Spații culturale nr. 82 (7)

Literatura adâncurilor

Marius MANTA

Farul

Cu ceva timp în urmă am avut bucuria de a fi văzut, poate cu noroc înaintea multor altora, un film cu totul deosebit, ce iese din tipare și care, peste timp, ar putea figura în orice listă a lungmetrajelor de artă. „The Lighthouse” sau „Farul” (deși titlul, odată tradus, parcă își pierde ceva din deschiderile interpretative pe care le oferă limba engleză) are la bază mai multe puncte de plecare; dintre toate, probabil cel mai important se leagă de o întâmplare stranie, petrecută între doi bărbați care aveau grijă de un far, în secolul nouăsprezece, la Smalls Lighthouse – Țara Galilor. Deloc întâmplător, numele celor doi sunt împrumutate de regizorul filmului – avem de-a face cu doi Thomas.
Pe de altă parte, se pare că majoritatea conotațiilor pe care le dezvoltă pelicula au la bază ultimele pagini scrise de E. A. Poe înainte de moartea sa, în 1849. Acestea numără patru file și nu au fost așezate sub un anume titlu. Critica a emis mai multe ipoteze, considerând fragmentele scrise ca reprezentând fie un început de nuvelă, fie de roman. Au fost și două voci (cea a lui Kenneth Silvermann fiind mai notabilă) care s-au aventurat mai departe, considerând că în fapt opera este terminată, oferindu-i cititorului un final deschis. Totuși, dincolo de toate acestea, ceea se poate observa este o anume concretețe a discursului, un stil diferit de cel de până atunci. Mai degrabă convențional, scrierea este cunoscută în lumea literară cu titlul de „The Light-House” și e clădită pe o narațiune de factură confesivă. Forma de jurnal probabil ar fi trebuit să ofere senzația de autenticitate, gândurile fiind notate fără întrerupere. Prima însemnare este făcută chiar în prima zi a anului 1796, posibilă sugestie a unui alt început. Fără a forța, consider că încă de aici se pot intui sugestii pentru tema întregului volum, aceea a singurătății. Eul narativ își motivează deopotrivă condiția și alegerea făcută – reiese că singurătatea nu este altceva decât o dorință de nestăvilit. Cumva retoric, este formulată îngrijorarea că un om se poate lesne îmbolnăvi când este singur… „poate chiar mai mult decât atât”. Răsuflă o teamă în fața viitorului apropiat, dar și o bucurie a șansei de a încerca condiția de însingurat. Notele din ziua a doua sunt exclusiv senine. Marea este calmă, nu se întrevăd semnele niciunei furtuni, iar simțurile omului multiplică extatic bucuria simplă și netrucată la întâlnirea cu Marea. 3 ianuarie pare a fi iarăși o zi frumoasă, însă gândurile nu mai sunt atât de contemplativ-senine precum în ziua precedentă. Cumva, apa mării capătă un luciu asemănător cu cel al unei oglinzi, moment ce ar putea declanșa introspecția. Simți cum conștientul începe să se dilueze… În caiet, E.A. Poe nu mai notează decât 4 ianuarie, însă la această dată nu figurează nici un rând, data marcând de altfel și sfârșitul celor patru file.
Reîntorcându-ne însă la film, ar trebui de la început precizat faptul că „povestea” oferă cu mult mai mult, iar posibilitățile de interpretare sunt numeroase, mai ales dacă criteriile, termenii de referință nu vin numai dinspre un anume tip de critică.
Mai întâi, scenariul este minunat, aproape de netradus într-o altă limbă – sunt expresii marinărești, jocuri de cuvinte care nasc o melodie surdă, închisă. Treptat, vei realiza că tăcerea este mai degrabă firească și că schimbul de replici dintre personaje le va restricționa ființa. Limba devine sens al coerciției, e totodată înstrăinare față de sine. De altfel, întregul film e un joc în limita tragicului purtat între aparențe și certitudini de moment. Dialectul folosit de personaje provine din zona Maine, acolo unde s-a format o scriitoare precum Sarah Orne Jewett, deși se văd influențe și din Samuel Taylor Coleridge, Herman Melville, Robert Louis Stevenson.
Sigur, fără a-l povesti, nici nu mă feresc de a-mi contextualiza, fie și parțial, cele câteva constatări. „Povestea” din „The Lighthouse” nu putea să izvodească decât din literatura engleză/ americană – e în spiritul ei, mărturisind un quest pentru redescoperirea identității. Doi bărbați aflați pe o insulă au în grijă Farul care a salvat de-a lungul timpului mii de vieți, dar care urmează să le complice propria lor existență. Bătrânul, Thomas Wake (interpretat magistral de Willem Dafoe), joacă și își joacă rolul de comandant – el este mai presus de reglementările existente, nu respectă codurile impuse de lumea civilizată, ci mai degrabă este reprezentantul unei alte legi, mai bine spus al unei Puteri ce vine din adâncuri mitologice și care este generată de voința Mării. Cu puțină imaginație am putea adera la ideea că deopotrivă Farul și Marea sunt ele însele personaje (ne aducem aminte de „Solaris”-ul lui Stanislaw Lem), ce întruchipează masculinul și femininul, purtând spre orizonturi de nedeslușit sensurile unei microcosmogonii. Tocmit pentru patru săptămâni, pe insulă apare Ephraim Winslow (Robert Pattinson – nominalizat la mai multe premii pentru rolul făcut), un om aflat sub timpuri, care își caută o viață mai bună și într-un final izbăvirea. În parte, filmul este implicit și un „omagiu” adus tuturor marinarilor căzuți în amintire, un remember legat de vieți dezolate. Replicile dintre cele două personaje sunt adesea scurte, tăioase, directe, la subiect. Momentele acestea sunt contrapunctate de izbucnirile bătrânului care dezvoltă concentric tiradă după tiradă, blestemând ori supralicitându-și condiția. De altfel, spre final, constatăm că fiecare dintre cei doi poartă în spate propria frică, propria cruce, că fiecare ascunde cu măiestrie o grozăvie. Filmul este – cum altfel? – și despre (in)capacitatea oamenilor de a interrelaționa: cei doi devin din ce în ce mai „closer but adversial” – ajung să se urască de moarte, însă până la un punct se sprijină reciproc, cântă, dansează, iau cina etc. Subteranele adăpostesc mai multe simboluri evidente. Din momentul în care Winslow omoară un pescăruș însemnat (avea să afle că nicicând nu ar fi trebuit să comită un asemenea gest, întrucât fiecare ființă adăpostește un suflet de marinar), aparentul firesc suferă mutații: vremea se înrăutățește și aduce furtună pe coastă, dar și în larg, fapt pentru care Winslow nu mai poate părăsi insula. Deveniți prizonieri pe o insulă ostilă, fără provizii, acompaniați doar de câteva sticle de băutură, cei doi încep o aventură către zonele abisale ale subconștientului. Un bun clinician ar putea identifica cu ușurință elemente de clivaj al eului, de transfer ori chiar de schizofrenie (apariția sirenei, suprapunerile de chipuri etc.). Dacă la început Thomas Wake trasează o interdicție (doar el poate să aibă acces la camera farului – „The light is mine!”), spre final, amândoi cad pradă unei lumini ce se revarsă dintr-o altă dimensiune, unei puteri ce îi devorează. Sigur, nu e lumina dată de celebrele lentile Fresnel, ci o voce de dincolo de istorie. Am toată convingerea că deși construit ermetic, finalul filmului poate fi citit în dublă cheie. Totuși, sugestia finală se leagă de realitatea că omul nu poate accede către cunoașterea totală dacă nu se dezbracă de patimi. Sau poate soarta e de neclintit! În ciuda unor scene ce ar putea deranja prin cruzime și cinism, în ciuda vulgarității limbajului (pe alocuri!) ori a unor fragmente cu conotații sexuale, „The Lighthouse” e un film ce nu trebuie ratat.
Uitându-ne în caseta tehnică – pentru a oferi Cezarului ce-i al său! –, înțelegem că scenariul a fost scris de frații Eggers, că filmul a beneficiat de un buget redus. Europa pare să fi manifestat rețineri în a difuza această peliculă, chiar dacă filmul a rulat prima dată în cadrul Festivalului de la Cannes. Multe ar fi de zis și despre faptul că a fost filmat voit în alb-negru, într-un format 1.19:1, tocmai pentru a crea senzația de claustrare, implicit de a acompania personajele în încercarea lor de a-și păstra integritatea mintală. Coloana sonoră este la rândul ei de excepție (Mark Korven), mizând pe o muzică atonală, care te învăluie, sacadând ritmul vieții.

