Spații culturale nr. 82 (8)

Diana TRANDAFIR

DIMINEAȚA VISELOR DE HÂRTIE

MĂSURA TIMPULUI

deodată
am observat că ți se făcuse pielea ca de nisip
de fapt
începuseși să fii un copac
Am fost prima care a văzut ruperea

Mai întâi ți-au crescut rădăcini
ca niște hărți ale zilei
apoi s-au desprins ramurile pline cu flori
izbucnind drept din stern

Te-am iubit
când frunzele toate
au devenit bătăi ale inimii

Cu nervurile tale subțiri
ai învățat imediat să atingi
să auzi și să vezi


PRIZONIERI

m-am însingurat până-n măruntaie
gălbenuș
ferecat în mantia albușului moale
nerăbdarea mea e o copie
dură, dezamăgitoare
tăioasă ca lama
sau ca deschiderea acestei dimineți
plină de algoritmi
cum e câinele vecinului plin de pureci

canarul nu-l va băgă niciodată în seamă
pe tavanul coliviei
indecise dungi de lumină cos cerul
scos de curând dintr-un iaz


OXIGEN

de la soldaţi am învăţat
cum se scrie pe ziduri
şi tot de la ei am preluat experienţa
traiului de zi cu zi sub escortă

o vreme am avut sentimentul că
obiectele stricate
se înghesuiau în alveolele zidurilor
doar pentru a face schimb de tăceri
mai apoi
fraţii Lumières au hotărât
că putem avea câte o prismă drept cap
şi aşa a luat naştere
un atelier ciudat
de țesălat și de potcovit
întrebări


DANSUL

ţi se întâmplă să uiţi
ţi se întâmplă chiar să-ţi rupi degetele
cum se frâng vreascurile
Cândva erai o filomelă zglobie
incendiau în tine imperii
iar cu limbile de metal ale ceasurilor
întorceai din când în când
câte o clătită flambată
E frig
nouă cercuri de metal
ţi se clădesc peste piept

dansul tău pietrificat
mută scândurile


SOMN POLIEDRIC

ne era somn şi adormeam
direct pe asfalt
sau pe maidanele unei planete
mereu rotitoare
Se putea spune că e o planetă
de nestăvilit

parcă nu era vina nimănui
însă parcă era
Ne injectam braţele cu opiu
iar clădirile se prăbuşeau rând pe rând
Semafoarele clipeau
ca nişte ochi de pisică
şi între timp visam că pe planetă
nu mai există ură nici umbre nici frică

visam cartofi galbeni
roţi de floarea-soarelui
mere şi chiar roşii visam
iar planeta se tot învârtea
ca într-un carusel infernal
de la bâlciul de duminică
Noi încă o mai puteam înţelege
într-un fel sau altul
reuşeam să-i analizăm tresăririle
şi cele mai fine detalii

Însă de la un timp
miezul sferei mucegăia
se usca
şi sporii se ridicau în derivă
căutând gravitaţia
Atunci începeam să ne scufundăm
mai adânc
în somnul cu iz de disperare
sub privirile elefanţilor
şi ale unor spectatori cu pleoapa ridată


Viorel DODAN

Robotica

Într-o fabrică a viitorului, atelierul mecanic, maistrul face prezența…
– Arobotiței!
– Prezent!
– Asoftăriței!
– Prezent, meștere!
– Biosescu!
– `zent!
– Clustereanu!
– Aici!
– Ai venit, mă? A dat Domnul Programatoru` să-ți miști exoscheletu` ăla!
– `Ai, bre, meștere, ce dracu`? Nu ți-am zis că am o latență în soft? Am fost aseară cu unii să ne upgrade-ăm oleacă și ne-am întins mai mult decât ne ține softu`! Și dimineață m-a apucat un delay de-ăla de n-am putut să mă ridic din pat. Am download-at tot ce-am upload-at aseară! Ecran albastru, ce mai! Sunt vai de sticku` meu!…
– Băiiii… cap de silicon! Tu de ce crezi că sunt io maistru și tu un amărât de robot? Ai?!
– Eeee, bre!… Și mata acuma… Ești maistru că… AI! De-aia! Știu!
– Ce știi, mă, dezasamblatule! Ia zi, știi ce e aia AI?!
– Păi e… Da` stai, bre, de ce mă iei numa` pă mine la ștangă? P-ăștilalți de ce nu-i întrebi nimica? Iote, întreabă-l și pă androidu` ăsta! Mai lasă-mă-n versiunea mea de-acuma, că odată mă-ntorc la setările de fabrică și n-o să-ți fie bine!
– Oooo, iote la el! Ce e, mă? Ți s-a stricat cooleru`, de te-ai înfierbântat așa? Bă, Clusterene, bă! Bagă-ți bine-n procesoru` ăla! Io sunt maistru că am AI! Io am și tu n-AI! Adicătelea, bă, asexuatule, am inteligență de-aia artificială! Tu și ăștilalți sunteți niște mașini, niște cititori de linii de cod, mă! Atât! Că a avut grijă Ăi de Sus să nu vă puie prea multe opțiuni în amărâtele alea de softuri.
– Auzi, bre? Ia stai așa oleacă! În ce an ești fabricat matale?
– Da` de ce, mă?
– Iete, de-aia așa! Hai, zi, în ce an?
– `70, na!
– Aaaaoleeu! Pi, bre, n-auzi! Io sunt octacore, I7, SSD, 8 giga, 2015… Și matale?! Cu floppy… cu de-astea… Hă, hăăă! Ia zi, ți se mai învârte discu`? Hă, hă, hăăă!
– Zău mă? Râdeți ca muta la tastatură! Și ia zi, ce faci cu octacoarele tale?
– Cum ce fac?! Muncesc!
– Ezact, mă! Muncești! Io gândesc! Procesez! Și stau să-mi pierd megabiții cu skeletoni ca tine! Marș la muncă, fi-r-ați ai dracu` de fierătanii! Cum vă dă sistemu` oleacă de liber la opțiuni, cum v-o ia hardu` razna! Parc-ați fi oameni!


