Spații culturale nr. 82 (6)

Eugen ONISCU

INIMA STRĂINULUI (1)
(Nuvelă-foileton)

În vara anului 2019 Eusebiu Bădescu plecă în concediu din Berlin spre orașul său natal din România. Nu mai fusese de zece ani acasă, și în tot acest timp călătorise mult și întâlnise fel și fel de oameni, se confruntase cu situații grele uneori, ba mai mult de atât, fusese căsătorit și nevasta sa îl lăsase. Toate acele circumstanțe ale vieții sale de emigrant îl transformaseră într-un om călit în vâltoarea vieții. Ar fi putut să vină mai des acasă în concediu, dar nu dorise, pentru că la douăzeci și nouă de ani, suferise o mare decepție în iubire și dorise să plece fără a se mai uita în urmă. În acel an murise mama sa și, profund îndurerat, își dăduse demisia de la poștă, unde lucra ca funcționar, și emigrase în speranța că va uita totul.
Sosi în orașul său natal de lângă Dunăre. Plin de amintiri și toate acele răni ale inimii sale pe care le credea cicatrizate, simți cum se deschid din nou. Îi reveni cu putere în minte acel episod dramatic când, fiind tânăr și naiv, crezuse cu toată puterea ființei sale în inocența iubirii. Și apoi revăzu cu ochii minții cum prietenul său cel mai bun, cu care pe atunci își împărtășea toate secretele, îl trădase și îi luase logodnica. Emigrase pe când avea douăzeci și nouă de ani, cu inima frântă de moartea mamei sale și de faptul că își pierduse logodnica. Și se întorcea după zece ani ca unul ce văzuse și trăise multe situații neprevăzute, pe care viața de emigrant i le așezase în calea sa.
În momentul când pătrunse în curtea casei părintești, unde erau tatăl său și un frate de-al său ce avea familie, i se păru că toate erau neschimbate, așa cum le lăsase atunci când plecase. Curtea lor, grădina cu flori din fața casei, pe care mama sa o îngrijea mereu pe când trăia, casa copilăriei lui așa cum o avea în minte, clădită cu gust, cu camere mari, confortabile, ce îi aminteau de bucuria nevinovată a copilăriei. Totul părea că îl așteaptă și că îi urează bun venit acasă. Primul care îl întâmpină fu tatăl său, ce în zece ani îmbătrânise mult. Iar atunci când îl văzu, începu să lăcrimeze și spuse:
– Eusebiu, măi băiatule, ce mult te-ai schimbat…
După care îl îmbrățișă și-l sărută pe ambii obraji. Apoi tatăl său îi atinse cu mâinile sale zbârcite de bătrânețe, părul, obrajii și îl privi îndelung. El, la rândul său, îl privi pe bătrân și rămase uimit de părul alb, fruntea încrețită, ochii înlăcrimați și fața brăzdată de riduri. Îmbătrânise mult tatăl său la cei șaptezeci și cinci de ani pe care îi avea.
– Cum ți-a fost, măi băiatule, printre străini? Of, că mult m-ai amărât, în fiecare an ai avut câte un concediu și nu ai dorit să vii niciodată acasă. Se pare că acea decepție cu Adina te-a afectat mult, dar mai bine să nu mai vorbim despre asta. Lucrul cel mai minunat este că ești aici și că eu pot să te văd să te ating, lasă-mă să mă mai uit o dată la tine…
Și tatăl său, pe care îl chema Alexandru, îl mai privi o dată îndeaproape, admirându-i părul negru, ochii săi căprui în care strălucea bucuria revederii și fața pe care se discernea acea expresie a omului călit în vâltoarea vieții de emigrant.
– Încă ești bine, dar te-ai maturizat mult, ai trecut prin bucurii și tristeți singur, printre străini, îmi pare rău că nu am fost acolo ca să te sfătuiesc, să te încurajez când era nevoie. Ai preferat să suferi singur, să lupți cu viața așa cum tu ai crezut de cuviință. Iar la telefon, de câte ori vorbeam cu tine, nu îmi dădeai prea multe informații despre cum o duci acolo, despre cele mai intime sentimente ale tale. Întotdeauna ai fost diferit de frații tăi, pentru că nu ai fost așa deschis ca ei, tu mereu te închideai în tine și nimeni nu putea să știe ce este în lumea ta interioară, ce gânduri îți roiesc în minte și ce anume te frământă. Mama ta spunea… Eusebiu este mult mai sensibil decât ceilalți, să-l tratăm cu mai multă delicatețe. Și avea săraca dreptate, erai favoritul ei. Poate că nu ar fi trebuit să amintesc despre ea, dar nu pot, pentru că tu semeni la chip foarte mult cu mama ta, încât îmi aduci aminte de ea și de viața noastră de odinioară. Of, cât de diferit îți plănuiam noi viața ta și cum mai credeam că am să mă joc cu copiii tăi și vei rămâne aici cu noi și iată că realitatea este cu mult mai dură. Dar să ne mulțumim că ești sănătos și că te-ai întors, chiar dacă numai în concediu, deși se pare că Alin ți-a pregătit o surpriză și poate că vei accepta și îmi vei face o bucurie nespus de mare.
– Mă bucur și eu să te revăd…
Apoi se întâlni cu Alin, fratele lui, care era cu doi ani mai mic ca el, și cu Cristina, soția acestuia, și cu cei doi copii ai lor, care îl priveau ca pe un străin, neînțelegând ce caută acel om în casa lor. O auzi pe Sorina, fata mai mică a fratelui său, întrebând:
– Tată omul acesta este fratele tău?
– Da, și este unchiul tău, pe care trebuie să-l respecți.