***

Perseverență

Ne întoarcem în spațiul literaturii anglo-americane, acolo unde destinul ciudat al unor cărți… bate filmul, surprinde sub toate aspectele; dacă la început vânzările nu acoperă nici cheltuielile obișnuite și echivalează cu un fiasco, ulterior, printr-un concurs de împrejurări, textul primește o a doua șansă, pe care de data aceasta nu o mai ratează. Cu siguranță e și cazul volumului scris de Alfred Lansing, dedicat incredibilei călătorii întreprinse de legendara „Endurance”, o mărturie cât se poate de fidelă a tentativei eșuate a lui Sir Ernest Shackleton de a traversa pe jos continentul antarctic. De fapt, cartea oferă o dublă aventură: una a evenimentelor, dar și o a doua, interesată de istoria receptării acestor întâmplări la granița cu neverosimilul.
Din start, trebuie să admitem că suita acțiunilor prezintă toate elementele unei istorii senzaționale. Nefiind nici măcar un „cinefil de ocazie”, recunosc: nu știu dacă Hollywoodul și-a pus amprenta în vreun fel pe toate acestea (îmi trimit cititorul să folosească motoarele de căutare pentru a afla!), dar ceea ce vreau să afirm cu siguranță, răspicat, e certitudinea că o producție „cu buget mare” ar avea toate datele să bată majoritatea recordurilor. Undeva la peste 60 de ani de la publicare, cartea e încă în stare să suscite interesul oricărui aventurier prin ineditul pe care îl transpune în formă artistică. Sigur, în linia lui Nathaniel Philbrick, admitem că „atunci când termini de citit această carte, știi deja cum e să privești o banchiză care se sfărâmă; o auzi trosnind macabru în jurul tău”. E ca un breviar… Personal, am intenționat să o semnalez imediat după „HMS Terror”, ca făcând parte din aceeași familie, chiar dacă ultima e voit mutată în orizonturi întunecate și turnată într-o rețetă horror. Probabil mai puțin imaginativă, „Endurance” câștigă prin arhitectura deloc complicată însă solidă, prin dinamismul scenelor și, de ce nu, prin faptul că itinerarul parcurs ficțional e identic cu liniile realității.
Revenind, Alfred Lansing este el însuși un „om al apelor”, care a încercat pe propria piele o mică parte a aventurii pe mare. De fapt, în urma experienței din Marină, scriitorul va fi fost decorat cu o medalie importantă („Inima purpurie”) pentru vitejia demonstrată. Ulterior, intrând pe tărâmul literelor, după niște experiențe în parte ratate, Lansing devine interesat de aventura navei Endurance, până la el singura lucrare cu adevărat semnificativă dedicată expediției în discuție aparținând chiar comandantului acesteia, Shackleton („South”, 1919). Începe munca titanică a unui autor extrem de motivat: până spre 1957, Lansing adunase date concrete, stabilise contacte iar după ce ajunge în Marea Britanie și Scoția, străbate teritorii întinse pentru a-i intervieva pe cei care încă mai trăiau și evident, supraviețuiseră în mod miraculos.
Pornind de la evidența că o carte de succes trebuie să evite folosirea în exces a tuturor informațiilor dobândite, Lansing se vede nevoit să opereze selecții, să rețină doar momentele cu forță de evocare. Totuși, poate existența muntelui de documente se simte odată cu atenția deosebită pe care autorul e capabil să o acorde în plan narativ întregului echipaj, pentru că romanul în discuție nu e romanul unui singur erou, nici al lui Shackleton, nici al lui Worsley, ci al tuturor celor aflați la bordul Expediției Imperiale Transatlantice, expediție interesată de traversarea continentului de la vest la est. În ciuda tuturor calculelor, fatalitatea face ca la 27 octombrie 1915 Endurance să se găsească țintuită în mijlocul pustiului înghețat, în Marea Weddell, la jumătatea distanței dintre Polul Sud și cea mai apropiată așezare. De aici suita obstacolelor de tot felul care vor trebui învinse – a face inventarul acestora ar presupune suprimarea bucuriei lecturii; cert rămâne că această călătorie redefinește concepte abstracte și realități concrete, înfățișând cumva polifonic ce ar putea însemna iubirea, speranța, prietenia, dar și foamea, lipsa de încredere, disperarea ș.a.m.d. Nava care la începuturile ei fusese numită Polaris, fusese în fapt rebotezată (Endurance – Perseverență) după deviza familiei lui Shackleton: „Fortitudine vincimus”. Iată cum excepția va parcurge un drum simbolic dinspre posibilitate către certitudine. E drumul navei, va fi drumul cărții…
Așadar, dacă la începuturi s-a bucurat de o mică serie de cronici și prezentări succinte, care nu au reușit să o impună, prin 1986 Kent Carroll, director și editor, avea să cumpere drepturile pentru publicarea cărții lui Lansing, care nu mai fusese retipărită între timp. Grație unui marketing bine țintit, în următorul deceniu cartea se va vinde nesperat de bine, board-ul editurii transformând-o într-un bestseller. Această fascinantă „poveste despre supraviețuire”, împănată cu fotografii ce îi demonstrează veridicitatea, echivalează în prezent cu un must have pentru orice aventurier – și nu numai! – care se respectă, desfășurând dramatic episoade odiseice.


Mihai MARIAN

*
Plouă peste șirul de mașini de la Unirii Nord,
și mă gândesc că există locuri mai bune
unde aș putea să mă aflu decât în mintea mea.

Puștiul de pe scaunul de-alături,
cu căști în urechi și ochi roșii de oboseală,
bate ușor în rucsacul de piele pe care-l
ține pe genunchi, ritmul unei melodii,
alta decât cea care se-aude.

În ce moment gheaţa uscată sublimează,
trece direct din starea solidă în cea gazoasă,
când se formează vaporii de apă,
când știe Dumnezeu să întoarcă friptura
pe grătar?

Nu-mi spune că e atotputernic și omniscient!
L-am văzut ieri seară în mall,
a stat ceva vreme într-unul din
magazinele de haine.
Părea foarte descumpănit.
A plecat doar cu o pereche de șosete.

Apoi l-am văzut cum ezită
să iasă în ploaia de-afară.
S-a așezat pe-o bancă la adăpost.
Privea fluturii care făcuseră cerc
în jurul unei pete de motorină,
privea pietrele cum se răcesc.

Noaptea începuse să-i pătrundă
în trup prin gură, nări și pupile.
Începuse să îl transforme
într-un obiect
de neînțeles.


Carte străină

Tudor CICU

Patrick Mondiano şi sentimentul de culpabilitate şi durere din timpul unui secol confuz