Sorin CĂLIN

Aht

Ieșisem a doua oară. Portarul l-a salutat pe tata, se cunoșteau de la „Potcoava”, popas de neevitat când damfurile de alcool și chifteluțe dau buzna în nările tinere și neprihănite.
– Săndele, să-ți trăiască, tată! La mai mulți!
M-a nedumerit și-atunci, înfășat din cap pân’ la picioare în zece scutece și-o păturică din aba, și după. Nu pricepusem bine la ce făcea referire nea Costel, paznicul vechiului spital, la frați sau la salariul adolescentului meu părinte naiv și fără experiență. Un abc al vieții învățat târziu, după ce, din bun simț, tinzi să cinstești c-un țoi ori o sticlă întreagă pe oricine umblă aci, în suflet, cu ace pe măsura materialului organico-chimic încă nedospit, act condamnabil în sine, dar just pentru învățăcelul neantrenat. O!, și câte nu se spuneau în crâșme: ,,Adu, băiete, încă un rând!” Apoi lălăia câte-un aed rătăcit culoarea licorii de te-mbată, femeia și faptele de vitejie pe câmpul de muncă, iernile-n căldura izului de pardoseală-mbibată în petroxin, de când făcea bulbul tulpină-n aer, cel mai înmiresmat din an de duhul verde-al naturii dezlănțuite și până-n stuful mustăriei ce lua graiul după câteva turbulențe de doagă. Desigur, nu mult lipsea vreunui agă răzlețit să-și încerce și el glasul licit pe soborul de soliști amatori, cu pretenții profesioniste de la arta soră bahică: ,,Bei, clonțul mic! Aga nu ciugulește nimic?” Se trezeau ciracii zeului viei uneori exclamând ,,Aha! Mătale ți-i sete, nea Vasile!”, răsplătiți fiind c-un superior ,,Mă, țăranilor!”, iar după ce primeau câte-o caschetă paternă peste scăfârliile tunse gigea, fraternizau pe-o singură voce: ,,Să ne trăim!” Uitasem de Ion, cadetul smuls din producție, aghiotantul plutonierului Vasile, chemat în cele din urmă să părăsească ușa-consemn și să se alăture uniunii sorbitorilor din pahar, echipa de agi completă asigurând paza și ordinea locală a preacinstiților concetățeni.
D-aia a durat comunismul, comuniunea maselor largi se perpetua din ,,aho” în sorcovă, din alb în negru cernoziom, ale mele erau și ale tale, ca pe vremea romanilor când își dădeau coate călare soldat și general în orice ală. Sau nu. Ce, eu am trăit pe vremea lor? De fiecare dată mă urmărește amintirea asta din clasa a patra când mă pierd în negura mileniilor trecute, însă îmi atenționez conștiința dintru început cu ,,Alo!”, îmi iau reper alt veac, româno-cotidian, și de-amu înainte cu puținii ani, mai puțintei de câți fuseră până acu, spre…. Cine mai știe unde?
Din spital, la bal! Deh! Chefurile de joc și voie bună abia din punctul acela aveau să marcheze mica mea aplecare către muzică sub formă inconștientă, nici scâncetele mele, nici lampa de gătit cu gaz nu puteau fi profesorul dintâi, ciulirea urechilor plane se datorează doar cântecelor, ale mamei, semn că nu a mai fost verb mai prețios ca a ama nicăieri în lume după ce i s-a rupt apa și m-a născut, ale tatălui, avertisment că mai devreme sau mai târziu, la un comportament asemănător, tată, fiu, totuna poate fi, o apă și-un pământ. Asta în cazul ordinar, cutumiar în care așchiile majoritare nu sar mai departe de trunchiul tutelar.
Un of greu de eradicat, de câte ori n-au trecut sudorile ape, ape vadurile frunților mele, inundându-mi conștiința prea încărcată de lipsa ei în neamul de apartenență, încât renunțasem să mai cred că voi fi apt vreodată să devin om ca oricare altul, pielea începea a se ara de brazde, sprâncenele făceau arc de nedumerire, brațele și capul păreau că ard de atâta neputință


Are

Avea tata un băiat…. Fecior mare! Se stinseseră focurile copilăriei, apucau să se întețească doar în prezența prostiei și neputinței. Nelipsite în stagiul de pregătire militară, obișnuita comandă ,,Pe umăr, arm!” declanșând ușor furia ce mocnea încă în străfundurile-mi. Ponderată de gândurile dezertării pe întinșii ari ai muncilor agricole de toamnă, la cules de porumb, ars de soarele lui Septembrie ‘87, fără birocrația depunerii de arz către marele vizir al cazărmii că mie mi se urâse de idioțenia privării în fel și chip de libertate. Mă uitam la săteni cu jind, zic: vin, ară, culeg și pleacă acasă în căruța trasă de doi ați. La ei acasă, nu în dormitoarele acelea lungi de treizeci de metri, în lipsă de intimitate și-n prezența atâtor străini.
Așa încep a se pune în mișcare mecanismele rațiunii disperate. Soluția mea? O primă chestionare: ce atu dețin? Cânt la câteva instrumente, aud suficient de bine încât să reproduc fidel aproape orice ridicare la hertz, am un scris de tipar cu potențial, mai sunt și electrician cu diplomă, aur curat! Mă descurc și la capătul pământului, darămite într-un aul clujean gazdă milităriei antiaeriene! ,,Auz?”, mi-a replicat tinerelul locotenent ascultând vrăjit ca prima dată de ale mele competențe, când după încercări disperate și zadarnice, ultimele, am voit să capăt locul meritat, libertatea în detenția exercițiului militar de una bucată an și șase părți luni. ,,Muncă! Pe axa liniei de partid toate se subordonează treburilor Birourilor Organizațiilor de Bază! Dac-o mai fi timp de cântăceală, da, de nu…. Știi ce ți-a făcut tov. colonel când n-ai distribuit ziarul armatei! Adio, deci, și n-am cuvinte! Ave, Căline! Am treabă destulă.” Avu dreptate secretarul UTC, oricâte lacrimi aș fi vărsat, oricâte ave ar fi dat s-adune tânguielile mele, din ale socialismului ostășești axe se putea ieși doar mort ori legat cu ața cea mai rezistentă de batalionul disciplinar.
Azi, mâine, îndurerate luni m-au chinuit gândurile negre, varianta unică de-a petrece aproape identic amarul de vreme încuviințat de alții nu-mi dădea pace, războaiele cu mine crestau în cărnurile imuabile hălci consistente până la suflet golit de simțuri omenești, deșirat ață cu ață de orice trăire artistică. Un robot industrial de ,,Să trăiți”-uri, o casetă cu o singură pistă de redare pentru ,,Tonul la cântec!”, o cantitate infimă deponentă de jurăminte…. ,,Ași!, nimeni n-a murit din făcutul armatei! Dar tovarășe doctor, picioarele mele spun altceva. Vedeți tăieturile astea de piele, se întâmplă ceva, trebuie să fie o boală, sunt ațe tot de la genunchi până-n inghinalul piciorului stâng!”. Lamentări de răcan nedus la alte biserici, crescut lângă fusta mamii și puținel pe lângă a alteia. O vreme.