Văzu uimirea de pe chipul fetiței de opt ani și surâse. Toată acea revedere îl zgudui emoțional pe Eusebiu. Alin îi propuse să vină să lucreze cu el în șantierul naval și să lase viața de emigrant. Iar Cristina, ce lucra ca educatoare la o grădiniță, îi spuse că în următoarele zile avea să-i facă cunoștință cu o prietenă de-a ei, care era singură. Eusebiu, ca să nu-i supere, le spuse că se va gândi la oferta lui Alin, care lucra ca inginer în șantierul naval și ajutase mulți prieteni și cunoscuți. Și de aceea îi putea oferi și lui Eusebiu un loc bun de muncă.
A doua zi, Eusebiu ieși spre seară să se plimbe pe faleza orașului. Era stăpânit de un sentiment straniu, deși își îndrăgea locurile natale și simțea că România era patria lui, se simțea străin acolo. Mentalitatea oamenilor, tot mecanismul vieții, toate i se păreau atât de diferite de tot ce văzuse și trăise în occident. Până și faleza pe care de atâtea ori ieșise când era copil, adolescent, tânăr, i se părea atât de demodată, pentru că văzuse în Spania faleze mult mai bine amenajate și de aceea totul i se părea c-a rămas în urmă. Iar el se simțea ca un străin acolo, între ai lui, și apoi văzuse atât de mulți români care emigrau spre o viață mai bună, încât se credea parte din acel dramatic exod. Realitatea tristă era că se obișnuise să trăiască departe, în occident.
În timp ce se întorcea spre casă, se întâmplă un lucru la care se gândise mult de tot în timpul vieții sale de emigrant și anume, cum va reacționa când o va revedea pe Adina. Și într-adevăr, chiar în fața lui, în timp ce străbătea unul din marile bulevarde ale orașului, era Adina, însoțită de fata ei care avea în jur de nouă ani. Adina era foarte puțin schimbată de cum o știa, înaltă, blondă, cu ochii albaștri, radiind acea frumusețe feminină care îl ținuse subjugat mult timp și îi rănise adânc inima. Privirile lor, pentru câteva clipe, se întâlniră și văzu în ochii ei uimire, părea foarte surprinsă de revedere și puțin vinovată. Putu citi totul în ochii ei doar în câteva clipe cât dură revederea lor. De asemenea, putu să discearnă și faptul că era fericită și că lucrurile îi mergeau bine în viață. Acea revedere îl întristă nespus de mult. Trecură unul pe lângă altul fără aș spune ceva. Își simți inima îndurerată, dar se gândi că trebuia să se comporte ca un om matur și, ca de obicei, să-și ascundă cele mai profunde sentimente ale lui. Trebuia să-și îngroape acea durere ce țâșnise la suprafață din adâncul inimii sale.
În următoarele zile, hotărî să-i facă o vizită unui unchi de-al său, fratele mamei sale, pe nume Costea, și soției acestuia, Mădălina, mătușa lui. Nu se simțise niciodată bine în preajma acelui unchi al său, datorită faptului că era un om cu un trecut dubios și avea cu totul alte valori decât tatăl său, nu îl îndemna să umble niciodată pe căile cinstei, ba, din contra, mereu îi spunea că, pe orice cale, trebuie să facă avere. De aceea mergea la acea vizită cu inima strânsă, conștient fiind că va trebui ca jumătate de ceas sau mai mult să suporte, din politețe, aberațiile unchiului său. Costea locuia într-o vilă destul de luxoasă și îl primi foarte bucuros, împreună cu mătușa sa.
– O, iată-te bărbat în toată puterea cuvântului, deși am spus că tu nu trebuia să emigrezi, pentru că aveai un mare viitor ca funcționar la poștă, chiar dacă Adina te-a decepționat și lucrați amândoi la poștă. Îți cereai transferul la un alt oficiu poștal și îți găseai o altă fată…
– Haide, lasă-l, nu îl mai amărî acum cu lucrurile trecute, îl întrerupse Mădălina pe Costea.
– Bine, nu voi mai răscoli trecutul, dar spune-mi, ce faci acolo, la Berlin?
– Lucrez la o fabrică de dulciuri, sunt mulțumit de cum îmi merg lucrurile acolo.
– Asta e bine, pentru că la noi lucrurile merg din ce în ce mai rău și salariile sunt mici, zise Mădălina.
– Deci doar un simplu salariat, asta e bine pentru început. Dar nu poți rămâne așa, trebuie să îți deschizi o afacere, poate, de exemplu, o agenție prin care să duci oameni la muncă în Germania, vreau să zic ceva prin care să curgă bani și să duci o viață ușoară. De ce să te chinui trudind ca un rob toată viața? Încearcă să pui mâna pe ceva mai bănos în viață, nu te mulțumi cu puțin, chiar vrei să fii doar un simplu truditor cu brațele? Aspiră la mai mult, învață să țintești mai sus sau, dacă ai ceva capital, poți deschide o afacere aici la noi, eu cu legăturile mele te pot ajuta, și așa viața ta se poate schimba pentru tine în mod radical. Nu căuta atât de mult corectitudinea și cinstea, ci calea de a face bani, pentru că asta este esența vieții. Doar cei bogați decid și stăpânesc totul, pe când, la cei săraci, până și înțelepciunea lor este disprețuită, dacă vrei să fii cu adevărat puternic în ziua de astăzi, trebuie să ai bani, altfel vei rămâne un sărac nenorocit, pe care nu îl va băga nimeni în seamă…
În timp ce Costea își urma pledoaria, Eusebiu îi privea fața și vedea aceleași trăsături, deși adâncite în bătrânețe, de istețime și viclenie, ba, mai rău, chipul lui Costea avea imprimată, ca o pecete, perversitatea morală după care își ghidase întreaga viață. Iar faptul că, la bătrânețe, perora aceeași filozofie de viață, lui Eusebiu i se părea normal. Ar fi părut straniu dacă Costea ar fi vorbit despre noblețe de caracter, atunci ar fi rămas surprins. Plecă de acolo cu sufletul amărât, pentru că nu putuse niciodată să se implice în activități prin care să exploateze oamenii, numai de dragul banilor.
În toți acei zece ani, nu reușise să strângă decât trei mii de euro pe care îi avea pe card. Cum ar fi putut să le spună că avea doar trei mii de euro?! În anii cât fusese însurat, cheltuise mult din cauza faptului că întreținuse o fetiță pe care fosta sa soție o avea dintr-o altă căsătorie. Apoi, după divorț, se mutase din Spania în Germania, unde începuse totul din nou și toată acea mutare implică costuri. Iar în Berlin, salariile nu erau chiar așa de mari cum oamenii credeau, pentru că Berlinul era un oraș al emigranților socotit cel mai sărac din Germania. Însă în ciuda acelor circumstanțe nefavorabile, nu voise să se mute din Berlin în partea de vest a Germaniei, care era mai bogată, pentru că îl fascina Berlinul, orașul plin de farmecul atâtor oaze naturale formate din râuri, păduri, parcuri naturale cu adevărat minunate. Mai mult de atât, în marele oraș putea să stea singur cu durerea sa interioară, iar când dorea să se deconecteze de tot vacarmul vieții, atunci ieșea în una din minunatele oaze naturale, unde simțea cum se reface.
Toată acea lume multiculturală a Berlinului îl atrăgea, îi plăceau acei emigranți veniți din aproape toate colțurile lumii cu dorința de a reuși, de a-și făuri un viitor în marea metropolă europeană. Își făcuse și în Berlin câțiva prieteni, ba chiar și la muncă se înțelegea bine cu unii colegi, dar nu mai dorea să se mai împrietenească cu nimeni atât de tare, pentru a-și dezvălui cele mai intime secrete ale sale, după cum făcuse odată în naivitatea tinereții cu Cosmin, care îl trădase și îi luase logodnica. Își amintea uneori tot acel episod dramatic și se înfuria, pentru că nu înțelegea cum putuseră Adina și Cosmin să îl trădeze.
Odată, pe când era într-un cerc de emigranți români în Spania, discuția ajunse la subiectul trădării în iubire și un om care părea foarte experimentat spuse: ,,La capitolul acesta, prietenii cei mai buni se despart, iar sentimentele cele mai nobile de prietenie uneori sunt călcate în picioare, pentru că fiecare dorește să își atingă scopul. Natura umană este înfiorătoare când se ajunge la acest capitol și cei mai buni prieteni pot deveni mari dușmani. Iar femeia care credeai că este a ta te poate trăda foarte ușor. În acest punct mulți au fost loviți dur de tot și înșelați în așteptările lor cele mai dragi. Tinerii ar trebui educați cum să reacționeze când primesc în viață astfel de lovituri”. Vorbele acelui om îl răscoliră mult și îl determinară să se întrebe: ,,Oare avem ceva atât de misterios și de rău în natura noastră, încât nici măcar noi înșine nu suntem conștienți decât atunci când se ivesc anumite momente care ne provoacă să reacționăm într-un anume mod ce uneori ne surprinde și pe noi? Asta înseamnă că deținem o natură degenerată grozav și avem nevoie de regenerare morală! Dar de unde poate veni o asemenea schimbare în natura noastră?”.
Erau întrebări pe care și le punea căutând un răspuns. Avea impresia, de câte ori lua contact cu oamenii, că trebuia să fie foarte atent și să nu își deschidă prea mult inima, pentru că îl puteau lovi necruțător. De aceea devenise foarte prevăzător, pentru că și soția sa îl trădase, deși se purtase bine cu ea, îl părăsise brusc și plecase în Italia. Nu știa dacă ea avea acolo pe cineva, de fapt nici măcar nu îl mai interesa, pur și simplu acel divorț îi adusese alte răni la cele pe care le avea. Era un lucru straniu pe care nu îl înțelegea întrutotul și anume, de câte ori se apropia de o ființă omenească cu cele mai bune intenții, un timp, toată acea relație părea minunată și el dădea tot ce avea mai bun în ființa sa, ca totul să iasă cât mai bine, însă, după un timp, primea lovituri necruțătoare, care îi lăsau răni adânci ce cu greu se cicatrizau.
Așa că, atunci când Cristina îi propuse să-i facă cunoștință cu prietena ei, se gândi că era posibil ca totul să înceapă bine și apoi să primească alte lovituri dure. Însă nu dorea să o supere pe cumnata sa și îi spuse că era de acord. La sfârșitul acelei săptămâni, urma ca Elena, așa o chema pe acea femeie, să vină la ei acasă, pentru a cina împreună. Toată acea așteptare îl umplea de neliniște, pentru că, în adâncul ființei sale, în ciuda rănilor sale interioare, încă nutrea ideea că ar fi bine să se însoare din nou, dacă ar găsi o femeie potrivită pentru el. Așa că aștepta plin de emoție acea duminică în care Elena avea să fie invitata lor.
(Va urma)


