil, scrisul gânditorului Mircea V.Homescu devine convingător într-un context în care a te „îmbogăţi” prin lectură azi înseamnă o utopie. Să cunoaştem, în primul rând, ce ne mărturiseşte Omul care poartă pe umerii minţii o bogată lectură şi care este, incontestabil, produsul cărţilor citite aprofundat: „Parafrazând apoftegma carteziană cogito ergo sum, eu mi-am făcut o autentică lege a existenţei prin lectură, respectiv citesc, deci exist. În preajma bătrâneţii, am făcut încă un pas pe calea lecturii vitale iar azi sunt convins că citesc pentru a exista.” Excelentă confesiune! Sună ca un adevărat crez existenţial, demn de a fi însuşit de către prunci, tineri, maturi şi vârstnici. Da, pentru că lectura cărţilor fundamentale deschide noi orizonturi culturale, aduce existenţei noastre suport şi motivare.
Cugetătorul poposeşte şi asupra „structurii” omului, reamintindu-ne importanţa unităţii celor trei componente: trupul, spiritul şi sufletul. Să-i urmărim afirmaţia formulată cât se poate de limpede: „Omul este o structură ternară: trup – trecător şi divizibil; spirit – nemuritor şi indivizibil; suflet – prezent în trup şi spirit, ca liant între ele şi pe care le ţine unite cât trăieşte omul (este viaţă, de fapt).
E bine să cunoaştem şi virtuţile care ne aduc înălţare morală, pentru a tinde permanent către ele şi, de ce nu? pentru a le dobândi: „Virtuţile care ne aduc demnitate morală sunt: pasive =umilinţa, iubirea aproapelui, bunătatea din gândire şi nevoia de dreptate; active =mila, curăţenia inimii, bunătatea faptelor şi martiriul pentru dreptate şi adevăr.”
Apoftegmele homesciene izvorăsc din acumulări masive prin lectură sau din experienţa trăirii nemijlocite în societate. Despre demnitatea de sine se precizează că este plasată pe două coordonate: răspunderea faţă de obligaţii şi respectul faţă de cei ce-l merită. Dar faţă de restul semenilor care nu-l merită? Răspunsul îl aflăm din finalul confesiunii: „… n-am risipit niciodată respectul pentru… porcii bipezi.” Cam dur răspuns!

Distribuie: