Literadura nr. 24 (7)

Daniel LUCA

O zi cu horă

O zi în care se ține hora este o zi plină, treburile gospodărești și serviciul
fiind urmate de veselie, după cum se poate observa în proza pentru copii O zi de
pomină! de Lucia Bibarț (Editura Gutenberg Univers, Arad, 2019).
O zi petrecută în sânul Pădurii Tuturor, alături de animalele și păsările de
aici, e suficientă pentru a le surprinde obiceiurile, atât cele demne de urmat, cât și
cele care ar trebui ocolite.
Bunăoară, sârguința (precum Pupăza ce ține locul cucului, adevărat ceas
deșteptător: „- Bine măi, obraznicule! Adică eu mă trezesc prima în pădure, ca să
pot trezi toți leneșii ca tine și tu vrei să mă sabotezi, să-mi tgulburi orele de
serviciu…”, p. 5) sălășluiește împreună cu lenea („- Ce vrei să spui spurcato?!!! Că
eu sunt leneș?!!! Și ce dacă dorm? Ce te interesează pe tine?” – dl. Ursulescu, p.
5), seriozitatea, râvna (Lupulescu are funcția de judecător) cu cochetăria și
șiretenia (Vulpea și acum îl păcălește Urs, făcându-l s-o aștepte în zadar: „C-așa îi place ei – să-l frigă în suc
propriu …, prefăcându-se că nu cunoaște focul ce-l arde”, p. 23), distracția, hora cu strigăturile ei („Foaie
verde busuioc, / Hop și babele la joc. / Se scoală de dimineață, / Pân’la prânz, abia se-ncalță”, p. 32) cu beția
(„- Uită-te, cum arăți, porc veverițesc ce ești! Că umbli lelea ca toți bețivii, în loc să-ți vezi de treabă”, p.
35).
Animalele împrumută caractere omenești, fiind o oglindă fidelă a acestora, cu bune și rele. Cine se
așteaptă să afle aici ceva deosebit, care să spargă tiparele, va fi dezamăgit, autoarea spunând în câteva pagini
o mulțime de lucruri, mergând însă pe principiul că, în fapt, în această pădure nu se întâmplă mai nimic
(„Uite, așa fugea timpul în Pădurea Tuturor și toate rămâneau la fel la locul lor: același Lup, aceeași Lupă
… , același Cuc, aceeași Cucă … același Urs, dar … fără Ursă!”, p. 36).
Este însă ceva ce leagă aceste personaje diferite: iubirea de Dumnezeu (ținutul postului), iubirea de
mamă (mama porumbeilor își caută odraslele), dragostea (porumbelul Blegilă: „Gândul lui zbura la
porumbițe, doar-doar le-o vedea odată scăldându-se în nisip”, p. 11), iubirea de semeni (hora reprezentând
o dovadă vie în acest sens: „Și s-a pornit, în final, o horă măi frate, să tot ai doi ochi s-o vezi și două urechi
s-o auzi!”, p. 29).
Proza Luciei Bibarț este moralizatoare, deși nu se insistă prea mult asupra acestui aspect, copiii
având parte de importante învățături, din fiecare întâmplare narată.


Lauren MENDINUETA

(Barranquilla, Columbia), poetă, eseistă și traducătoare. A debutat la vârsta de
22 de ani și a publicat opt cărți. Dintre premiile obținute amintim: Premiul
Național de Poezie Tânără (1998), Premiul Național de Poezie Medellín
(2000), Premiul Național de Eseu și Critică de Artă, toate trei oferite de
Ministerul Culturii din Columbia (2011), etc.

Miezul nopții

Umbrele stau la pândă
moartea mă însoțește
iar eu
încerc să o smulg ca pe un văl.
Renunț la amintiri
păsările rămân în aer
nu își vor face cuib în suflet.
Cum să găsesc absența?
Mă voi prăbuși
și moartea
insistă să mă sălășluiască.