Premiul Nobel pentru Literatură pe 2014 i-a fost decernat scriitorului francez Patrick Modiano, în vârstă de 69 de ani „…pentru arta memoriilor, prin care a evocat cele mai greu de înţeles destine umane şi a dezvăluit universul ţărilor aflate sub ocupaţie”. Nu i-am citit decât o singură carte: „Dora Bruder” ed. RAO 2006. În actualitatea vieţii literare de pe la noi se vorbeşte mai mult despre romanul „În cafeneaua tinereţii pierdute” ca despre cartea unui autor în descendenţă proustiană, un fel de învingător în confruntarea cu timpul. În „Dora Bruder” spaţiul-timp e situat în vremea ocupaţiei germane în Franţa, anii 1941-1943, perioadă ce a coincis cu progromul pornit de germani împotriva evreilor, sfârşit doar cu deportarea lor în lagărele naziste şi ale căror poveşti de viaţă, ale căror destine au fost înghiţite nemilos de memoria acelor vremuri, și cu puţine şanse de a mai ieşi vreodată la suprafaţă. Holocaustul, aşa cum a fost el trăit de francezi, iată tema principală a romanului. De fapt, Dora Bruder (evreica de 15 ani, 1.55 m, faţă ovală, ochi căprui-cenuşii) e doar un pretext, căci în realitate scriitorul se foloseşte de memoria colectivă în evoluţia istoriei dintre anii 1941-1943 pentru a scrie una dintre tulburătoarele mărturii ale traumelor ce au avut loc în anii celui de-al doilea război mondial, anii în care Parisul fusese ocupat de nemți. Investigaţiile autorului, făcute peste o jumătate de veac, de la anunţul dat în Paris-Soir la data de 31 decembrie 1941 (care făcea apel la cei care deţineau informaţii despre dispariţia fetei), se suprapun eforturilor contemporanilor săi de a „sparge” mitul rezistenţialist al populaţiei ocupate din Franţa, cît şi problematica dureroasă şi complexă a colaboraţionismului francez în timpul ocupaţiei. Reconstituirea nu este simplă, puține documente, puține date referitoare la această tânără, în arhivele prin care îl poartă paşii. „Trebuie să treacă multă vreme ca să iasă la lumină ceea ce a fost anulat. În registre se mai găsesc mărturii şi nu ştii unde sînt ascunse, nici care dintre paznici veghează asupra lor şi nici dacă aceştia vor accepta să ţi le arate. Sau poate că au uitat pur şi simplu că aceste registre există.” (pag. 11). Povestea Dorei este doar una dintre multele care s-au încheiat tragic şi timpuriu în lagărele de concentrare naziste. Folosită ca pe un lait-motiv în această confruntare cu timpul, Dora (fata unui evreu, muncitor necalificat și invalid de război gradul I, căsătorit cu o unguroaică provenită tot dintr-o familie de evrei refugiați) este doar un simbol. Iar Modiano, în geniul său subtil, ancorat în iluzie şi miraj, o prezintă publicului fără alte adăugiri, fără a înfrumuseţa lucrurile, fără a le exagera inutil. Rostul acestor investigații și a scrierii în cele din urmă a cărții lui Mondiano stă în cheia frazei de la p. 84, unde amintește de anul nașterii sale, locul nașterii, casa și tinerii strânși acolo (ca și tatăl său, fiu de evreu) frământați de ideea de a scrie și care au sfârșit în lagărele de exterminare germane: „Chiar înainte de a mă naște, alții, asemenea lor, își asumaseră toate suferințele pentru ca noi să nu suferim decât mici necazuri”. (Vezi și însemnările de jurnal ale autorului (p. 78; 79; 80; 83) privind amintirea unor scriitori din vremea sa, care, pentru cărțile și ideile lor plătiseră cu viața pe vremea celui de al doilea război mondial; deci își asumaseră și ei suferințele pentru noi). Dacă memoria colectivă e resortul care îi trasează jaloanele scrierii despre călăii și așa-zisele autorități din timpul ocupației, despre închisorile de la prefectura poliției Parisului, despre cazărmile, lagărele, Istoria acelui timp, adică tot ceea ce pângărește și distruge Ființa umană, atunci se poate întreba cititorul: care e rostul situării în prim planul narațiunii a micuței evreice despre care „timpul istoric” nu a consemnat mai nimic? Un mic amănunt ne atrage atenția, strecurat într-o frază simplă: „Există oameni care lasă puține mărturii în urma lor. Niște anonimi aproape” (p 23) – și în continuare – „Scriind această carte, lansez mesaje luminoase asemenea unui far. Din nefericire însă, nu cred că poate să aducă vreun licăr în noapte. Dar nu-mi pierd nădejdea” (p 36). Fiindcă, ne precizează: „Dacă eu nu aș scrie, nu ar rămâne nici o dovadă despre acea necunoscută”, o fată evreică a cărei prezență trebuie să o fi cunoscut și tatăl său ridicat (ca mulți alții) cu același vehicul al morții, în urma raziilor ce se făceau în oraș. Căci „se percheziționau și barăcile, ca să se scotocească prin așternuturi, saltele, pleduri, perne – toate erau sfâșiate”. Germanii ordonaseră interdicția de a ieși din casă după o anumită oră din pricina atentatelor cu bombe împotriva patrulelor germane. Citind anunțul dispariției fetei din Paris-Soir, autorului nu-i revine decât sarcina să mai treacă încă odată prin acele locuri ale copilăriei fetei întrucât, la rându-i, cunoștea de multă vreme bulevardul Omano, hotelul de la nr 41, cartierul Freinville ce se formase în jurul uzinei de frâne. Doar trecuse de mână cu mama lui, în copilărie, pe acolo. I-au trebuit patru ani (cam prin 1996) ca să descopere actul de naștere al fetei evreice și mai târziu a dat peste o femeie care se aflase în pensionul de maici unde învățase Dora în anul 1942. În cartierul Chapelle (aflat în apropierea Gării de Nord), descoperă adresa școlii, în ale cărei registre dă de numele Dorei. Se pare că această descriere minuțioasă a străzilor, a străzilor unui oraș vechi este o caracteristică a scrierii lui Mondiano de vreme ce amintește în carte și de traseul parcurs de Jean Valjean al lui Hugo, fugind din calea poliției cu micuța Cosette în brațe, ca pe un lucru extraordinar al memoriei sale. Același oraș cu aproape aceleași străzi și cu schimbările pe care timpul le-a adus asupra locurilor – unele clădiri au rămas în picioare, martori tăcuți, altele au fost de mult rase de pe fața pământului și nici măcar în fotografii nu mai pot fi regăsite. Un amănunt (ca în romanele polițiste) îi atrage atenția când studiază registrele pensionului religios Saint-Couer-de-Marie, unde studiau copiii nevoiași. În dreptul fișei Bruder Dora, sta scris: „Data și motivul întreruperii școlarității: 14 decembrie 1941, fugă”. „Ce ne determină să fugim?” se întreabă autorul. „Se pare că fuga este un strigăt de ajutor și uneori o formă de sinucidere. Te încearcă totuși un sentiment efemer de eternitate. Nu ai tăiat numai legăturile cu lumea, dar și cu timpul”, notează autorul (p. 65). După această fugă, la 17 aprilie 1942 (cam patru luni după fuga amintită), în registrul comisariatului din Glignancourt apare informația că Dora s-a întors la domiciliul părinților. Stilul de până acum seamănă cu al unui detectiv ce culege informații… și din când în când câte o frază care vine să lumineze această scriere precipitată. Ca mulți alți scriitori, Mondiano crede în coincidențe și în talentul de clarvăzător al romancierilor: „toată această gimnastică a minții poate, fără îndoială, să conducă, pe termen lung, la intuiții fulgerătoare cu privire la evenimente trecute sau viitoare” (p 45). Investigațiile autorului ajung și la lagărul de la Tourelles de unde femeile evreice și copiii evrei luau drumul în vagoane de vite spre lagărul de la Drancy, iar apoi ajungeau la Auschwitz. Din scrisoarea unui tânăr aflat temporar la Drancy și redată în carte, de autor, aflăm amănunte apocaliptice despre soarta celor închiși acolo: „Toți din lagăr sunt înnebuniți, mulți plâng, se tem” – pentru că „în tot lagărul domnește o atmosferă sinistră”. De aici, cu un convoi, în 1942 a plecat și familia Bruder (soț, soție și fiică) pe un ultim drum al contactului lor cu cititorul acestei cărți. Stilul lui Modiano este simplu, memorialistic, însă atrăgător pentru cititor. Ca şi cum te-ai fi aflat la capătul unui cîmp magnetic, încercînd să captezi undele fără pendul. Accentul cade pe subiectul abordat, iar tonul melancolic uneori, sumbru ca un avertisment, alteori, ce răzbate din fiecare amintire evocată de narator îl atrage pe cititor aşa cum un animal de pradă își hipnotizează victima.