Lucian MĂNĂILESCU

Iubire în Babilon

Cuvântul pasăre nu ştie să zboare,
cuvântul zăpadă nu ninge de fel,
cuvântul pâine înfometează,
cuvântul viaţă e o caleaşcă a morţii.

Duhul cuvintelor pluteşte peste ape…
cuvântul înger e infernal, cuvântul
fericire trece prin râuri de lacrimi
călărind, peste cuvântul câmpie,
fantoma cuvântului cal.

Doamne, Maria, ce cuvânt eşti şi tu!
Şi ce cuvânt cuvântul iubire!
Cuvântul tăcere se rostogolește în țipăt
peste zidurile cuvântului Babilon.


Silvia Ioana SOFINETI

iertare

privești dezamăgit în sufletul lor
încerci să cauți iertarea
dar ai dat-o deja în doze multiple
de la început și până acum.
nu mai ai de unde să scoți încă o porție
răzuiești pereții sinelui tău
reușești să mai strângi câteva resturi
în pumn.
nu te înduri să le folosești
nu acum
poate mai târziu, când te vor convinge
că merită să renunți la tot ce ți-a mai rămas.
până atunci privești la ei
aștepți să se îndrepte de la sine
te gândești la cât de fraier ești uneori
când speri.


ignorant

nisipul din ochi îngreunează vederea
încerci să-l scoți
să-l faci să dispară
să lase privirea limpede și nedureroasă.
zgârie cristalinul.
te gândești la proverbul ăla cu paiul și
cu bârna și nu vezi asemănarea.
închizi ochii
speri să treacă mai repede senzația
pe care o ai pentru că nu-ți place ceea ce vezi
și dai vina pe nisip
deși nu-i nici un fir acolo
și tu știi asta.
mai bine stai așa cu ochii închiși
decât să faci ditamai plaja în privire
și în gând.


devotament

azi mă dedic ție
de sub umbra ochiului tău privesc ploaia.
cer gri oglindit în bălți gri
sparte de picuri grei
ne urmărește pe amândoi
unul într-altul, aceeași privire, aceeași umbră.
brațul meu e brațul tău/ pasul meu e pasul tău
gândul meu e gândul tău
nici nu cred că mai suntem doi
în ploaie suntem unul
rătăcit printre stropi
orbit de faruri
închid ochii și te văd pe tine
înăuntrul meu.

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share