Spații culturale nr. 35 (2)

Mircea V. HOMESCU

Indignatio faber oratoris

Cu furie s-au năpustit pe vultur păsările toate
şi blânde ca şi răpitoare.
Şi-au hotărât, cu gheare, ciocuri, să-l omoare.
Vulturul aprig se zbătu… până căzu.
Atunci, adânc îndurerat,
„ce v-am făcut?”
le-a întrebat,
cu glasul stins, cu al morţii grai.
Iar păsările i-au răspuns:
„nimic, doar că prea sus te înălţai”.
(versuri scrise în temniţa Sighetului la aflarea morţii lui Iuliu Maniu)

Desigur, aşa este; revolta îl făureşte pe luptător, alteori chiar şi pe Kamikadze (a se reţine… cu majusculă!). Eu însumi am dobândit îndrăzneala de a scrie, de vorbit… limbut am fost de când mă ştiu, numai după ce sufletul mi s-a umplut de scârbă faţă de ceea ce văd în juru-mi. Motive de admiraţie, pentru mulţi şi multe între care am trăit, am avut şi mai înainte de a purcede să scriu; numai indignarea/scârba, însă, m-a făcut să iau condeiul şi să-l împlânt adânc, cu foc, în clisa pestilenţială a realităţilor cu care m-am confruntat de prea multă vreme, pentru a putea să mai tac. Scrisul a devenit pentru mine o ultima ratio scrisă pe „tunul” cu care încerc să trag în nemerniciile lumii de azi; ultim argument cu care încerc să iau atitudine faţă de tot ce mă umple de groază şi de scârbă din ce văd şi aud, mai aproape sau mai departe. Mă împinge acel horror vacui, oroare a vidului moral în care ne zbatem… şi ne place. Fiindcă astfel stau lucrurile, adică motivele pentru care purced din nou a-mi aşterne pe hârtie sentimente, gânduri şi revolte la un loc, nu voi face, nici de data asta, un expozeu savant, organizat secvenţial, ci voi folosi tot vechiul meu procedeu, al tăierii cozii (câinelui, săracul) dintr-odată, bref adică. Fragmentarizarea şi separaţia, până la sarcasm, a formulărilor, la care recurg cu plăcere, sunt benefice tuturor, recte cititorului, cât şi truditorului într-ale scrisului. Decepţiile se vor întâlni cu satisfacţiile, în paginile care urmează, fiindcă aşa e viaţa şi cu unele şi cu celelalte. Nu voi expune cine ştie ce noutăţi cu iz filozofic. Voi sparge doar coaja, de ou, a banalului cotidian şi veţi vedea, cu surpriză, câtă nebănuită filozofie conţine, mai fiecare banalitate.
Precum, de exemplu…
§. Din multele „prostii” pe care le faci în viaţă, se poate, cu oarecare sinceritate, construi un aşa-zis triunghi al inevitabilităţii lor. A) Prostii pe care trebuie să le faci, deşi nu-ţi sunt pe plac. B) Prostii pe care nu trebuie să le faci, dar le faci din slăbiciune, din comoditate sau din oportunism. C) Prostii pe care trebuie să nu le faci, dar le faci fără a avea vreo justificare, alta decât aceea că eşti prost.
§. Niciodată să nu ripostezi la agresiunea unui duşman chiar în momentele în care el îşi desfăşoară acţiunea. Ar fi ca şi cum ai lovi cu palma o muscă aflată pe obrazul propriu. Ai răbdare până ce ea, musca s-a aşezat în altă parte şi pocneşte-o acolo, când poate te-a şi uitat. Aidoma şi cu duşmanul: loveşte-l când te-a uitat şi este ocupat cu „lucratul” altuia.
§. Problema fundamentală a existenţei nu este unde ai ajuns/te afli, fiindcă, oricum, înapoi nu mai poţi să revii, ci încotro mergi/te îndrepţi, fiindcă asta îţi aparţine aproape în întregime (atenţie, aproape, nu în totalitate!); motiv pentru care se cere multă luciditate când mergi şi pe drumurile publice şi pe drumurile vieţii.
§. Culmea degradării în care ne aflam (şi nu e singura culme pe care am atins-o) este paradoxul sau stupiditatea că, pentru a fi acceptat ca atare, adevărul trebuie, în prealabil, să fie verosimil. Poate că dintr-un asemenea motiv un statistician-sociolog american constatase că un om, în activitatea sa zilnică, minte de 200 de ori. Două sute de minciuni într-o zi de lucru! Dar acasă, după serviciu, de câte ori mai minţim? Nu, nu-mi spuneţi!Îmi sunt de-ajuns minciunile mele, nu-mi trebuiesc şi ale altora.
§. Autentic har al predicţiei a avut răposatul Nicu Steinhardt, alias Nicolae Delarohia. Prin 1934 el prezicea „omului viitorului” următorul profil moral, descris cu destulă minuţie şi exactitate. Setoşi de harţă şi de sânge, ne vom năpusti unii asupra altora. Va veni ziua când liberaţi de jugul moralei ne vom arunca cu toţii în vâltoare, cu topoare, cuţite sau cu ce vom apuca(…). Ai ceva cu vecinul tău de azi? Vreo veche duşmănie? Sau poate că nu-ţi place insul de lângă tine, la cinematograf? Nu vei mai avea niciun motiv de refulare, îţi poţi consuma energia în bătăi cumplite, în sfâşâieli cu dinţii, cu ruperea parului din cap (…). Huiduind sălbatic, urlând libertatea nestăpânită (…) a barbariei lor, oamenii de mâine, autentici, sinceri, animale impulsive şi sublime, se vor arunca în cuţităria generală până la exterminarea totală. Lipseşte oare ceva din peisajul libertinajului deşănţat al anilor nouăzeci?
§. Păcatele în lume sunt ca nişte toxine care poluează atmosfera morală pe care o respiră şi păcătoşii şi nepacătoşii (există, oare?). Totuşi, să nu le lăsăm să prolifereze ad libitum. A te acomoda cu păcatele este ceva grav. Cu vremea le minimalizezi semnificaţia şi ajungi să le comiţi cu uşurinţă şi inconştienţă. Avea dreptate Fer. Augustin când zicea că păcatele, chiar şi cele uşoare, au destulă gravitate, fiindcă sunt multe, adică le comitem des, amăgiţi de iluzia că ar fi uşoare. Matematic vorbind: atârnă puţin, după unii, dar sunt multe la numar, iar în faţa Judecăţii de Apoi vor avea, de fapt, aceeaşi „valoare” (negativă, fireşte).
§. Chit pe chit, nu? Se zice că majoritatea bărbaţilor îşi înşală soţiile cu majoritatea femeilor care-şi înşeală bărbaţii. Sofismul „merge” în situaţiile în care adulterul se comite între familişti. Cu „restul” ce facem?
§. Am aflat recent din guriţa, de fapt, din peniţa, unui ovreiaş, pieso-graful (alias dramaturgul) de antărţ al lui Gh. Gheorghiu-Dej, Al. Mirodan, care acum tipăreşte în Israel revista Minimum (în româneşte, bineînţeles), care fuseseră numele adevărate (de naştere, adică) ale unor românaşi „pur-sânge” care au maculat (sau încă maculează) tarlaua culturii de la noi: Lucian Raicu – Bernard Leibovici, Dumitru Solomon – Dolfi Solomon, Victor Duda – Rubin Leibovici, Ion Hobana – Mela Mantaroşie, Ion Şerbu – Izi Schechter. Mă tot întreb şi nu pot găsi linişte: de ce oare îşi vor fi schimbat numele la un moment dat? Că doar, pe vremea când au făcut schimbarea, tăiau şi spânzurau în această ţară (a nimănui sau a oricui, numai a noastră, nu!) fără concurenţi în materie de putere, exact după deplina poftă a „muşchiului inimii” lor. Le-o fi fost ruşine de „rădăcini”? Nu-mi vine să cred; rasa lor nu are ruşine. Şi e bine.
§. Să vă povestesc acum trista „poveste” a complotului celor patru muieri nemintoase împotriva bietului Hippocrate, din nişte ani nu prea îndepărtaţi; să tot fi fost prin `86-`87. Echipa de „marionete” era formată din directoarea spitalului (din acei ani), medicul-şef al policlinicii şi secretara organizaţiei PCR din policlinică (Dedulescu Lucreţia, Spânochi Ecaterina şi Şerbănescu Virginia. Iar peste ele trei, celebritatea incultă de tristă amintire de la comitetul PCR-oraş, secretara cu propaganda, Dediu Veronica. Ce-au făcut cele patru tovarăşe împotriva bietului Hippocrate? Au ordonat şi au pus în practică expulzarea lui de pe unul dintre pereţii cabinetului de chirurgie din policlinică, fiindcă neinspiratul pictor de-acum câteva secole, care-i făcuse chipul, îl făcuse în chip de sfânt bizantin. Din prudenţă, însă scrisese, cu litere greceşti, ce-i drept, deasupra picturii numele individului zugrăvit. Strădanie inutilă, fiindcă „cele patru” n-aveau habar de limba greacă şi susţineau dârz, partinic, principial, că n-au ce să caute sfinţii şi misticismul într-o instituţie eminamente materialistă, comunistă etc. Şi aşa a trebuit să plece bietul Hippocrate de acolo de unde eminamente îi era locul să fie prezent într-o instituţie medicală. De-atunci eu mă tot căznesc să aflu a cui a fost ideea şi, în special, turnatoria că un sfânt atârnă pe peretele cabinetului de chirurgie din policlinică, de unde trebuie urgent dat jos. Cele patru tac mâlc, nu scot o vorbă, au rămas în continuare solidare întru prostia comisă – nişte demne comuniste ce-au fost şi vor rămâne. Este totuşi de admirat consecvenţa…
§. Drept, dreptate şi justiţie. Un amalgam de vorbe aproape inutile, dacă nu chiar perfid asociate. Dreptatea este o eternă utopie şi va rămâne tot aşa în vecii vecilor. Dreptul este o imensă minciună, fiindcă promite să aplice o utopie, dreptatea, în relaţiile interumane, care s-au bazat totdeauna, eminamente pe interese. Justiţia este o şoităreală potemkinistă, o mascaradă indecentă, fiindcă, de când există lumea, cine-mparte, parte-şi face. Ca să vă lămuriţi, priviţi „circul” dreptăţii/justiţiei din lumea de azi şi veţi constata cum stăm cu justiţia vis à vis de corupţie, de hoţia oficioasă, de tot ce se promite şi nu se face. Fiindcă nu s-a făcut niciodată dreptate prin justiţie, ci prin forţa revoltei şi tot aşa se vor petrece treburile, cel puţin în următorii 1500 de ani, dacă oamenii vor „beneficia” de aceeaşi structură morală ca cei de azi şi de ieri. Dreptul-doctrină şi dreptul-legislaţie aduc linişte/pace la „suprafaţă” în raporturile om-om şi om-obşte. Dreptatea aduce armonie în adâncul sufletelor omeneşti, scop către care ar trebui să ţintească şi dreptul/justiţia vreodată, deşi astăzi este încă ceva la judecători ca şi la împricinaţi: credinţa în Dumnezeu.
§. Auzim mereu pe toţi „religioşii”, adevăraţi sau doar snobii religiozităţii, evocând şi invocând o bătrână sintagmă biblică: toţi să redevenim, din nou, una! Nu mai irosesc timp să explic ce înseamnă porunca respectivă; cei ce o folosesc ar trebui să ştie ce înseamnă. Dar dacă vrem cu adevărat această reunire, poate că n-ar fi reu să luăm act de un anume mod în care Albert Einstein „vede” re-unirea. Zice el că dacă iudaismul ar renunţa la Talmud şi creştinismul la Patristică, cele două religii biblice s-ar putea uni într-una singură, monoteistă. Iar cu vremea s-ar putea alătura şi islamismul, construind astfel un monoteism religios mondial bazat pe acelaşi Dumnezeu din cele trei religii, separate azi şi chiar duşmănoase reciproc.
§. Trei penibile utopii la care a visat mereu omenirea fără să le fi atins vreodată: libertatea, egalitatea şi fraternitatea. Liberi n-au fost oamenii niciodată şi nici nu pot să fie, fiindcă dacă ar fi aşa cum vor ei, s-ar mânca între ei mai năpraznic decât vieţuitoarele junglei. Fraţi nu putem fi deoarece această „aspiraţie” este strict sentimentală, subiectivă, fragilă şi lipsită de obiectivitatea necesară transpunerii în realitatea socială. Egalitatea este şi mai imposibilă, deşi o evocăm declarativ cu neruşinată încăpăţânare, deoarece progresele pe care le face viaţa, civilizaţia şi cultura se realizează exclusiv şi eminamente printr-un interminabil lanţ de inegalităţi, prin infinite inegalizări. Morala? S-o lăsăm mai încet cu lozinca triplei utopii.
§. Fie din ignoranţă, fie din comoditate mai toţi nu sunt conştienţi de ceea ce pot realmente să înfăptuiască. De cele mai multe ori, ei, oamenii pot mai mult decât cred (sau li se pare) că ar putea. De ce se întâmplă aşa? Fiindcă niciodată oamenii n-au fost, în mod serios, interesaţi să ştie ce şi cât pot, fată de ce-ar trebui să poată; nu este un simplu joc de cuvinte, ci un dureros adevăr care stă la baza „nefericirii” eterne a oamenilor.
§. A rostit cineva cândva o vorbă mare: cauza (cauzele) destinului. Cum, adică? Există şi aşa ceva? Dacă e destin, e supramundan şi supra/extra-omenesc; nu poate avea cauze sau, cel puţin, unele identificabile. Şi totuşi, dacă suntem sinceri cu noi înşine, vom constata că există cauze chiar şi în desfăşurarea destinului/soartei fiecăruia dintre noi. Găsim, dacă dorim, cauze pentru mai tot ce ni se întâmplă în viaţă, nefiind nimic la discreţia hazardului. Ce concluzie putem desprinde dintr-un asemenea sofism? Una singură: aceea că nu există destin. Ceea ce numim destin este rezultatul faptelor şi gândirii noastre, rezultat reflectat în reacţia celor din jur la cele comise de noi la un moment dat sau poate cu mult anterior, de care am şi uitat. Eu atât am aflat din toate cele pe care le-am păţit.
§. Este şi nu este de toată mirarea faptul că azi credincioşia religioasă se află în pierdere de viteză mai în toate credinţele. De ce mă miră acest lucru, totuşi? Fiindcă, de obicei, raţiunea în competiţie cu religia a fost totdeauna în inferioritate. Să ne amintim doar de epoca „neagră” a inchiziţiei, epocă în care mii de oameni au fost ucişi pe baza „credinţei” că ar fi avut legături cu deavolul, suspiciune nesusţinută de nicio certitudine raţională. În acea vreme raţiunea nu avea câştig de cauză, ci doar ceea ce „credeau” oamenii conta. Dacă ar fi făcut apel la raţiune, ar fi constatat contrariul. Azi oamenii de ce cred tot mai puţin, vis à vis de raţiune, care nici ea nu prea stă la temelia faptelor noastre? Azi facem ceea ce facem, doar fiindcă ne place sau fiindcă vrem, fără a mai păstra vreo relaţie cazuală cu raţiunea şi nici măcar cu credinţa.
§. Remuşcarea/regretul este o trăire, un sentiment strict individual, personal. Masele, gloata, categoriile sociale nu încearcă asemenea trăiri. Vreţi o dovadă? Cele mai abominabile crime ale colectivităţii sociale (popoare, mai rar) dispun, istoriceşte vorbind, de tot atâţia apărători ai unor răutăţi comise la un moment dat, câţi sunt şi cei ce-i laudă eventualele virtuţi reale sau improvizate. În speţă, la noi, a se face referire la problema fostei „securităţi” şi la crimele ei din epoca anilor `50-`80. În mod egal se numără cei ce-i scuză ticăloşiile exterminatorii (puşcării politice, lagăre, Canal etc.), precum şi cei ce-i elogiază funcţia de apărătoare a siguranţei statului. Care stat? Cel al comunismului abuziv şi discriminărilor până la exterminarea tuturor celor ce gândeau altfel decât ei?

§. Ticăloasă „făcătură” a Domnului este omul, cu osebire prin prefăcătoria de care este în stare mai totdeauna. Când nu e capabil să-şi înfrângă răutatea/cruzimea recurge la paradoxul de a se lăuda aceste vicii. Astfel dă posibilitatea brutei din el să se manifesteze fără a se mai ruşina, ba chiar infatuându-ne cu viciile. În aceeaşi conjunctură de aprecieri se include şi faptul că am ajuns să-i numim eroi naţionali pe acei conducători (de ţări, de oşti) care ucid în războaie mii şi chiar milioane de vieţi şi criminali pe cei ce ucid doar un singur om. Nu mă joc cu vorbele! Gândesc doar.
§. Faptele noastre ne exprimă uneori. Vorbele ne maschează. Discursurile oficiale mint de-a dreptul cu o extraordinară neruşinare.
§. Deşi lumea, în general, detestă egoismul, acesta dispune totuşi de „funcţii” insuficient cunoscute. Raportat la om/individ este, formal, repudiat. De ce să vrei să ieşi neapărat învingător din orice situaţie competiţională, contradictorie? Când e vorba însă de colectivitate/mase, de armată de pildă, victoria devine un ţel nobil, cu valori de virtute; deşi la baza acestui ţ, cu valori de virtute; deşi la baza acestui ţel (fie el şi nobil) se află egoismul mai multora… care alcătuiesc armata. Tot egoism, însă.
§. Istoria şi istoricii mint pe rupte, fiindcă încearcă să facă verosimile toate neverosimilităţile care constituie viaţa reală. Remarcaţi însă un lucru, anume că: în constatarea de mai sus, pe care o agreează cu pasiune toţi istoricii, nu se află cuvântul adevăr. De ce? Fiindcă din totdeauna istoria nu s-a ocupat decât de minciuni verosimile, care trebuie, cu orice preţ, băgate în mintea oamenilor amatori de istorie, aşa cum o „văd” istoricii.
§. Într-o „competiţie”, sângeroasă adesea, gloata/poporul intuieşte mai realist, mai clar, drumul care trebuie urmat, decât conducătorul sau staff-ul. Ipoteze cauzale ar fi mai multe. Mie, cea mai plauzibilă, mi se pare a fi aceea că popoarele întrevăd mai lucid drumul, nu prin niscaiva disponibilităţi raţionale deosebite, ci prin sufletul morţilor lor irosiţi în bătăliile altora (versus beneficiile de după războaie). Intuiţia transcendentă este totdeauna mai eficace decât impulsul conjunctural.
§. Recent, nişte posibili „nostalgici” încă nemângâiaţi destul, scotocind în pubelele „marii revoluţii socialiste din octombrie 1917” au aflat şi ne-au spus şi nouă, neştiutorilor, că atât realizarea, cât şi realizatorii acesteia, dar şi staff-ul care s-a instalat după, au fost „scule” autentice ale ohranei ţariste devenită ulterior CEKA, GPU, NKVD şi mai recent KGB. Exact ca şi la noi în spectacolul de prost gust din decembrie 1989, în care, roluri decisive au avut de jucat „scule” de nădejde din „securitate”; iar ulterior în SRI, aşijderea. Să mai poftească cineva să conteste că istoria nu se repetă.
§. Ani de zile m-am tot întrebat: de ce oare lumea îi consideră nebuni pe cei cu idei personale, idei pe care şi le susţin cu străşnicie? Mărturisesc, fără jenă, că oarecât şi în mine am căutat să găsesc răspuns la nedumerirea privind motivaţia acuzaţiei de mai înainte, dar abia recent, când am început să îmbătrânesc, m-am lămurit. Fiindcă 99% dintre oameni nu dispun de păreri construite pe baza reflecţiilor personale, ci exclusiv pe ceea ce le transmite rasa sau inoculează grupul social, mediul, profesia şi – atenţie! – mass media. Prin raritatea lor, cei ce nu sunt sclavii/victimele acestor surse de influenţare sunt cotaţi drept nebuni. Tot ce nu se mulează pe calapodul gloatei (teribile funcţii împlineşte gloata!), al celorlalţi este nebunie. În tot ce-am zis mai înainte n-ar fi nimic rău (sau prea rău) dacă această influenţă ar respecta o fărâmă de etică, dacă ar fi cinstită. Dar, de cele mai multe ori, este absolut malefică, vicioasă, partizană, imorală.
§. Şi înţeleaptă şi îndrăzneaţă afirmaţie a făcut A. Leroy-Gourhan: societatea omenească tinde să devină, pe zi ce trece, principalul consumator de oameni, sub toate formele, de la munca extenuantă/exterminantă, până la formele cele mai sofisticate ale violenţei. Nu doar înţeleaptă şi îndrăzneaţă, ci, mai ales, tragică şi derutantă.
§. Doar de câteva ori în viaţă am comis o mare neghiobie, aceea de a mă fi certat cu un prost. Sistematic, publicul asistent la „spectacol” este înclinat să dea dreptate prostului. De ce oare? N-am răspuns la dilemă; decât că la baza opţiunii s-ar afla un puternic instinct de solidaritate între cei făcuţi ejusdem farinae. Dacă greşesc, cer iertăciune.
§. Am uitat numele înţeleptului care a zis că bătrâneţea este o binefăcătoare anestezie pe care Dumnezeu o dă omului ca să poată întâmpina, fără suferinţă şi regrete, clipa morţii. De ce sunt atât de entuziasmat de această definiţie? Fiindcă bătrâneţea îţi „oferă” atâta suferinţă fizică şi atâtea insatisfacţii afectiv-sufleteşti, încât întâlnirea cu moartea ajunge să răspundă tocmai unei îndelungate aşteptări izbăvitoare. Aşteptarea căderii cortinei peste calvarul neputinţei fizice, dar şi al îngropării de viu în cavoul uitării şi ignorării din partea celor ce mâine vor lua locul celor de azi aflaţi pe eşafodul minimalizării distrugătoare.
§. Interesant mi se pare mi se pare modelul Bariloche cu cele opt criterii ale sale după care se evaluează azi aşa-zisa calitate a vieţii în lumea pretins civilizată: a) hrana, b) siguranţa (apărarea, conservarea), c) iubirea, d) înţelegerea (prin comunicare), e) autorealizarea, f) ambianţa socială, g) activitatea creativă, h) odihna. Despre exhaustivitatea pretenţiilor pentru ca o existenţă să fie „ţuţ, alias cuşer” n-am nimic de zis; ar fi bine să fie aşa. Oare unde găsim toate cele opt standarde împlinite, în acelaşi loc şi în acelaşi timp? Dar uitasem să vă spun un amănunt. Numele modelului reproduce fidel numele unei staţiuni balneoclimaterice, insulă din Atlantic, unde s-a ţinut şedinţa cu participare mondială, în care s-au stabilit criteriile enunţate. De acolo, din Bariloche, cu toate cele dorite şi visate „la nas”, îţi permiţi să halucinezi ori delirezi criterizând calitatea vieţii într-un număr de aproape tot atâtea, câte fericiri a lansat şi Iisus în Cuvântarea de pe Munte. Mai de jos însă, mai de pe acolo de unde trăiesc şi dintre cei ce numesc foame (fiindcă foamea îi macină până la exterminare), lucrurile se văd şi se standardizează cu totul altfel. Acolo, în afară de hrana minimă şi de o gură de apă potabilă cât de cât, nimic nu mai trebuie pentru ca o mare parte dintre locuitorii globului nostru să fie fericiţi. Este, mă întreb, vreun pic de dreptate în porţia de fericire a unora şi a altora? Să decidă cine va dori. Eu mă abţin.
§. Când un popor” trădează” (alias abandonează) teleologia cu obiect metafizic-divin, destinul i se tulbură şi confuziile opţionale ale faptelor îşi pierd etica necesară, ajungându-se la sancţionarea penală a pescuitului în afara sezonului permis, fiindcă s-ar periclita depunerea icrelor, în vreme ce embrionii umani sunt avortaţi medical, invocând dreptul femeii de a alege – în cuplu marital – momentul procreării. Fără comentarii suplimentare; dacă s-a înţeles, bine, dacă nu, orice insistenţă e inutilă.
§. De cele mai multe ori:
– căsnicia, căminul îţi oferă comoditate, confort locativ de tip pseudo-hotelier; combinativ, atât pentru suflet, cât şi pentru „fizic”;
– burlăcia îţi dă tihnă, poate mai mult decât îţi trebuie, în schimb te privează de confortul locativ dat de căminul conjugal. Rareori vrea Dumnezeu să le întrunească pe ambele.
§. Ceva mai inainte am zis „ceva” despre înşelarea soţilor între ei, cine cu cine. Pare, la prima vedere, un fel de ou al lui Columb. Vedem, în această pseudo-sintagmă, un ceva aproape firesc şi, oricum, acceptabil, nemailuând în consideraţie nici „moralitatea” şi nici păcătoşenia actului cu pricina. Şi nu de ieri, de azi, ci de circa cinci veacuri, cam de când noi, oamenii am „inventat” umanismul renascentist, ca replică „eliberatoare” de sub obscurantismul evului feudalist. Ce anume caută „umanismul” în reciproca înşelătorie la care m-am referit? Caută rădăcinile pierdute ale ideii de păcat, ale ruşinii. Nu datorăm noi, oamenii liberi, liberali şi chiar libertini, de azi, umanismul renascentist, hipertrofiat mereu cu găselniţe tot mai flatante pentru „deşteptăciunea” noastră, această indecenţă cu care ne mai şi lăudăm deseori? Ceea ce era cândva ruşinos, neonorabil şi chiar păcat, de pe poziţii creştineşti, azi este firesc şi se include în „drepturile omului”. Care om? Omul pe care umanismul l-a pus în „buricul” întregului său sistem social şi filozofic. Omul luat drept temă de referinţă şi etalon de comparaţie/măsură, în tot şi în toate. Cu toate dorinţele, plăcerile, halucinaţiile şi delirurile lui opţionale, orgolioase, ariviste şi nemăsurate. Şi atunci ne mai mirăm că ne lăudăm cu „descoperirea” măsurii în care bărbaţii şi femeile contemporane ne păcălim reciproc, cine, cu cine şi de câte ori?
§. După câtă muzică „posed” eu, Mozart a fost şi rămâne un Rafael al muzicii. Şi, poate, pentru că se aflau amândoi atât de aproape de ideea de perfecţiune în harul lor, Dumnezeu s-a „grăbit” să-i ia la EL atât de tineri, în plină şi genială impetuozitate creatoare.
§. Ce înseamnă „legionarismul” pentru mine? Este o trăire afectivă, o opţiune morală şi politică, este un stil de viaţă, dar şi de gândire deosebit de orice altceva cu care ar putea să aibă asemănări. Tuturor celor care m-au întrebat, le-am răspuns că este ceva asemănător farmecului şi valorii unui vitraliu de catedrală (catedrala generozităţii mele!), pe care nu le poţi sesiza, nici înţelege, decât din interior. Din afară nu poţi pricepe nimic, nu ţi se „revelează” nimic. Doar din interior îi evaluezi originalitatea, curăţenia, dăruirea dezinteresată naţionalistă, creştinismul funciar şi moralitatea. Dar şi dificultăţile, până la sacrificiu, pe care le ai de întâmpinat dacă ţi l-ai asumat integral şi sincer.
§. De câte ori nu ne întrebăm: există sau nu Dumnezeu? Şi nu ştiu de ce se leagă întrebarea de presupunerea că intelectualii (câţi sunt oare cu adevărat?) n-ar putea fi şi credincioşi? Să nu uităm că între adevăraţii intelectuali se află destui credincioşi, iar necredincioşii nu trebuie neapărat să fie intelectuali, ba dimpotrivă! Se invocă totuşi, cu superficialitate „argumentul” că intelectualii nu pot să creadă (în) ceva ce nu există (fizic, probabil). Accentuând dilema dintre există şi nu există, rasatul intelectual ce s-a numit René Char a zis cândva: Obeissez à vos porcs (qui existent); je me soumet a mon Dieu (qui n’existe pas). Mă alătur şi m-am aliniat toată viaţa unui asemenea punct de vedere şi-am încercat să-l acreditez în conştiinţa multora, purtători nevinovaţi ai bănuielii de intelectuali, cu care m-am întâlnit de-a lungul vieţii.
§. Dumnezeu este cauza… ateismului. Bizar, nu? Şi totuşi aşa este. Dacă n-ar exista Dumnezeu, ateii n-ar avea pe cine să conteste, n-ar avea existenţa cui s-o nege. Ceea ce nu există nu poate fi negat. Şi nici nu se combate argumentativ. Este, la mijloc, vorba de o imposibilitate, aceea de a nu fi posibilă contestarea decât a unei existenţe afirmată undeva, cândva şi prin ceva. Dumnezeu, ca atare, este negat şi combătut, tocmai fiindcă există şi s-a confirmat undeva, peste tot, permanent (adică din totdeauna şi pentru totdeauna) şi prin ceva (prin tot ce se află în jurul nostru, inclusiv prin noi, oamenii). Şi încă, să nu uităm că Dumnezeu este o necesitate etică. De El avem nevoie absolută. Fără el morala lumii se prăbuşeşte, iar fără morală lumea se autodevorează, încetând astfel să mai existe. Moment cronologic în care, se pare, că ne aflăm azi. Mă înşel?
§. Doreşte oare cineva azi să-i diferenţieze pe medicii valoroşi de nulităţi/intruşi, în tagma medicală? Eu, după experienţa proprie de peste 45 de ani, nu cred. Dar dacă ar exista o astfel de intenţie/dorinţă, să se ia aminte la cele ce voi spune în continuare. Să se excludă, din relaţia medic-bolnav, un terţ (public sau privat) existent azi şi atunci bolnavii îi vor căuta cu adevărat şi exclusiv pe medicii valoroşi profesional. De ce? Fiindcă „terţul” intercalat este cel care viciază/perverteşte relaţia directă medic-bolnav şi-l coruptibilizează pe medic. Cum? Prin aceea că „terţul” suportă financiar (nejustificat, fără motivaţie reală) ceea ce bolnavul ar trebui să suporte personal; recte ceea ce, prin mită şi corupere, medicul transferă din bugetul bolnavului asupra bugetului terţului „public” (statul în speţă, alias asigurarea „socială”). Ce înseamnă faptic acest transfer de la bolnav la terţ? Înseamnă internare în spital, fără indicaţie obiectivă, pentru că acolo medicaţia este gratuită, precum şi administrarea ei; fără a se suporta de bolnav, cum realmente ar trebui, din moment ce internarea nu este absolut/vital necesară. Se face, în acest domeniu, o extraordinar de păguboasă confuzie între internare pentru nevoi medicale şi internare pentru criterii sociale. Cine câştigă din acest târg? Şi medicul (se ştie de ce) şi bolnavul, care nu mai plăteşte nici medicamentul şi nici „manopera” administrării (într-un fel n-o mai „plăteşte”, fiindcă…). Cine pierde? Terţul, prin coruperea medicului la presiunea bolnavului. Rezultă din acest „târg” incorect că medic bun este… nu cel realmente bun, ci cel ce vine în întâmpinarea „nevoilor” incorecte ale bolnavului. Dacă n-ar exista terţul relaţia medic-bolnav ar opera corect şi, într-adevăr, medicul bun ar fi căutat, nu cel incorect moral. Şi cum mai viciază terţul relaţia medic-bolnav? Prin acordarea de concedii medicale fără indicaţie reală, costul fiind preluat incorect de terţ. Şi tot terţul poartă vina pentru acordarea de reţete „compensate” (sau gratuite), fără motive reale, în diverse moduri – toate necinstite – de pe urma cărora terţul pierde (dar nu contează, terţul e mut, nu divulgă, fiind „statul”); în dauna a ceea ce se numeşte eficacitate/calitate a stării de sănătate din România, în ciuda cheltuielilor care nu sunt totuşi prea scăzute, dar n-au eficienţă, fiind irosite în „investiţii” fantomatice, ireale, false. Doar privatizarea relaţiei medic-bolnav va face ordine în acest triunghi al perversiunii: medic-bolnav-terţ. Să se ia din sarcina medicilor (nu vor însă toţi aşa ceva) corvoada (pentru foarte mulţi… avantajul) concediilor medicale, al internărilor în secţii cu paturi şi al reţetelor compensate/gratuite şi veţi vedea că va scădea nevoia de atâţi medici-funcţionari, cum pare a fi azi. Va exista doar nevoia reală de medici valoroşi profesional, confirmaţi de rezultatele obţinute în plan strict medical, la care se pretează azi atât medicii corupţi cât şi bolnavii corupţi, ambii victime ale terţului corupător care a funcţionarizat medicina. Dar tentaţia gratuităţii spitalizării a reuşit să mai facă nişte victime din rândul bolnavilor, prin aceea că chirurgia de azi, de la noi, a ajuns să „uşureze” de apendici, de colecist, de jumătăţi de stomac, de utere etc., un număr serios de indivizi, exclusiv fiindcă costurile, fiind suportate de terţ, permit „aventuri” destul de imorale din partea celor cu „cuţitul în mână”. Chiar OMS-ul a atenţionat, de peste zece ani, că cca 40% din operaţiile care se fac anual pe tot globul sunt în „folosul” operatorilor, nu al bolnavilor. Iar acolo unde bolnavul plăteşte doar „alte taxe”, nu cele care s-ar cuveni terţului (de care este absolvit „legal”), abuzul este şi mai intensiv. Doar când bolnavul va apela la medic, pentru medicina pe care o ştie exclusiv, nu pentru încărcături coruptibilizante, se va evalua corect nevoia de personal medical a ţării noastre. Până atunci ne vom fura, în continuare, căciulile unii altora, supralicitând diagnostice şi costuri.
§. Zice Sf. Bernard: Qui orat et laborat, cor levat ad Deum cum manibus. Superbă imagine: să oferi lui Dumnezeu „inima” – expresia spiritualităţii fiinţei omeneşti, cu „braţele” – expresia directă a muncii, a travaliului funciar, a jumătăţii materiale, pământeşti a aceleiaşi fiinţe omeneşti. Mare păcat este că chemarea ora et labora a fost doar cândva deviza activităţii într-o mânăstire. Azi, chiar şi în mânăstiri, s-a făcut separaţie între monahi, între sarcini, între multe…

§. Să nu-l uităm niciodată pe Fr. Bacon şi una dintre înţeleptele sale „zise”: cine începe cu certitudini va sfârşi cu îndoieli, iar cine începe cu îndoieli va sfârşi cu certitudini. Dacă în „problema” lui Dumnezeu vrem de la început certitudini, nu vom reuşi niciodată să înţelegem „conceptul” în sine de Dumnezeu şi vom rămâne până la moarte în îndoiala credinţei. Dacă vom aborda cu „îndoială” (analitic) problema, descoperind „pas cu pas” căile spre înţelegere, vom ajunge la un moment dat şi la certitudinea mult dorită, anume revelaţia personală a existenţei lui Dumnezeu. Atât timp cât Dumnezeu nu a beneficiat de o revelaţie strict personală în fiinţa şi în conştiinţa fiecăruia dintre noi, recte creştinismul fiecăruia, n-a dobândit statut de certitudine. Doar îndoieli succesive, în timp, duc la certitudini finale definitive, de nezdruncinat.

§. Recent, în toamna lui`96, un popă nemintos din „cadrele” învăţământului universitar teologic bucureştean lansa sentinţe, la fel de nemintoase, împotriva legionarismului şi legionarilor dintotdeauna. Jalnică fiinţă trebuie să fie acest „cadru didactic”, post sau neo-comunist nostalgic. Să nu uite sau dacă nu ştie să afle, că peste 95% dintre popii care au populat puşcăriile comuniste, mulţi moşteniţi din lagărele şi închisorile lui Antonescu, se aflau acolo exclusiv pentru apartenenţa lor nedezminţită la legionarism. Poate că 0,5-1% au „făcut” puşcărie – colonii de muncă, „canal” etc. – pentru că ar fi cădelniţat sau catehizat prea dârz în anii comunişti din România; imensa lor majoritate era acolo pentru legionarism. Dar, mai rău ca orice, este trista realitate (sau tragicul adevăr) că niciunul, absolut niciunul n-a ridicat glas de protest şi n-a fost întemniţat, fiindcă s-ar fi opus demolării de biserici în Capitală sau în ţară. O solitară excepţie este Arhim. Mina Dobzeu din Huşi care a vociferat împotriva desfiinţării Episcopiei Huşilor, suferind nişte ani la Jilava, pentru asta. Dar o floare nu aduce primăvara şi nici măcar nu o „reprezintă”. Să aibă decenţă doctul „cadru didactic” şi să respecte ceata impresionantă de popi şi călugări legionari care au suferit grea detenţie pentru opţiunea lor legionară sinceră, curată, patriotică şi profund creştină. Să nu spurce breasla şi pe martirii ei cu acuzaţii „bolşevice”, fiindcă o ţară întreagă ştie cât de mulţi slujitori ai bisericii au iubit sincer legionarismul românesc.
§. În atenţia acelor bărbaţi trufaşi care nu obosesc inventariindu-şi amantele. Un oarecare Pitigrili ne sfătuia să nu ne fălim cu femeile care se „culcă” cu noi în pat, ci cu cele ce se culcă cu noi în gând. Ferice de cei ce au în repertoriul cuceririlor lor şi astfel de victime!
§. Transferuri mitologice în literatură, metafore şi demonstraţii de cultură… mai mult sau mai puţin snoabă. Unul senin, lucid, raţional ar fi apolinic. Unul pasional, extatic, afectiv, zbuciumat ar fi dionisiac. Unul enigmatic, indecis ar fi sibilinic.
§. Dintre ticăloşiile „dreptăţii” sociale dintre neamuri, ţări şi armate: învingătorii nu sunt niciodată judecaţi, ci doar învinşii, indiferent de ticăloşia fiecăruia dintre „partenerii” din competiţia armată. Poate să fie şi acesta un motiv pentru care, într-o luptă, fiecare nutreşte scopul egoist de a învinge… ca să scape de răspunderi în spatele victoriei.
§. Am mai spus-o şi altădată şi o repet mereu, vis à vis de ideea de progres. În viaţă nu există decât o singură opţiune direcţională: înainte. În sus, adică, spre mai bine. Cine nu progresează inevitabil dă înapoi, fiindcă „pe loc – staţionare” nu există. Prin însuşi mersul timpului care se face numai înainte, a sta pe loc înseamnă a da înapoi, a rămâne înapoi, în urma tuturor celor ce „merg” cu timpul.
§. Marele, totuşi, deşi ateu, Sartre a rostit odată „ceva” foarte tragic, dar adevărat: le prochain c’est l’enfer. Deşi mă doare veridicitatea aserţiunii, recunosc că aşa este, bazându-mă pe cei 45 de ani de activitate medicală în care am „abordat”, în mod egal, suferinţa omenească – trup şi suflet, împreună… y compris moralitatea. Aş face însă o corecţie. În ceea ce-l priveşte pe le prochain – un fel de semen biblic, cel de lângă tine/mine – nu trebuie să-l acuzăm doar pe el că ar fi l’enfer. Să fim lucizi şi să acceptăm că fiecare dintre noi suntem le prochain în sine şi adesea suntem le prochain, adică l’enfer pentru ceilalţi din jur. Pentru curmarea situaţiei se impune un singur lucru: să ne dăm seama de tragica realitate, s-o cunoaştem adică, şi, după ce am cunoscut-o, s-o recunoaştem, pentru a o putea corecta.
§. Între idealurile unei vieţi, cel mai greu de construit, poate, este acela de a dispune de o anume „concepţie” despre lume şi viaţă; dacă nu a ta în întregime, ceea ce-i foarte greu, dacă nu chiar imposibil, cel puţin de una inspirată din strădaniile altora şi adaptată la unele opţiuni personale, vis à vis de diverse ale existenţei. În sens larg, concepţia despre lume cuprinde ansamblul convingerilor şi idealurilor filozofice, ştiinţifice, social-politice, juridice, morale, artistice şi, nu în ultimul rând, religioase ale individului. În sens restrâns, cuprinde ideile despre natură, societate, gândire, om, locul lui în univers, istorie şi destin uman. În individ, concepţia sa despre lume şi viaţă, poartă numele de personalitate. Disecată în conţinut, concepţia despre lume şi viaţă cuprinde cinci sfere separate de probleme, care, toate la un loc, definesc convingerile omului şi-i permit să aibă şi să probeze o personalitate. Respectiv convingerile omului despre Dumnezeu, despre realitatea concretă şi din afara concretului, despre cunoaşterile gândirii, despre moralitatea conduitei şi despre el însuşi ca specie şi individ în specie. Altfel definind aceste convingeri, voi puncta, pe scurt, câte ceva despre: teologie, metafizică, epistemologie, etică şi antropologie, aşa cum participă fiecare la construcţia concepţiei despre lume şi viaţă a fiecăruia. Teologia şi inversul ei ateologia se referă la tot ce spune sau neagă omul despre Dumnezeu. Adică: există Dumnezeu, care este „natura” lui, este unic Dumnezeu, este o fiinţă personală sau proteică, este o forţă impersonală? Răspunsul la aceste întrebări a născut, în timp, concepţiile religioase existente azi în lume: budismul, şintoismul, zoroastrianismul. Alături de ele există iudaismul, creştinismul şi islamismul, care sunt monoteisme, diferite de poli- sau panteismul religiilor precedente. Metafizica cuprinde totalitatea referirilor la realitatea absolută, cea din afara realităţii concrete, existenţiale. Platon, Aristotel şi Hegel au lăsat opere inegalabile despre realitatea absolută, numită de ei metafizică. Misterul şi complexitatea metafizicii provine din pachetul de întrebări de care se ocupă. Anume: ce relaţie este între Dumnezeu şi cosmos/univers? existenţa universului este un fapt brut? universul este etern? creatorul lumii este un Dumnezeu etern, personal şi omnipotent? Dumnezeu şi lumea sunt interdependente şi veşnice? lumea are vreun scop sau este „jocul” hazardului? care e natura fundamentală a cosmosului/universului – materială, spirituală sau de altă natură? este universul un sistem închis (orice se întâmplă este cauzat şi motivat) sau este o creaţie a unui demiurg? sunt posibile minuni? Fără toate acestea concepţiile unui om adevărat nu pot fi considerate ca indeplinite. Epistemologia nu e nimic altceva decât un fel de „teorie” a cunoaşterii, modul de formare a ideilor despre tot ce se află în jurul nostru, prin percepere, comparaţie şi evaluare raţională. Interogaţiile epistemologice ar putea cuprinde următoarele domenii: putem „crede” în simţurile noastre? ce este al raţiunii şi ce este al simţurilor în cunoaştere? există o altă modalitate de a dispune de cunoştinţe, în afara raţiunii şi simţurilor? intuiţiile sunt mai eficace decât percepţiile senzitive? este adevărul absolut pentru toţi sau avem fiecare adevărul nostru? ce relaţie este între raţiune şi religie? este ştiinţa singura – sau cea mai bună – metodă de cunoaştere? Dumnezeu este „cognoscibil”? cum? cum evaluăm revelaţia divină? seamănă „mintea” lui Dumnezeu cu mintea oamenilor? Epistemologia este o activitate cvasi-inconştientă; o practicăm chiar şi nebăgând de seamă că facem epistemologie; toate comparaţiile, evaluările şi deciziile noastre sunt de fapt epistemologie. Etica este de fapt moralitatea, amoralitatea sau imoralitatea noastră transpusă în terminologie filozofică. Zilnic lansăm aprecieri morale despre mai tot ce se petrece în jurul nostru, mai mult despre alţii şi mai puţin sau deloc despre noi înşine. Spre deosebire însă de simpla evaluare morală (sau moralistă) etica extinde preocuparea şi asupra motivaţiei/cauzei unei a- sau i-moralităţi, individuale sau obşteşti/naţionale, de tipul: există legi morale care dirijează comportarea umană? care sunt acelea? există o moralitate pentru toţi oamenii? este moralitatea subiectivă (îmi place sau nu tarhonul cu fasole bătută!) sau este o dimensiune obiectivă pentru toate legile morale, adică adevărul lor este independent de gusturile şi dorinţele noastre? este moralitatea dependentă de indivizi, culturi şi perioade istorice? ţine ea seama de graniţe teritoriale, istorice sau religioase? Este drept că astfel de întrebări ne frământă mai rar, dar la fel de drept este că doar cei frământaţi de atare „dileme” sunt adevăratele personalităţi cu concepţie proprie despre lume şi viaţă. Am ajuns, în fine, la antropologie, domeniul în care ajungem să ne preocupe n a t u r a fiinţei umane, destinul ei şi motivaţia apariţiei/existenţei ei. Există câteva întrebări specifice: este omul liber sau este doar un pion manevrat de forţe deterministe? sunt oamenii doar trupuri materiale? cum trebuie evaluată trup-minte-suflet din unitatea fiinţei umane? trupul fiind ceea ce mai toţi stim că este, care-i totuşi diferenţa dintre minte şi suflet? se sfârşeşte existenţa umană odată cu moartea fizică? există o „supravieţuire” (ce fel?) după moarte? ce credit acordă omul concepţiei creştine despre mântuire şi viaţă veşnică? Deşi puţine, asemenea interogaţii pot motiva spiritualitatea unei personalităţi adevărate. Puţini însă stau, la un moment dat, să disece asemenea probleme. Şi rău fac că nu găsesc răgaz pentru aşa ceva, cât încă mai pot corecta câte ceva din tot ce n-au făcut la vremea potrivită, ci doar atunci când le-a ajuns cuţitul la os, cum zice folclorul sapienţial românesc cu atâta îndreptăţire. De ce oare am făcut această excursie într-un teritoriu de probleme pe care, mai fiecare le ştie, dar n-are vreme să le analizeze? Am urmărit trei scopuri. Mai întâi am vrut să arăt că fiecare are o concepţie a sa despre lume şi viaţă, mai simplă sau mai complexă, mai corectă sau mai eronată etc. Pe ici pe colo am încercat s-o completez cu ceea ce, eventual, ar fi lipsit. Apoi, am vrut să consolidez reperele fundamentale ale unei astfel de concepţii, recte relaţiile concepţiei cu Dumnezeu. În fine, am urmărit să întăresc nevoia de a avea o asemenea concepţie şi nu oricum, ci în relaţie strânsă cu metafizica divină, acest domeniu de care am fost, cu atâta perseverenţă şi perversiune, îndepărtaţi în cei 45 de ani de comunism feroce pe care i-am traversat în jumătatea a doua a acestui secol, de al cărui final ne apropiem tot mai indecişi, tot mai nebuloşi, tot mai concesivi, tot mai areligioşi. Tabloul decăzut al omului actual dovedeşte că omul îl cunoaşte pe Dumnezeu, dar nu vrea să-l re-cunoască. Şi asta fiindcă un pic de filozofie îndeamnă pe om spre ateism, în timp ce adâncirea în filozofie îl îndreaptă pe om spre Dumnezeu. Omul este azi tot mai fascinat de creaţia lui Dumnezeu (natură, univers), uitând că meritul suprem se cuvine a-l atribui Creatorului, nu creaţiei. Să nu se uite niciodată ce spunea cândva Dostoievski: Dacă nu există Dumnezeu, atunci toate lucrurile sunt permise. Vă daţi seama în ce haos comportamental ar intra omenirea dacă totul ar fi permis? Celebrul şi arhicunoscutul Kant, ateu şi filozof de universală reputaţie, spunea, din necesităţi etice, deşi îl nega pe Dumnezeu: trebuie să trăim ca şi când el ar exista.
§. În rândurile care urmează nu mi-am propus să sistematizez „problema” divergenţelor inter-creştine (ortodocşi şi romano-catolici), fiindcă, de fapt, nu e doar o problemă, ci o mulţime de probleme aparente, dogmatice, de cult, de canonicitate (organizatorice le-am zice cu un limbaj laic) etc. De fapt, voi încerca să stau de vorbă cu mine despre schizma din 1054 şi despre urmările ei, epilog să-i zicem, care dăinuie până azi, la final de secol şi mileniu. Peste dogme şi cult s-ar trece repede şi uşor, fiindcă aşa-i la noi, oamenii: teoria ca teoria, dar practica te omoară; iar „practica”, în sfera separaţiei pe care o discutăm, înseamnă: ori acceptarea de către răsărit a primatului papal, ori transformarea Papei într-un „simplu” Patriarh cu teritorializare limitată geografic; ambele variante, la fel de utopice şi de himerice, în raport cu concepţiile lumii de azi. Aşa că ecumenismul rămâne, cu toată grămada de întâlniri de pe întinsul globului pe care le organizează (cine oare?), doar un tip particular de turism pios, în care, ca şi la alte „sinoade” din istoria creştinismului, s-a discutat mult şi s-a hotărât puţin sau nimic. Din stufoasa argumentaţie formulată în activitatea ecumenistică se tot discută, în gol, despre chestiunea asupra căreia, în veci, nu va exista comuniune de vederi. Cine de cine s-a rupt în 1054, Roma de Bizanţ sau Bizanţul de Roma? Nu e un biet joc de cuvinte, ci un prim pas pe direcţia îmblânzirii divergenţelor. Ce pachet de răspunderi îşi asumă romano-catolicii? Nu voi formula eu nimic, deşi m-aş pricepe oarecât, ci las treaba pe seama teoreticienilor, ca să se vadă cât egoism şi orgoliu zace în fiecare în parte şi ca să iasă în evidenţă, şi mai transparent, utopia ecumenistică. Iar, extrapolând problema din sfera generală la noi, la români, să încercăm, vreodată, că azi nu are timp nimeni pentru aşa ceva, să lămurim (şi să ne lămurim) dacă noi ne-am rupt de Roma (fiindcă creştinismul daco-romanilor, de după predicaţia Sf. Andrei prin zona Istrului, era latinic) sau am fost rupţi de Roma. Xenopol a dovedit latinitatea creştinismului nostru iniţial prin terminologia latină religioasă şi cultică: Dumnezeu, înger, creştin, păgân, biserică, altar etc., restul terminologiei fiind adaos tardiv, după creştinarea bulgarilor care ne-au dominat câteva secole, după ce s-au aşezat la sudul Dunării. Iată de ce mă tot întreb: noi ne-am rupt de Roma sau am fost rupţi de Roma? Cât despre cota de vină a schizmei, care s-ar putea atribui fiecărei părţi, să reţinem doar că Fotius a început gâlceava în 867 şi Cerularius a finalizat-o în 1054. Între numeroasele divergenţe care au existat, una, cea mai iconoclastă, a dat roade târzii: occidentalii au rămas oarecât distanţi faţă de cultul icoanei, foarte intens în răsărit, în timp ce răsăritenii au intensificat cultul şi arta iconică după ce împărăteasa Irina a restaurat practicabilitatea chipului simbolic. Să nu minimalizăm nici rolul Hegirei al cărei debut, prin „fuga” lui Mahomed de la Mecca la Medina (622), subminează mult unitatea, destul de zdruncinată şi până atunci prin disputele sinodale, a creştinismului primului mileniu. Cât priveşte competiţia dintre autoritatea de stat laică asupra autorităţii ecleziale, nici apusul şi nici răsăritul n-au putut rezista; cu deosebirea că apusul a cedat mai târziu, în vreme ce răsăritul a capitulat cu câteva secole mai devreme. Încercări de reconciliere privind celebrul „filioque” au existat mereu, probând invaliditatea caracterului absolut al divergenţei. Traducerea/interpretarea lui filioque s-a făcut fie „de la/din Fiul” – forma divergentă, fie „prin Fiul” – forma conciliantă, dar neacceptată, deşi echitabilă dogmatic. Să aibă oare dreptate Salomon Reinach, agnosticul om de cultură de la începutul acestui secol, care formula opinia că între religii există puţine discrepanţe, dar multe certuri, ostilităţi, lupte? Iar de la Reinach la Maritain este un singur pas: diferenţele sunt legitime, este firesc şi necesar să existe, certurile şi violenţele, chiar şi numai verbale, sunt inacceptabile şi se îndepărtează de iubirea intercreştină cuprinsă în Evanghelii. Dar, ca să fim cinstiţi cu gândurile noastre, să recunoaştem că la schizmă au participat „staff-urile” răsăritene şi apusene nu cei pe conştiinţele, grumazurile şi buzunarele cărora se bizuie creştinismul şi care, rareori, au ştiut ce înseamnă dogmă, ce este cult, ce este normă canonică. Ei ştiu doar să se roage, dacă mai ştiu, iar rugăciunea se adresează aceluiaşi Dumnezeu din ambele rituri. Iar dacă e să coborâm la indignitatea dreptului de a purta „coroana” de „maximus” al unei Biserici (Papă sau Patriarh), să ne amintim câţi episcopi, patriarhi şi papi n-au fost literalmente compromiţători pentru „scaunul” pe care se aflau, intrând în legende pentru nemerniciile comise la adresa lui Dumnezeu, dar şi la adresa încrederii cu care vulgul/gloata îi accepta să-i îndrume; spre ce? Spre iad, poate, după netrebniciile care le caracterizau manevrele. Cine le dă acestora dreptul să acopere, cu aşa-zisa autoritate a doctrinei, o puzderie de fapte nedemne la adresa spiritului creştin? Deşi evreu (botezat, totuşi) marele H.Bergson avertizase, de mult, că anemizarea creştinismului în faţa altor religii competiţionale se datorează faptului că în creştinism se pune un accent mai mare pe cult, pe partea statică a religiei şi nu pe partea dinamică, pe trăirea creştină. De ce, mă întreb eu? Poate fiindcă cultul este sarcina clerului, pe care şi-o îndeplineşte mecanic, stereotip-rutinar, în vreme ce trăirea creştină trebuie dinamizată continuu, de acelaşi cler, prin activităţi variate, în care exemplul personal este „primum movens”; ori la capitolul „exemplului personal” ştim cu toţii cum se stă… de pe poziţiileclericalismului contemporan! Când Intr-o credinţă/religie rămâne numai cultul/ritul, să se ştie că se află într-o deplorabilă scădere a valorii; ori pe noi, azi, este clar că mai ales cultul ne interesează, ceea ce percep instinctiv şi gloatele, care părăsesc religiile unde afară de cult nimic nu mai contează, cateheze fiind pe locul ultim sau deloc. Drept dovadă că azi cateheza este subevaluată, ca funcţie în stabilitatea creştinismului, este faptul că prea puţini participanţi „de scurtă durată” la liturghia duminicală, cunosc tipicul şi hermeneutica acesteia. Şi aş mai avea încă o mulţime de întrebări să-mi pun, tot pe tema opticii cu care abordăm ecumenismul azi, dar mă opresc aici. Dacă s-ar rezolva măcar jumătate dintre cele pe care le-am enunţat eu, acum, şi sunt sigur că s-ar face nişte paşi uriaşi pe calea anulării diferenţelor (nu divergenţelor) care despart azi pe ortodocşi de romano-catolici.
§. Multe-am zis, în viaţă, anti-tradiţie, asumându-mi posibile anateme din partea celor vizaţi, dar nu nevinovaţi, aşa că am să mai zic încă ceva pe tema unei mai vechi convingeri pe care o nutresc, anume aceea că nu e deloc bine să ne sfinţim regii, prinţii, domnitorii etc., ejusedem farinae, fiindcă e ca şi cum ne-am sfinţi/sacrifica neamurile. N-am să uit niciodată ce-mi spunea un bătrân şi înţelept ovrei cu care discutam nişte „treburi” de religie: voi, creştinii, măi omule, v-aţi apucat să vă sfinţiţi / sacrificaţi toate neamurile, ca să aveţi la cine să vă închinaţi, după ce i-aţi atârnat pe pereţi. Că era maliţioasă apoftegma ovreiului, nu contest, dar şi că avea un x% dreptate, iarăşi nu pot contesta. Şi am să mă justific, în continuare, de ce, cu referire expresă la regi, domnitori etc., la „capete încoronate”, în principiu. Nu intenţionez, însă, nici să fac o incursiune exhaustivă prin reliquariul domnitoresc naţional, din care am recrutat şi recrutăm nume şi figuri întru sanctificare, ci am să ma refer la unul singur căruia îi acordăm o valoare maximală – aş zice – în întregul creştinism, occidental şi răsăritean deopotrivă, analizând doar câteva „momente” critice din viaţa şi activitatea lui, versus sanctificarea de care se bucură. La baza acesteia se află, precum bine se ştie, edictul imperial prin care s-a acordat creştinismului aşa-zis drept de practicare liberă în întregul imperiu roman, ceea ce a condus, nu peste multă vreme, la transformarea sa în religie aşa-zisă „de stat”, oficială. Valoarea istorică a edictului şi meritul emiţătorului sunt şi rămân incontestabile, dar nu putem să facem abstracţie de nişte norme canonice după care se formulează clar „limitele” faptice între care se poate vorbi de sanctificare şi de mai simplul acces al cuiva la mântuire. Norme canonice statuate de aceleaşi Biserici care, concomitent, se pronunţă şi în materie de sanctificare (iar în catolicismul romanic şi în materie de beatificare, treapta întâia a sfinţirii). Cronologic urmărind evenimentele vom aminti că împăratul Constantin a făcut primul pas spre creştinare în noaptea care a precedat bătălia de la podul Milvian (28.oct.312), când a visat o cruce cu menţiunea: in hoc signo vinces, ceea ce a doua zi s-a şi întâmplat, pe steagul lui aflându-se o cruce. Aşa-zisa convertire a lui Constantin ridică însă numeroase semne de întrebare. Acceptând că s-ar fi creştinat (dogme, cult, canon) după 312, cum se explică un număr de fapte necreştine comise, omucideri tipice, fără a mai vorbi că era vorba de rude apropiate sau de sânge, care-l îndepărtează irevocabil, nu doar de la sanctificare, ci chiar de la fundamentala mântuire (v.1 Ioan 3,15)? Din prima sa căsătorie cu Minervina, Constantin a avut un fiu, Crispus, care a ajuns conducător de oaste în slujba tatălui său, dar care a devenit amantul celei de-a doua soţii a lui Constantin, Fausta. Se zice că, la sugestia mamei sale, Elena, Constantin a ucis-o pe Fausta, înecând-o într-o baie cu apă fiartă. Cât despre Crispul se ştie că a fost omorât, din dispoziţia lui Constantin, îndată după ce Constantin s-a întors cu sufletul plin de pioşenie (sic) de la sinodul din 326 de la Niceea, pe care-l patronase după tradiţia bizantină, ca bazileii Bizanţului să conducă sinoadele (alt sic!). Nu mult după lichidarea Faustei, Constantin a mai poruncit să fie ucişi încă doi presupuşi-potenţiali aspiranţi la coroană, un fiu al surorii sale, precum şi soţul acesteia, cumnatul său. Fapte pline de creştinism, bineînţeles şi „demne” de urmat pentru alţi candidaţi la sanctificare. Nenumărate dovezi politice de strategie şi tactică dominatorie arată că pentru Constantin creştinismul a fost un mijloc şi nu un scop, precum s-a pretins ulterior. Populaţia imperiului scăzuse mult de pe urma persecuţiilor anticreştine, iar separaţia poporului la fel; iată de ce Constantin a edictat libertatea cultică a creştinismului; pentru a pune capăt disensiunilor şi pentru a-şi asigura dominaţia asupra unui popor unitar, din necesităţi militare, politice. Acceptarea creştinismului s-a făcut printr-o amestecare/combinare impresionantă de tradiţii păgâne cu principii dogmatice creştine, ceea ce se regăseşte azi cu prisosinţă şi cu evidenţă în majoritatea practicilor cultice creştine, care sunt vechi păgânisme creştinizate. Altă dată voi detalia şi această „problemă” insuficient cunoscută de creştinii contemporani, total dezinteresaţi de substratul adânc al hermeneuticii creştine. De fapt crucea „sub” care Constantin învinsese în 312 era tot cruce, precum cruce era şi crucea zeului Mitra care se afla pe stindardul păgân care purta, şi el, o cruce mitraică. Se poate pretinde că sincretismul religios al lui Constantin a fost şi necesitate şi strategie, iar dacă din amândouă a avut de „câştigat” creştinismul, asta s-a întâmplat fiindcă creştinismul avea în el esenţa tare a divinităţii creatoare capabila să învingă duşmanii şi să cucerească sufletele şi mai puţin sau deloc nişte oameni răi, care nici măcar după ce-au îmbrăţişat formal preceptele creştine, nu si-au îmblânzit fiara ucigaşă de semeni aflată în ei; fiară căreia noi, azi, ne închinăm.