Așa trec anii

Trec anii,
și chiar dacă viața mă acuză de nemișcare,
am călătorit și eu.
Ca o particulă de praf,
Am plutit prin casă și m-am prins de cărți.
M-am odihnit ca o insectă pe margini de șanț,
sau pur și simplu am fost o femeie care din când
și când
a privit spre mare
căutând bărci uitate în ceață
ce revin în memorie,
fără altă speranță decât moartea.


Uit de mine

Octombrie a sosit stăpânit de ploi,
și celelalte luni l-au urmat până aici.
Deodată timpul acesta îngrămădit a umplut totul,
verdele casei, scaunele, pătura ce acoperă solul
vara când mă așez să citesc.
În mine nu e posibil abandonul timpului,
grația ce presupune uitarea
m-ar fi salvat de această invazie.
Acum trebuie să umblu cu grijă
ca să nu mă maltratez cu atâtea amintiri.
Mă voi amăgi sau va fi adevărat ceea ce voi
spune?
Renunț la această vizită, nu mi-e teamă de
singurătate.


Dorință de nimic

Încă e devreme.
O mie de nopți au căzut peste pământ,
și altele o mie au căzut mai înainte,
dar încă nu e târziu.
Vântul acoperă casa cu atâta putere
că ar părea o mamă înnebunită de dragoste.
Dar vântul nu poate iubi.
Mi-e teamă.
Marea nu e departe de aici.
iar eu sunt nisipul acela pe care cad
furioase, nestăpânite și reci, valurile.
Dincolo, în însuși centrul furtunii,
ochiul meu caută motivele acestei furii.
Am chef să biciuiesc noaptea
ca să o văd sângerând.
Aș dori să posed ceva până la infinit
care niciodată nu se va da.


Ivo MALDONADO

(Talcahuano, Chile, 1978) poet și editor. Licențiat în Limba Spaniolă și
Comunicare Socială. Este creatorul versoterapiei în Chile. A publicat patru
cărți și parte din poezia sa a fost tradusă în arabă, italiană, franceză, turcă
engleză, etc. Este director al ”Festival Panhispánico de Poesía Casa
Bukowski Internacional” (2021). Dintre importantele distincții primite
amintim ”Premio Internacional Escuela de Artes y Culturas Amazónicas,
Ministerio de Cultura del Perú, 2022”.

Turnul Tobei

Voi stinge orașul care îți strălucește în ochi.
Pentru că raza n-a fost decât o pomană
Lansat în cele patru puncte cardinale
Nu mă voi întoarce după secunda restantă
Nici pentru îmbrățișarea pierdută
Murmurul e singurul bagaj căruia îi aparțin
Această mângâiere inventată de milioane
de vise neterminate
Unde trăiesc o mână de viziuni.


Invazia lupilor

Nu există bombă atomică care să
distrugă primăvara.
Omul n-a învins fulgerul nici cu binoclul.
Așa ne cățărăm, răspântie de eclipse.
Fumul pietrelor.
Nu există război care să reziste forței naturii.
Căderi din strălucire până la abis.
În Beijing zăpada e întunecată ca lumina
agonizantă.


Arc de onoare

Ești Pagoda de Aer
Care îmi hrănește păsările de ploaie.
Sângele tău este podul de lemn
Pe care îl trec beat
Și cu exces de viteză.


Adio Beijing

Bucăți de stele căzându-mi pe brațe
Simfonia de greieri locuind în versuri
Umbrela din hârtie de orez
Scrisori de la Marco Polo
Motociclete electrice
Silabe scrise pe urme de păsări
Teama de a mă simți atât de mic
În mulțimea dispersată.


Săgeată de foc

O mască mare pentru a găsi
absurdul liniilor de la mâini.


Barcă de marmură

Înăuntrul meu trăiește o lacrimă
Înăuntrul meu crește o melodie
Un ocean de pești ca niște bărci înainte de
furtună
Înăuntrul meu trăiește o planetă de
rândunele
și bilete șterse
Înăuntrul meu crește o punte
prinsă în păienjenișurile unui Oraș
Interzis.

Traducere și prezentare:
Elisabeta BOȚAN


Jim Harrison

S-a născut pe 11 decembrie 1937 în Grayling,
Michigan. Este autorul mai multor lucrări de ficțiune și non-ficțiune,
scenarii, și a mai mult de o duzină de volume de poezie, printre care
Dead Man’s Float (Copper Canyon Press, 2015), Songs of Unreason
(Copper Canyon Press, 2011) și Braided Creek. A beneficiat de o
bursă Guggenheim, și a fost ales ca membru al Academiei Americane
de Arte și Litere în 2007. A locuit în Montana și Arizona până la
moartea sa, în 26 martie 2016.

Vaiet

Cântecule, nu sunt obișnuit cu tine —
când vii,
vocea ta de dincolo de copaci
cheamă pe un altul dar rostind numele meu.
Atât de puțin din mine vine înspre tine

încât nu îți pot suporta greutatea —
Te îngrop în somn sau mai torn niște vin,
ori pierdut în muzica altuia, uit că vreodată ai glăsuit.
De mai vii, vino strigând

Elias! Elias! Elias!
și dacă chemarea ta o singură dată ar fi
un răget,
un stâlp de lumină, nu te-aș trăda.
O altă țară


Iubesc zorii aceștia moi și cruzi

cu mii de păsări pe care le poți auzi, dar nu poți
să le zărești în cețurile ce le ascund.
Trupul meu bătrân și înstrăinat e un imigrant
care se chinuie să intre într-o altă țară.
Cântecul cufundarului mă face să tremur.
Ajuns înapoi la cabană văd o carte
și nu sunt foarte sigur ce lucru este acesta.

***


Ocean VUONG

Poet, eseist și romancier american de origine vietnameză.
S-a născut pe 14 octombrie 1988, în orașul Ho Chi Minh, Vietnam.
În 2014 a primit din partea institutului Ruth Lilly/Sargent Rosenberg o bursă de studiu, în 2016
premiul Whiting, pentru poezie, iar 2017 premiul T. S. Eliot. Romanul său de debut ,,On Earth We
Briefly Gorgeous” a fost publicat în 2019.

Fără titlu (Albastru, Verde și Maro): ulei pe pânză:
Mark Rothko: 1952

La tv au zis că avioanele au lovit clădirile.
Și am zis „da” pentru că mi-ai cerut să rămân.
Poate că ne rugăm în genunchi pentru că Dumnezeu
Ascultă doar când suntem atât de aproape
de diavol. Sunt atât de multe lucruri pe care
vreau să ți le spun.
Că cea mai mare realizare a mea a fost
să traversez Brooklyn Bridge
fără să mă gândesc la zbor.
Că trăim ca apa: atingând o limbă nouă
fără a spune prin ce am trecut.
Ei spun că cerul este albastru
dar eu știu că e negru văzut prin prea mult aer.
Întotdeauna îți vei aminti ce făceai
atunci când te doare cel mai tare.
Sunt atât de multe lucruri pe care vreau
să ți le spun – dar am primit doar o viață. Și nu am luat nimic. Nimic.
Cum ar fi o pereche de dinți la final.
Televizorul continuă să spună întruna „Avioanele…
Avioanele…” . & am rămas așteptând în cameră
alcătuit din defecte păsări cântătoare. Aripile lor
vibrând se ciocneau de cei patru pereți
nebuloși. Doar tu erai acolo.
Tu erai fereastra.


Sindromul Imunodeficienței Umane Dobândite

Lumea spune ca întâiul portret a fost făcut
de durere: vreo fată înnebunită a trasat
umbra iubitului ei pe momentul începutului unui război.
Este posibil, atunci, să jelim
după cei vii? Mâinile îmi tremurau
în timp ce trasam cu markerul
conturul întunericului proiectat de viața ta.
Ai zâmbit și ai spus „Fă-mă să arăt bine”.
Nu m-a lăsat inima să îți spun
Că nu mă pricep la desenat cântece.
Desigur, nu te-ai întors
din războiul care se ducea în tine.
De-atunci cerneala s-a șters.
Trupul tău s-a făcut nevăzut în vecernii.
Dar dragă, cum să fac să dispară
crăpăturile din peretele
unde te-am sărutat de noapte bună?

Traducere și prezentare Mihai Marian

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share