Ion ROȘIORU

59

Pe banca alburie de sub nuc
Cad mâţişori ca viermii de mătase.
Ezit să mă mai plâng că-s singur cuc
Ori că mi-s scurte zilele frumoase!

60

Liliacul înfloreşte
Aprilin de la o vreme.
Timpul crud mă urmăreşte
Să mă scape de blesteme!

65

În Noaptea Învierii cerul
Se-nclină până la pământ.
Credinţei îi trăiesc misterul
Şi cu smerenie Te cânt!

66

Prin banca spartă de la poartă
Răsar anapoda urzici.
De când stăpâna-i ca şi moartă,
Vecinii nu mai trec pe-aici!

67

Orbit de galbena cupolă,
S-a prăbuşit un porumbel.
Vei fi un bulb de gladiolă.
Voi fi un zbor floral din el!

68

Plug. Săptămâna Mare e-n toiul ei deja.
Pe cerul gurii gustul susaiului cu sare.
Nevasta-n carul şleampăt. Calul anemic la.
Ţăranul traversează istoria datoare!


Carmen Tania GRIGORE

Fluctuații

Uneori scrisul îmi alungă
unele amintiri afară din gând;
probabil himere stârnite-n pustiu
jinduiesc după nescrise întâmplări,
cândva sentimente
– acum devenite sedimente
de florile mărului!

Eu mă supun acestor fluctuații
nu protestez, dar fabulez
până dincolo de
orizontul sorții.


Avertisment

Să nu te oglindești
în acest poem în care
am adâncit sentimente,
s-ar putea să-ți tulburi
amintirile
și să strigi numele meu
cu disperarea unui
supraviețuitor în jungla africană!
Fostele iubiri jubilează ostil
revărsând licori afrodisiace
în casa cuvintelor;
deseori, un hohot de râs comercial
străbate biblioteca
în care am ascuns
scrisori indecente
din vremea dominată
de puncte-puncte;
alteori – un hohot de plâns
restant la plata facturilor
emoționale
stârnește compasiunea
unor figuri necunoscute.


Fără chemare

nu pot justifica
de ce ne-am distanțat
de la prima vedere;
nicio strângere de fonduri
nu ar fi de ajuns
să ne aducă în
zona de agrement afectiv
atâta timp cât
ceasul nebun
ne-a strecurat în
fiecare vârstă
ciulinii pustiului;
tu ai putea să fii
dependent de căprui
dar ochii mei,
salahori sub cerul liber,
au căpătat o culoare
fără nume


Singurătate

mă atragi în cercuri tangente
să smulgem din rădăcini uitarea
dar se înserează
din ce în ce mai mult între cuvinte;
nu se mai văd însemnele emoționale
trasate cândva cu multă pasiune;
ne rotim într-o singurătate
amestecată cu noaptea din care
s-a evaporat somnul;
încet-încet, ne obișnuim
cu întunericul atât de lin
că planăm desperecheați
într-o poveste abstractă


Un vis de împăcare

Am visat case neîncuiate
în care trăiesc oameni simpli
niciodată înstrăinați

cumva, vom ajunge
și noi acolo,
sperând să aflăm
cine și cum separă tristețea
insinuată în punctul culminant
al binelui

rostul ni-l știm pe dinafară
dar – pe înăuntru
alte sensuri
îndestulează viața subtil
provocând un vacarm de crize
existențiale


Fapte culturale

AFORIȘTI ITALIENI,
prieteni ai Festivalului Internațional al Aforismului din Tecuci

Fabrizio, sufletul festivalului torinez, și echipa Domniei Sale ne-au oferit, cu câțiva ani în urmă, nouă, românilor, o surpriză de proporții. După ce au pescuit pe internet peste 200 de aforiști români, au purces la o selecție draconică. Au cernut, până când au rămas douăzeci de autori. Cu textele acestora, traduse în italiană de talentata româncă Alina Breje (stabilită în Peninsulă de cca. 20 de ani), au realizat o frumusețe de antologie (vă prezentăm coperțile I-IV), care circulă, de câțiva ani, în sandale de aur prin lume. Nu și în România, pentru că prețul este prohibitiv: 20 euro.
Întrucât suntem în relații cordiale cu megafestivalul din Torino, ne-am gândit să facem un schimb de experiență. Deocamdată, noi publicăm textele a trei premianți italieni în Antologia și în presa noastră literară. Sperăm ca scriitorii și cititorii români să constate că nu suntem mai prejos decât frații noștri de gintă latină. Vasile Ghica

Il Premio Internazionale „Torino in Sintesi” è uno dei più importanti concorsi internazionali dedicati alla scrittura breve. Lo scopo del premio è quello di dare riconoscimento e visibilità a quegli scrittori che sperimentano la forma aforistica come genere letterario. Tra questi, presenteremo 2 autori vincitori di questo prestigioso premio nella traduzione di Alina Breje.

Premiul Internațional „Torino in Sintesi” este unul dintre cele mai importante concursuri internaționale dedicate scrierii scurte. Scopul premiului este de a oferi recunoaștere și vizibilitate acelor scriitori care experimentează forma aforistică ca gen literar. Dintre aceștia vă prezentăm 3 scriitori, câștigători ai acestui prestigios premiu, in traducerea Alinei Breje.
Fabrizio Caramagna


Maurizio Manco

Maurizio Manco (Gallipoli, 1963) è laureato in Storia dell’Arte e vive a Firenze, dove lavora nella pubblica amministrazione.
Sue sillogi aforistiche sono state pubblicate nei volumi antologici del Premio Internazionale per l’Aforisma „Torino in Sintesi” (edizioni 2014, 2016, 2018, 2020), del Premio Nazionale di Filosofia di Certaldo (edizioni 2016, 2018 e 2020) e del Premio Nazionale per l’Aforisma „Flavio Limido” di Castiglione Olona (edizione 2022), e nei volumi Geografie minime (a cura di Sandro Montalto, Joker, Novi L. 2015) e Aforismi della quarantena (a cura di Amedeo Ansaldi, puntoacapo editrice, Pasturana 2020).
Ha pubblicato le plaquettes Generi di sconforto (FUOCOfuochino, Viadana 2017); Onfaloscopia (Babbomorto Editore, Imola 2018); In otto parole (FUOCOfuochino, Viadana 2029), e il volume Breviloqui (puntoacapo editrice, Pasturana 2021).
Maurizio Manco ha ricevuto premi prestigiosi, nel 2016 ha vinto il Primo Premio del „Premio Internazionale per l’aforisma Torino in Sintesi” e nel 2020 il premio di Filosofia „Le figure del pensiero”, sezione aforismi, con sede a Certaldo.
Suoi aforismi sono stati tradotti in francese e in spagnolo.

Maurizio Manco (Gallipoli, 1963) este licențiat în Istoria Artei și locuiește la Florența, unde lucrează în administrația publică.
Aforismele sale au fost publicate în volumele antologice ale Premiului Internațional de Aforism „Torino in Sintesi” (edițiile 2014, 2016, 2018, 2020), ale Premiului Național de Filosofie Certaldo (edițiile 2016, 2018 și 2020) și ale Premiului Național pentru Aforism „Flavio Limido” din Castiglione Olona (ediția 2022), și în volumele „Geografie minimă” (editată de Sandro Montalto, Joker, Novi L. 2015) și „Aforisme ale carantinei” (ediție îngrijită de Amedeo Ansaldi, editura puntoacapo, Pasturana 2020) .
A publicat broșurile „Generi di sconforto” (Editura FUOCOfuochino, Viadana 2017); „Onfaloscopia” (Editura Babbomorto, Imola 2018); „In otto parole” (Editura FUOCOfuochino, Viadana 2029), și volumul „Breviloqui” (editura puntoacapo, Pasturana 2021).
Maurizio Manco a primit premii prestigioase, în 2016 a câștigat premiul I la Premiul Internațional pentru Aforism „Torino in Sintesi” iar în 2020 premiul de Filosofie „Le figure del pensiero”, secțiunea aforisme, cu sediul în Certaldo
Aforismele sale au fost traduse în franceză și spaniolă.

Aforisme:

„Destino” è il nome che l’uomo dà al caso per sentirsi meno irrilevante.
„Destin” este numele pe care omul îl dă întâmplării pentru a se simți mai puțin irelevant.

Si prendono decisioni irrevocabili per il sottile piacere di revocarle.
Se iau decizii irevocabile pentru plăcerea subtilă de a le revoca.
L’involontarietà con cui si viene al mondo è un abile espediente: nessuno, infatti, si caccerebbe deliberatamente in una tale trappola.
Neintenționalitatea cu care cineva vine pe lume este un expedient ingenios: nimeni, de fapt, nu s-ar arunca în mod deliberat într-o astfel de capcană.

Siamo parte di una staffetta, nella quale ciascuno porta più oltre la fiaccola dell’imbarazzo di essere uomo.
Facem parte dintr-o cursă de ștafetă, în care fiecare duce mai departe torța rușinii de a fi om.

La tendenza a prendere posizioni inamovibili sulle questioni è inversamente proporzionale a quanto se ne sa.
Tendința de a lua poziții imuabile asupra problemelor este invers proporțională cu ceea ce se știe despre acestea.

C’è una strana euforia nel veder naufragare i propri progetti. Qualcosa in noi segretamente esulta, perché l’esito infausto ne conferma i timori.
Există o euforie ciudată în a-ți vedea proiectele eșuate. Ceva în noi se bucură în secret, pentru că rezultatul nefavorabil ne confirmă temerile.

L’uomo inventò gli dèi e subito cercò di ingraziarseli con doni e offerte. Così radicata è, nel suo cuore, la tendenza alla corruzione.
Omul a inventat zeii și a încercat imediat să îi mulțumească cu daruri și ofrande. Atât de înrădăcinată în inima lui este tendința spre mituire.

L’esistenza prenatale, nella quale ogni nostro bisogno è soddisfatto, è l’inganno costitutivo, matrice di ogni futura frustrazione. A molti non basta una vita per liberarsene.
Existența prenatală, în care fiecare nevoie ne este satisfăcută, este înșelăciunea constitutivă, matricea tuturor frustrărilor viitoare. Pentru mulți, o viață întreagă nu este suficientă pentru a scăpa de ea.

Perfino una catastrofe, quando va per le lunghe, finisce per annoiarci.
Chiar și o catastrofă, când durează prea mult, ajunge să ne plictisească.

L’utopia, come il miraggio, spinge fare un altro pezzo di strada quando non se ne ha più la forza. Spesso inutilmente.
Utopia, ca si mirajul, ne împinge să facem o altă bucată de drum când nu mai avem putere. De multe ori în zadar.

Bisognerebbe prendere esempio da chi non vuole darlo.
Ar trebui să luăm un exemplu de la cei care nu vor să-l dea.
Si guarda con speranza al cielo, dimenticando che è un abisso capovolto.
Privim spre cer cu speranță, uitând că este un abis cu susul în jos.

Che qualcuno si lasci persuadere dalla pura forza della logica succede solo nei dialoghi socratici.
Ca cineva să se lase convins de forța pură a logicii se întâmplă doar în dialogurile socratice.

La rinuncia è un pentimento preventivo.
Renunțarea este o pocăință preventivă.

Il pessimismo è un’autodifesa dalle delusioni.
Pesimismul este o autoapărare împotriva dezamăgirilor.

Parlare la stessa lingua moltiplica le possibilità di fraintendersi.
A vorbi aceeași limbă multiplică șansele de a se înțelege greșit unul pe celălalt.

È una sfortuna che, per tornare alla polvere, la polvere debba passare dalla vita.
Este regretabil că, pentru a se întoarce în tărână, tărâna trebuie să treacă prin viață.

La funzione del tempo è permetterci di assumere l’esistenza nell’unico modo possibile: un istante alla volta.
Funcția timpului este aceea de a ne permite să ne asumăm existența în singurul mod posibil: clipa una câte una.

Che negli ultimi istanti ci debba ripassare tutta la vita davanti è puro sadismo.
Că în ultimele clipe trebuie să ne treacă toată viața prin fața ochilor este sadism pur.

Tormento eterno ed eterna beatitudine: due prospettive specularmente terrificanti.
Chinul etern și fericirea veșnică: două perspective la fel de terifiante.

Dio, essendo perfetto, non ha fatto il grossolano errore di esistere.
Dumnezeu, fiind perfect, nu a făcut greșeala gravă de a exista.

Il volto di ciascuno è l’atlante delle sue sconfitte.
Fața fiecăruia este atlasul înfrângerilor sale.

Forse le scimmie non trovano lusinghiero essere definite antropomorfe.
Poate că maimuțelor nu li se pare măgulitor să fie numite antropomorfe.

L’universo non fa che girare in tondo, come ogni inconcludente.
Universul nu face altceva decât să se învârtă în cerc, ca orice lucru neconcludent.

Il passato è il crimine del tempo, il futuro il suo castigo.
Trecutul este crima timpului, viitorul pedeapsa lui.

L’autodenigrazione può essere una forma sofisticata di narcisismo.
Autodenigrarea poate fi o formă sofisticată de narcisism.

Esibire le proprie piaghe o i propri trofei, due simmetriche volgarità.
A-ți etala propriile răni sau propriile trofeele, două vulgarități simetrice.

Demonizzare un uomo è pericoloso. Divinizzarlo, di più.
Demonizarea unui om este periculoasă. Să-l divinizezi, este și mai mult.

Tra gli infiniti possibili è sempre il più scadente che si abbassa a diventare realtà.
Printre infiniturile posibile este întotdeauna cel mai mic cel care se coboară să devină realitate.

La verità è sotto gli occhi chiusi di tutti.
Adevărul este sub ochii închiși ai tuturor.


Paul SPIRESCU

Ultimul cântec de adormirea fluturilor

E vremea să plecăm: latră ceasul din turn.
Paznicii spânzurați sunt de poalele nopții: priviți
prin porturi bântuite de galben, nebunii
inventează stele pentru rătăciți.

Am îmbătat copacii. Gratiile. Zidul.
Copoii joacă zaruri pe podea.
Călcați cu grijă, în câmpia albă
un fluture – complice ne va aștepta.

Știu, drumu-i lung ca un cântec de iarnă.
Casele dorm peste noi și visează urât.
Așteptăm ninsoarea care să ne cearnă.
Un copil se răstește la stele. Atât!


Presimțire

Tremurătoarea umbră a unei pajişti înierbate
umbra stufoasă-a unui cal sălbatic o străbate.

Nu o adulmecă, n-o paşte, n-o freamătă-n copite,
o întregeşte doar c-un coridor de flori închipuite.

Pesemne că la miezul nopţii va hotărî să vină
neînduplecata şi neîndurata mea lumină.

Ce pot să fac? Aştept, aştept şi iar aştept
cu-aceeaşi linişte neliniştită-n piept.

Pe cerul îngheţat şi mut, aglomerări de semne
parcă îmi prevestesc ceva ciudat. Pesemne…?


Rodica BRETIN

FUGĂ ÎN NOAPTE

Keegan conducea aşa cum era obişnuit: repede. Nu ne aflam pe autostradă ci pe un drum forestier, plin de bolovani, hârtoape, buturugi. Dar ne grăbeam. Ceilalţi ajunseseră deja pe insulă, eram ultimii rămaşi pe continent sau, cum spunea Keegan, în teritoriul inamic.
La un hop, am aruncat o privire spre rucsacul de pe bancheta din spate – se răsturnase, cumva? Înăuntru înghesuisem nişte cărţi, printre care „Mândrie şi Prejudecată”, câteva fotografii dintr-o vreme în care mai ştiam să zâmbesc fericită, plasa de prins vise a şamanilor indieni rămasă de la mama, două bilete de intrare la film, un reportofon împrumutat. Cei de la care le aveam nu mai erau pe lume, însă erau mereu cu mine, oriunde, oricând – chiar dacă aş fi vrut, nu puteam să îi uit. De ce simţisem nevoia unor simboluri concrete, materiale? Poate fiindcă oamenii sunt o specie masochistă, le place să îşi zgândere rănile sufletului. Riscasem trecând pe la apartament, însă Keegan n-a comentat, aşteptându-mă în stradă până când am ieşit cu rucsacul-urnă, plin cu cenuşa amintirilor.
Începea să se întunece. Ar fi trebuit să fim demult la debarcader, iar Keegan a apăsat acceleraţia, făcând slalom printre pietroaie, cioturi şi rădăcini. De o parte şi de alta a drumului copacii se îndesiseră, mergeam pe sub un tunel de crengi de un verde tot mai închis, până când a devenit negru.
Zdruncinătura, neaşteptată, m-a aruncat înainte; dacă nu aveam centura, aş fi dat cu capul în parbriz. Ne izbiserăm de vreun obstacol sau Keegan pusese o frână bruscă?
Nu a aprins farurile. Am coborât amândoi cu lanternele în mâini, scrutând întunericul. La niciun metru de botul maşinii, trunchiul unui arbore bloca trecerea. Nu era o ambuscadă a celor de care fugeam, doar un copac doborât de furtună sau atât de bătrân încât, putred şi găunos pe dinăuntru, se prăbuşise de-a curmezişul drumului. Era imposibil să îl ocolim şi am închis o clipă ochii, de parcă aşa l-aş fi putut face să dispară.
– Oricum ni se termina motorina peste… şapte minute, m-a consolat Keeghan.
La una dintre hurducături se fisurase o ţeavă pe sub maşină; abia acum vedeam dâra de lichid vâscos pe care Land Roverul o lăsase în urmă.
– Şi canistra de rezervă?
– Goală. N-am avut timp să trec pe la benzinărie.
Fiindcă ne-am dus după afurisitul de rucsac. Nu mi-a spus-o, nici măcar nu a gândit-o. Aşa era Keegan; căuta soluţii, nu culpabili.
– Ştiu o scurtătură prin pădure, spre Ostrovul Lupilor. Ia-o spre est.
L-am ascultat, pornind printre desişurile din dreapta drumului, furioasă pe mine, pe lume. După câţiva paşi, m-am oprit: Keegan nu venea?
Scotocea prin portbagajul maşinii, apoi a deschis portiera din spate. Când m-a ajuns, avea pe un umăr rucsacul, pe celălalt carabina Remington şi un pistol cu ţeava scurtă, parcă retezată. Mi-a întins ce îmi aparţinea.
– Mai târziu, te hotărăşti dacă îl păstrezi sau îl arunci. Acum însă, îl cari.
Am acceptat penitenţa fără un murmur. Keegan o luase înainte şi îi vedeam fascicolul lanternei plutind peste tufişuri ca un licurici uriaş. Nu mă pasionează drumeţiile prin pădure, mai ales cele nocturne. Până la Ostrovul Lupilor era vreo oră de mers printre grohotişuri, scaieţi, tufe urzicătoare sau ţepoase. Măcar îmi luasem cizmele, blugii, un pulovăr cu glugă. Putea fi şi mai rău…
Ceva umed mi-a lunecat pe obraz: o picătură de apă. Apoi a venit alta şi altele, tot mai dese, până ce nu a mai fost decât o revărsare continuă dintr-o găleată cât cerul. La început, coroanele copacilor ne-au apărat de şuvoaie; curând însă, au ajuns nişte umbrele găurite, pe care rafalele de vânt le răsuceau, le întorceau pe dos. Nu era ploaie, ci deluviu. Apa îmi intra în ochi, în nări – cred că respiram prin urechile transformate în branhii.
Keegan mă aştepta în beznă. I se stricase lanterna? Mi-a făcut semn să o sting pe a mea şi să rămân neclintită. La ce se uita? La nimic. Ţinea ochii închişi, ascultând. Ce? Nu auzeam decât picăturile lovindu-se de trunchiuri, de pietre, de…
Şi-atunci am simțit intrarea.
Keegan a ajuns primul; i-am văzut dispărând întâi umerii, apoi restul, ca într-o gaură neagră. L-am urmat fără să ezit în grota-vizuină, unde nu mai intrase apă de la glaciaţiunea Würm. Foştii locatari – urşi, lupi – nu erau acasă. Iar pe jos am găsit lemne, crenguţe, grămezi de muşchi, toate uscate!
Două minute mai târziu flăcările ardeau înalte, iar eu îi mulţumeam în gând lui Prometeu, care dăruise oamenilor o invenţie atât de utilă şi lui Keegan, care nu rămânea niciodată fără chibrituri, fiindcă n-avea nevoie − focul îl cunoştea, îl asculta.
Hainele atârnau pe mine grele, mustind de apă şi nu ştiam cum să le scot mai repede.
Dincolo de flăcări, Keegan făcea acelaşi lucru. Începuse prin a-şi azvârli cizmele, cămaşa, rămânând în pantaloni. Eu eram în sutien şi blugi, când ne-am oprit amândoi, de parcă ne-am fi înţeles. Keegan s-a lăsat în genunchi, întinzând mâinile spre văpăile care i-au lins degetele, ca o hidră de foc ce îşi recunoştea stăpânul.
Nu îl mai văzusem… aşa.
Deşi arăta ca un zeu grec, Keegan Thorson se potrivea perfect în Pantheonul Nordului: un urmaş al lui Odin emanând forţă, însă fără masivitate şi o energie echilibrată. Iar câteodată, răceală.
Prima oară când ne întâlnisem din întâmplare, mă privise detaşat, indiferent. Nu eram obişnuită cu o asemenea reacţie din partea sexului opus. Crezusem chiar… Însă Keegan nu vedea în alţi bărbaţi decât camarazi de arme sau inamici – acum îl cunoşteam destul ca să înţeleg asta. Şi mai ştiam că fuseseră destule femei în viaţa lui, poate chiar o mare iubire. Ori poate…
Trebuia să aflu. Devenise deodată foarte important.
Focul era singurul obstacol între noi. Nu l-am ocolit. Am trecut peste, fără ca flăcările să mă atingă. Surprins, Keegan a sărit în picioare, dându-se un pas înapoi.
Reuşisem să îl impresionez?
Am rămas nemişcaţi, la o răsuflare distanţă, privindu-ne. O mie de gânduri îi treceau prin minte, însă nu reuşeam să prind niciunul. În privirea lui apăruse confuzie, aşteptare; era şi dorinţă, interes, dar altfel decât mă obişnuisem să văd ochii bărbaţilor.
M-am ridicat pe vârfuri şi mi-am lipit buzele de ale lui. Mi-a răspuns la sărut – firesc, instinctiv. Apoi m-a prins de umeri îndepărtându-mă cu, speram, o undă de regret.
– Lorena este cea pe care o vrei.
A spus-o fără nicio intonaţie. Afirma o realitate, atât.
L-am privit în ochi:
– Nu în noaptea asta.
Şi era adevărat. Nu puteam fi cu Lorena până când… Trebuia să redevin eu însămi, cea dinainte de Denton Quin.
Abia în clipa aceea am înţeles ce voiam – de la el, de la mine. Îi ceream să îmi vindece sufletul, să extirpe pentru totdeauna amintirea ca o rană cangrenată ce continua să sângereze, fără să mă ucidă şi fără să mă lase să trăiesc. Voiam să uit atingerile care mă pângăriseră, să nu îmi mai bântuie nopţile, să pot închide ochii aşteptând şi altceva decât coşmare. Nu era de ajuns că îl ucisesem pe monstrul Quin. Trebuia să mi-l şterg din minte – definitiv, total.
Iar pentru asta…
Mi-am înălţat capul, iar buzele ni s-au întâlnit iarăşi. Nu a mai fost un sărut între prieteni, ci… Putea să fie şi aşa? Căldură, tandreţe, atingeri care îmi trezeau senzaţii neîncercate până atunci: plăcere, nevoia de mai mult.
Pe undeva, cumva, am pierdut controlul realităţii. M-am pomenit culcată pe nisip, în timp ce bărbatul care avea să mă readucă la viaţă îmi săruta pleoapele.
Lorena, mi-am amintit. Ea era destinaţia, locul unde trebuia să ajung. Keegan era drumul.
Şi m-am pierdut în călătorie.


Costel STANCU

* * *
vine o vreme cînd îți tragi pe nas propria cenușă
redevii copil înțelegi moartea e singura
ta jucărie adevărată aceea pe care nu o poți
strica oricît ai izbi-o de pereți cine ești tu
o pasăre tînără ce se oglindește în lac și își
corectează zborul viața o piață de sclavi legați
între ei cu lanțuri din fire de păpădie puii de o zi
ai realității se retrag speriați în ouă vine
o vreme cînd fiecare e propriul său prieten
imaginar un greier chemat să cînte la balul de
adio al furnicilor încotro încotro la poarta
raiului miroase a clanță stricată au evadat
cu toții gîndești cum a ajuns lîngă tine
această femeie doi ochi căprui într-o găleată
de întuneric frumusețea ei balsam pentru
orbii pămîntului ei da ai o inimă plictisită ca
o preoteasă într-un sat de cîmpie vara sub luna
palidă tristă singură la părinți inspiri expiri
ești încă treaz te crezi poet dumnezeu n-a
bătut nici un cui te întrebi retoric aprioric
meteoric yorik hopa se întîmplă ceva trebuie
să o iei din loc să alergi desculț cît mai departe
să îți ajungi din urmă imaginația


Romița Mălina CONSTANTIN

instinct

în plină iarnă
cobor
dintr-un stol străveziu

învăț umbletul furnicii
ca și cum aș intra
într-o catedrală

învăț să scriu un poem
să mă vindece
înghit lumina
ca și când soarele
s-ar opri curând


iluzii

zilele se cojesc
rând pe rând
în timp ce ne legăm
mai jos de bărbie
mâinile

contabilizam
pe-o singură carte
orele
până când se va lăsa de pe Stoian Militaru
până spre Centura de Nord
o ninsoare care ne va afunda
cu tot cu pavaje

nu sunt tristă
că noile grădini
poartă bulbi bătrâni de lalele

sub cer –
sarea pământului
străină
ca un ac stingher de ceasornic


tremur

râd mereu
simțind cum îmi curg ploile
ca pe zidul Berlinului

privesc cum desfaci nodurile
unde lichidul meu amniotic
deține secrete ancestrale

unghiile nu-mi mai cresc
mă despic
în fâșii pentru mama
și-n câteva petice nomade pentru inima mea

nimic nu se aude pe ape
nici un tremur în ciuturile galaxiilor

doar râsul meu dintr-un capăt în altul al lumii
și această febră a ploilor


uneori

adevărul e un muritor bătrân
pe cruce

tace și ascultă
plânsul
dinapoi

durerile lui din copilărie
se duc
înainte

nimeni nu întreabă
despre ușa deschisă
în crângul pieptului


turnul

undeva în mine
un turn
și-un fruct de plumb

liniștea
curgătoare
înaltă

cineva cu picioare lungi mă așteaptă
ca și cum piatra mea
îi chibzuiește zborul

în fragmente
somnul
se aruncă în gol

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share