§. În Catholic Encyclopedia, New York, Robert Appelton Co, 1911, 14 volume – grandioasă lucrare de referinţă – se poate citi în vol. IV că, după dezgroparea crucii răstignirii lui Iisus, o bucată din aceasta a rămas la Ierusalim, închisă într-o raclă de argint, iar restul (?), împreună cu cuiele ar fi fost trimise la Constantinopol împăratului Constantin, aproximativ prin 326, deşi „legenda” descoperirii nu apare decât după cca 114 ani mai târziu – 440; că n-ar mai fi legendă dacă ar apărea concomitent cu faptul în sine, ci bârfă speculativă partizanală. Dintre cuie unul a fost împlântat în coiful împăratului, iar altul în frâul calului imperial, împlinindu-se predicţia profetului Zaharia (14,20): ceea ce este pe frâul calului va fi sfânt Domnului. Bibliile Cornilescu traduc însă astfel: va sta scris pe zurgălăii cailor, Sfinţii Domnului. Biblia G.Galaction-Radu traduce: va fi scris pe oale şi căldări, Sfânt lui Dumnezeu. Biblia engleză, versiunea King James, Biblia Şcolii biblice din Ierusalim, Biblia ecumenică franceză, precum şi Vulgata şi Biblia canonică românească actuală se referă toate la clopoţei sau zurgălăi, cum că vor fi (ca şi) Sfinţii Domnului. Deşi menţiunea iniţială se referă la „frâul calului”, singura, iar celelalte toate la clopoţei sau zurgălăi, se reţine că e vorba de obiecte făcute tot din metal derivate ipotetic din cuiul (unul dintre cele trei sau patru) crucificării lui Iisus. Prin această incursiune n-am vrut să arăt decât drumul prin care se construiesc legendele ca atare, implicit cele mistice, cu reflectare cvasi-identică în toate variantele, printr-unul măcar dintre elementele comune/componente ale inventarului metaforizat (în speţă cuiul metalic). Partea comentabilă a problemei în sine, a legendelor o las la discreţia cititorului, fiind dependentă strict de dacestuia de a accepta simbolistica tradiţională sau o alta strict personală sau eventual niciuna.
§. Ce-ar trebui să cunoască, dar nu vor şi nici nu prea au de la cine să afle, oamenii tranziţiei de azi de la noi şi de aiurea, care încearcă să revină, după nebunia comunistă, la un anumit normal, este tristul adevăr în baza căruia când principiile care susţin o societate se năruie (sau se autodisipează), societatea cade în anarhie, în haos, până-n ziua în care, ea însăşi regăseşte alte principii directoare destul de puternice pentru a-i oferi o nouă structură de rezistenţă. Orice schimbare de „ideal” social-politic implică disfuncţionalităţi profunde, iar trecerea de la un ideal la altul este în egală măsură dureroasă, plină de sacrificii şi, mai ales, îndelungată.
§. Pentru Dumnezeu, care le-a conceput şi le dirijează pe toate, viitorul este la fel de „etern” şi imuabil, ca şi trecutul, aşa cum îl percepem noi oamenii. Astfel că parcurgerea scării infinite a timpului, din punctul de vedere al Creatorului, nici măcar nu sesizează linia îngustă de demarcaţie care separă trecutul de viitor, căreia noi oamenii îi zicem, cu orgoliu, prezent.
§. Deplorabilă este neputinţa orgolioasă a omului! Ne trudim din zori şi până-n noapte să definim tot ce ne împresoară; ba chiar şi pe Dumnezeu îndrăznim să-l definim. Folosim, întru definire, exclusiv reperele de comparaţie, după scara cărora evaluăm concluziv. Când ajungem să definim unele categorii care nu sunt comparabile cu nimic, precum spaţiul, timpul, energia, ne mulţumim doar să le măsurăm, dându-ne iluzia că am păşit totuşi, într-un fel, în perimetrul definiţiei.
§. Aţi observat că pe măsură ce progresele civilizaţiei avansează, apar conflicte sociale, etnice, religioase tot mai ameninţătoare? De ce oare? Eu cred că din cauza faptului că civilizaţia nu progresează în pas cu cultura şi mai ales cu morala. Ori, azi, morală, cine mai furnizează lumii, decât credinţa religioasă?
§. Este folositor şi nobil să gândeşti, utilizând propriile-ţi metode de apreciere. Dar ca să fii, cât de cât fericit, nu trebuie să gândeşti prea mult. La această concluzie am ajuns eu, acum, aproape de capătul „cursei”, cursă în care am tot gândit, am ezitat şi adesea am ratat; fiindcă excesul de raţiune sugrumă spontaneitatea şi riscul; risc care adesea stă la baza unui beneficiu nesperat.
§. Pe eşichierul valoric al fiinţelor superioritatea excepţională, genialitatea am zice, reprezintă o abatere de la medie, pe care am putea-o numi monstruozitate. Dovadă că este aşa este „intervenţia” nevoii de echilibru din cadrul speciei, care readuce descendenţii la cota medie, uneori printr-o sesizabilă coborâre sub linia aşa-zis medie. Priviţi cu atenţie progeniturile personalităţilor de excepţie, din istoria culturii umane, şi-mi veţi da dreptate.
§. Hrana, reproducerea şi agresivitatea reciprocă au caracterizat preocupările omenirii de la începuturile sale – Cain şi Abel – până-n zilele noastre. Se poate numi progres faptul că ne-am uşurat procurarea hranei, ne-am sofisticat erotica prin hipersexualizare şi perversiune şi ne-am intensificat şi globalizat mijloacele de distrugere până la periclitarea existenţei vieţii pe glob în sine? După unii da.
§. Murim mintal atunci când dispare putinţa de a ne schimba convingerile, atunci când prezentul şi viitorul nu pot fi concepute decât ambalate în vălul rigid al trecutului. Este drept că trebuie oarece timp pentru ca un adevăr dovedit să devină un adevăr acceptat, dar această durată trebuie să fie rezonabilă (raţională, pe româneşte).
§. De-a lungul vremii, orice normă morală a debutat prin a fi contestată şi aplicată fără entuziasm şi a necesitat chiar o introducere forţată pe piaţa respectului public. Prin repetare însă şi-a probat virtuţile şi a reuşit să devină obişnuinţă; nu pentru toţi şi nici peste tot.
§. Un autentic organizator întru toate ale vieţii publice, nu înseamnă doar un bun lansator de sisteme de activitate, ci, mai ales, un spirit capabil să impună aplicarea acestor idei/principii, fiindcă organizare echivalează cu aplicare pragmatică, nu doar cu concepţie teoretică/abstractă. Poate că din această cauză geniile n-au fost niciodată nişte pragmatici, ci doar nişte bieţi visători.
§. Omul potrivit, la locul potrivit. Iată un adevăr devenit, cu vremea, lozincă pe care şi-au adjudecat-o o mulţime de ideologii sau sisteme filozofice. Dar, în ciuda evidenţei şi a necesităţii, azi tot mai puţini oameni potriviţi se află pe nişte posturi sau în nişte activităţi pentru care ar poseda competenţa cuvenită. Sunt sigur că 80% din greutăţile şi neghiobiile cu care se confruntă omenirea se datorează acestei incongruenţe de… potriveală. Éra şi zona teritorială comunistă din Europa a excelat în afirmarea lozincardă a sloganului fără a fi respectat măcar 5% din cerinţele lui. Şi nici în restul lumii nu se poate vorbi de un respect absolut al „chemării” cu pricina. Aşa sunt oamenii: ştiu ce-i bine şi ce-i rău, dar fac mai ales rău, fiindcă au pe dracu în ei. Ne-o spune clar apostolul Pavel într-a sa Epistolă către romani.