Tudor CICU

scrisoare-ntârziată de pe front

De sus îndreaptă Domnul, ocheanul (presupun)
Spre-ntreaga omenire prinsă-ntr-un „dans” nebun.
„Ce chin să fii doar om…”, spunea un vechi tribun,
Lui Mircea Eliade, Cioran-ul bun român.
Cum Tolstoi invocase numai război și pace
De-o horă tot o punem, aici de-un timp încoace.
În vreme ce la cobză un menestrel sadea
Balade lângă cruce, celor căzuți grăia.
Cum Doamne, nu ne-ncearcă Neculce și pe noi
C-un zaiafet ca-n cronici și lăutari de soi?
Și-acel nebun frumos, desprins din corifei
Ca mama apărându-și la sân copilul ei,
Fănuș, dansând cu lupii pe Dunărea-nghețată
Ne-a strâns din Cuțarida lui Barbu, laolaltă
La nunta mangafalei din Cana Galilei.
… Și unde din tranșee, sub arme și imperii
Trimite-această carte, bunelul, din Siberii.


poate unde eram încă tineri

ai fugit Cenușăreaso, de la balul interzis
cu Frații Grimm în rădvanul, ce trăsese sub cais…
am ținut să știu urmarea, dar un rând nu mi-ai mai scris.
ani în șir de-atunci, pe lume, ca-n Villon căzu zăpada
umbra ta-n focul din vatră îmi părea Șeherezada.
mi-ai fi spus: „Hoinar prin vise, ca haiducii lui Istrati
încă ești captiv în ele, privind totul ca prin gratii”
e firesc, ar spune Borges, când cu tine e Ulrica
ce haită de lupi mai poate să îți mai inducă frica?
poate unde eram tineri, primii ani într-un liceu
stam pe dig cu ochii-n valuri, priveai tu, priveam și eu.
însă nava mea din gând, nu spre insula comorii
cum știam din Stevenson, luneca pe-ntinsul mării,
unde aș fi vrut cu tine să mă las furat în toate
să ne pierdem prin Macondo, un veac de singurătate – ca Bacovia, sub ploaie, îndurând ore în șir;
… iar noi, pozând mult prea tineri, în liceul cimitir.

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share