§. Într-o masă populaţională operează patru forţe, două de coeziune şi două de diversiune. Comuniunea etnică şi cea religioasă uneşte, în vreme ce aşa-zisele idealuri politice şi sociale destramă, învrăjbesc şi uneori distrug. Este curios ca omenirea optează mai ales pentru ultimele două şi rămâne rece faţă de primele. Se pare că Biblia, prin Apocalipsă, are dreptate: sfârşitul lumii va veni prin lume (oameni) însăşi, nu din afară; de ce să mai recurgă Dumnezeu la foc şi pucioasă venite din cer, câtă vreme oamenii au fabricat atotdistrugătoarele arme atomice, capabile să mute ovoidul terestru de pe traiectoriile sale rotaţie/revoluţie perisolară?
§. Avem orgolioase rezerve privind rolul misticii, azi, în lume. Dar încercaţi să excludeţi dintr-o civilizaţie toate entităţile/valorile mistice care-i stau la temelie şi veţi constata că-şi va pierde o imensă din mobilurile de acţiune şi supravieţuire; fiindcă pe oameni îi împinge la acţiune nu doar ce ştiu, ci mai ales credinţele, speranţele, ceea ce ar vrea şi le-ar plăcea, nu ceea ce ştiu, dar nu-i prea satisface.
§. Împotriva tentativelor materialismului de a distruge mistică, aceasta încă deţine o mare putere asupra spiritului omenesc. Adevărurile cele mai raţionale nu capătă operanţă în practică decât dacă au dobândit şi o aparenţă mistică; fiindcă în faţa tentaţiei mistice toate sentimentele şi inteligenţele se egalizează, cel puţin, dacă nu chiar dispar. Mistica este făuritoarea unor forţe imaginare de… neimaginat, prin încrederea pe care sunt în stare s-o inspire indivizilor. Atât de mari sunt aceste forţe imaginare-mistice încât îl pun pe om să acţioneze chiar şi împotriva sentimentelor sale cele mai imediate şi evidente. Acesta-i şi motivul pentru care şarlatanii, inclusiv cei politici, recurg la butaforizarea mistică a scopurilor lor. Ei ştiu că mistica se aprobă/acceptă sau se respinge spontan, fără a se demonstra sau negocia, precum multe, azi. Asta nu ne dă dreptul să minimalizăm virtuţile misticii în lume. Mistica a făurit mari civilizaţii şi a determinat, din nimic, crearea unor valori artistice eterne pe care generaţii la rând le vor admira cu nesaţ dacă vreun cataclism nuclear nu va distruge totul într-o clipă.
§. Sărmane efemeride, care rareori depăşesc o sută de ani de viaţă, cei mai mulţi sfârşind între 70 şi 80 de ani, noi oamenii ne irosim ridicol viaţa, scormonind în pubelele istoriei/trecutului sau halucinând asupra viitorului. De prezent, bunul nostru cel mai preţios, prea puţin ne interesăm; îl lăsăm să treacă pe lângă noi ca şi cum am avea cel puţin două sau trei vieţi de trăit, filozofând amarnic despre zădărnicia lucrurilor, căutând himera numită fericire. Nu ne dăm seama că nu există fericire mai mare decât faptul că trăieşti clipa şi o foloseşti în întregime, nelăsând nevalorificată faptic nicio fracţiune din ceea ce ţi s-a dat şi se numeşte viaţă.
§. Când în 1912, Giovanni Papini lansa pe piaţa cărţii celebra sa Un uomo finito, multă lume a crezut că vocabula sfârşit ar fi fost expresia unei depresii cu iz de disperare a intelectualului în ascensiune care, debusolat de confruntarea cu enciclopedicitatea, se prăbuşea în sine. Eroare! Papini era, la acea dată, sfârşit în sensul acumulărilor intelectuale, împlinit adică, plin cu valorile pe care ulterior avea să le reverse în scris, prin grai şi prin tot ce a gândit.
§. Atâtea s-au spus şi s-au scris până azi despre atitudinea omului faţă de animale – în speţă cele de prin preajma lui – câini, pisici etc., încât a mai adăuga ceva în plus ar putea să pară inutil sau ridicol. De aceea nu voi face altceva decât să amintesc câte ceva din ceea ce au gândit şi scris alţii.
George Călinescu: Nimic nu mă mişcă mai mult decât privirea iubitoare a unui animal. Cei ce aruncă cu pietre în câini se află pe ultima treaptă a calităţii de om.
J.P.Gautier: Ne indignează răutatea, cruzimea şi prostia celor ce chinuiesc şi alungă animalele, uitând că o astfel de atitudine faţă de animale nu e decât preludiul/antecamera aceleiaşi cruzimi faţă de oameni.
F.M.Dostoievchi: Omule, nu te semeţi în a te socoti mai presus decât necuvântătoarele din preajmă-ţi, căci ele sunt neprihănite; în vreme ce tu, cu semeţia ta, pângăreşti/spurci locul şi pământul pe care păşeşti, lăsând în urmă-ţi numai putregai şi duhoare.
M.Gandhi: Progresul şi nivelul moral al unui popor, civilizaţia unei ţări pot fi judecate după felul în care îşi „tratează” animalele; fiindcă omul zilelor noastre este răspunzător în toate faţă de animalele şi păsările pe care le-a domesticit însoţindu-l în viaţă, după ce le-a răpit din mediul lor „sălbatic” de vieţuire.
Ar mai fi ceva de adăugat? Nimic. Doar că protejarea animalelor, dacă a le iubi ar fi prea mult, este nu doar un gest cult şi civilizat, ci o îndatorire aproape civică într-o societate care se vrea/crede umanizată şi umanitară. Iubind pe cei care ne iubesc fără să ne urască – animalele – ajungem să iubim şi pe cei ce ne urăsc fără să ne iubească, oamenii între care trăim. Iubirea faţă de animale este o lecţie şi un antrenament moral.
§. Din filozofia lui N.S.Hrusciov, după ce ai lui Il „debarcaseră” de la putere: De toate te saturi cu timpul, de mâncare, de femei, chiar şi de vodkă; numai puterea e o chestiune care, cu cât o ai mai multă, cu atât mai multă îţi doreşti. O altă lepră comunistă, spăşită după ce făcuse nişte ani de puşcărie, închis de către fraţii lui de convingeri şi de huzur, pe numele său Djilas (sârb), numea puterea cea mai voluptoasă dintre voluptăţi. Dar de ce oare recurgem noi la vorbele filozofoase ale unor străini, când avem la noi în ţară Hrusciovii şi Djilaşii noştri, care ţin cu dinţii sau caută cu lumânarea puterea, recurgând la tot ce ticăloşia omenească a putut concepe în momentele ei de decădere cele mai cumplite. Dar aşa-i omul, se uită cu mai multă tentaţie în ograda vecinului, decât într-a sa.

***

Pentru încheiere am să reproduc mai jos textul de pe placa memorială aflată la Aiud pe monumentul închinat morţilor neamului ucişi în puşcăria sinistră de acolo, crimă abominabilă comisă de români împotriva românilor.
TRECĂTORULE, OPREŞTE-TE O CLIPĂ DIN DRUMUL TĂU ŞI APRINDE O LUMÂNARE LA ACEST ÎNSEMN AL SUFERINŢEI, PENTRU CEI CE AU TRECUT PRIN MOARTE SPRE ÎNVIERE.
NU EXISTĂ, PE ÎNTREGUL CUPRINS AL ACESTUI LOC, O PALMĂ DE PĂMÂNT FĂRĂ OASE.
CRIMA TRECUTULUI, SĂVÂRŞITĂ DE CEI FĂRĂ DUMNEZEU ŞI DRAGOSTE DE NEAM, A ÎNSÂNGERAT TRUPUL SFÂNT AL ŢĂRII; DAR NICIUNDE MĂRTURISIREA ACESTEIA NU CUNOAŞTE LIMITE ATÂT DE GRAVE CA ÎN TEMNIŢA AIUDULUI.
CEI CE-AU RĂMAS DINTRE NOI SUNT SUPRAVIEŢUITORII.
VOI, CE-AŢI FOST UNELTELE TERORII DEZLĂNŢUITE DE SISTEM ÎN ACEST LOC DE CUMPLITĂ SUFERINŢĂ, SPĂLAŢI-VĂ CONŞTIINŢA MĂRTURISIND ADEVĂRUL.
FIE CA DUMNEZEU, ÎN ÎNDURAREA LUI, SĂ VĂ IERTE.
NOI AM TRECUT ÎN NEFIINŢĂ FĂRĂ SĂ VĂ BLESTEMĂM.
FIE CA PE SUFERINŢA NOASTRĂ SĂ SE CLĂDEASCĂ UN VIITOR DE LUMINĂ PENTRU NEAMUL ROMÂNESC.
M-aţi putea întreba, eventual, de ce am ales tocmai acest text drept final al momentanelor mele insatisfacţii faţă de fiinţa şi conştiinţa semenului meu contemporan, pe care l-am surprins doar în câteva dintre indignităţile care-l definesc azi? Vă voi răspunde: am ales acest text exclusiv pentru măreţia mută a acestei propoziţii demne de unul dintre cele şapte cuvinte de pe Cruce ale lui Iisus: fie ca Dumnezeu, în îndurarea Lui, să vă ierte; noi am trecut în nefiinţă fără să vă blestemăm.

Distribuie: