Literadura nr. 24 (6)

Florentina Loredana DALIAN

Mr. Metalurgie

Azi m-a sunat un bărbat, n-am înțeles prea bine de unde
mă bunghise, dar nu vă gândiți la negândite, este că v-ați
gândit? Lasă că vă știu eu! Corect ar fi fost să spun că m-a
sunat un domn. Dar și mai corect ar fi fost pesemne –
„un manager de vânzări” de pe piața noastră liberă, din
ce în ce mai liberă și mai… aici completați dumneavoastră.
Domnului în cauză, pe care-l vom numi de acum încolo
„Mister (atenție la accent!) Metalurgie”, veți vedea mai departe de ce, îi cam frigea buza după niște
informați tehnice legate de produsul pe care îl fabrică firma noastră, mai technically correct –
informații legate de materia primă folosită la fabricarea acestuia. Și eu zic, și el notează, ori bagă la
cap, îi mai scapă și câte-o prostioară și, ca să se justifice în fața mea (de fapt, în urechea mea), îmi
zice că el nu e chimist, ci a terminat Metalurgia, iar acum lucrează de multă vreme pe comercial și,
deci, la treburi tehnice e cam „praf”.
Eu îl contrazic, hai-hai!, nu ține, las’ că știu eu că, voi, ăștia de la Metalurgie, făceați destulă
chimie la facultate, chiar îmi amintesc ce of și vai mai era pe voi și ne întrebați cum naiba om fi putând
noi să înghițim atâtea chimicale. Și din vorbă în vorbă, constatăm că, fără să ne fi cunoscut, pașii ori
măcar respirațiile ori vocile ni s-au împletit cândva prin același loc al Politehnicii bucureștene, Regia
căminiștilor, ce mi-e P1, ce mi-e P5, în cam aceeași perioadă din „timpul ce ni s-a dat” (Annie Bentoiu),
în ceața anilor 90.
Și deodată, nu știu cum, ceva s-a schimbat, în tonul meu, în respirația lui, în razele soarelui ce se
întrezăreau prin jaluzelele biroului meu. Simțeam așa ca un nod în gât și, ca să-mi revin, am făcut pe dura:
„A fost acum o sută de ani!” A râs, am râs, dar ceva a rămas suspendat în acel timp de demult și parcă sa
întors ca un bumerang înapoi. Anii noștri tineri au plutit în eter, în câmpul electromagnetic, naiba știe,
dar a fost, așa, ca o întoarcere în timp, care ne-a amintit Tinerețea. Nu că acum am fi bătrâni, nici vorbă,
dar când scriu Tinerețea cu majusculă, să se știe că eu mă refer la tinerețea absolută (cum o fi aia, un fel
de zero absolut, nici noțiunea asta n-am înțeles-o vreodată, cu toată ingineria mea), tinerețea aceea care
crede, care nădăjduiește, care iubește, care nu invidiază, „nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu
se aprinde de mânie, nu gândeşte răul, nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr.” (I, Corinteni,
5,6).
M-am întors la ale mele, mă iluzionasem cu-o scurtă pauză de masă în care să-mi savurez supa
cremă de ciuperci neapărat cu crutoane, doar desfăcusem jumătate din folia de deasupra, când Mister
Metalurgie m-a sunat prima dată, acum am mai tras de ea un sfert, întrebându-mă pentru ce pana corbului
îmi stric eu masa ca să-i dau ăluia niște informații de care doar el avea nevoie, eu nu eram obligată să…
Telefonul de serviciu sună din nou, eu – musai – iar răspund, nu salvasem numărul, nu știam că e tot el,
și am vrut să-i trag o-njurătură sau măcar să refuz politicos, dacă nu-mi venea înjurătura adecvată situației,
când Mr. Meta m-a rugat să mă uit pe o fișă tehnică pe care mi-o trimisese pe e-mail și să-i „traduc” și lui
ce zice pe-acolo, dar mi-a stat în gât, n-am putut nici să înjur, nici să refuz, oricât de politicos, când băiatul
necunoscut de demult a adăugat: „Te rog, de dragul pașilor noștri de odinioară de-a lungul Dâmboviței…”
de-atunci de demult, fiecare pe cărarea lui, dar sub același cer care aduna în sine bucuriile și amărăciunile
Tinereții noastre și timpului ce ni s-a dat.
Nu știu ce-am vrut să spun, dar cred că ați înțeles prea bine.


Ramona MÜLLER

Cărarea de nori de pe creștetul României

Fă bine atât cât poţi, dar între binele tău şi binele îndreptat
asupra celorlalţi trebuie să existe un echilibru! Întoarce-te
spre tine ori de câte ori simţi că lumea poate să existe şi să
respire şi fără ca tu să o ajuţi şi întreabă-te ce mai faci!
Daniela Bâzgă
Prima drumeție și primul antrenament montan
din Munții Făgăraș le-am efectuat pe un traseu
extenuant, dar care mi-a încântat sufletul și
privirea. Crenelurile acestor munți te invită să îi
parcurgi și să le descoperi tainele punându-te
serios la încercare. Forța magnetică a zeilor
montani te cheamă la un ritual de ascensiune și
aprofundare a măreției autohtone.
Ne îndreptăm așadar spre Vârful Lăițel, aflat
la o altitudine de 2390 metri pornind dinspre
Lacul Bâlea. Intrăm rapid pe cărarea care ne duce
deasupra Căldării Bâlea. Panta începe destul de
abrupt , iar lacul se micșorează în spatele nostru,
mulțimea de oameni pare un furnicar. După 25 de
minute ne aflăm lângă un stâlp indicator, în
Curmătura Bâlei, de unde încep să se deschidă
priveliști spectaculoase către Vârful Lăița
(2397m), Piscul Lăițel si Căldărușa Lungă cu
lacurile sale minuscule. Ne continuăm drumul,
pentru aproximativ 30 de minute, urmând poteca
marcată cu bandă albastră, în serpentine ce urcă
susținut pe versantul sudic înierbat al Paltinului.
Soarele îmi mângâie fruntea asudată. După
aproape două ore ne aflăm în Șaua Paltinului
(2350 metri) unde ne intersectăm cu traseul de
creastă marcat cu bandă roșie. Drumul nostru
continuă spre sud traversând o mică pajiște.
Marcajul este destul de vizibil. Urmează un pasaj
de stâncării între creasta principală și coastele
Muntelui Lepșița. Către vest se înalță Turnul
Paltinului (2397 m.) pe sub care trecem. Urcăm
din nou pe partea dreaptă. Poteca se îngustează,
strânsă parcă de fermoarul bolovanilor cu care
trebuie să îți împrietenești umbletul și pașii.
Traversăm o porțiune mai expusă, pentru care au
fost montate niște cabluri ajutătoare. Străbatem
zona cu stânci de deasupra Căldării Pietroase a
Văii Doamnei ajutându-ne din loc în loc de
cabluri. Traseul mă surprinde la fiecare pas, la
fiecare unghi și îl parcurg cu mare atenție.
Panoramele se deschid larg, la fel și aparatul foto.
La capătul acestei porțiuni atingem Șaua
Doamnei (2294 metri), unde urcușul se mai
domolește si profităm din plin.
În dreapta noastră tronează Vârful Lăița (2397
m), pe care îl ocolim prin pajiștea verde si întinsă.
Urmează o porțiune de creastă mult mai
accidentată. Mușchii ambiției se pun în funcțiune
pentru a susține efortul, deloc neglijabil. Greu,
extenuant! Abisul cere timp de încântare, dar
adrenalina își face de cap prin tot corpul meu. Nu
am vreme de uitare. Pentru cei cu rău de înălțime
nu este indicată oprirea în acest loc. Văile adânci
mulate glaciar în epoci milenare și prăpăstii
înfometate ne raportează dimensiunea umană la
imensitatea și măreția muntelui. Norii se opresc
brusc pe creastă exact la limita dintre județele
Argeș și Sibiu, ca și cum Dumnezeu ar fi trasat
un hotar de mare altitudine. În stânga revărsări de
nori, în dreapta senin absolut. O imagine
permanentă pentru memoria mea afectivă și
retina temporală. Pe creștetul României
Dumnezeu a făcut cărarea pe mijloc.
Ne aflăm în Șaua Lăițel. În fața noastră se
înalță falnic Vârful Lăițel, destinația noastră
finală. Urcăm susținut, în serpentine calme. Nu ai
timp nici de gânduri. Arena montană verticală
este o matcă de frumos, în care jăratecul
încăpățânării și al răbdării devine lupta cu tine
însuți. Spre final traseul se transformă aproape în
cățărare pe stânci și bolovani. Ajungem pe vârful
rotunjit al Lăițelului. Simt că m-am împrietenit
cu Făgărașul. Ca răsplată a străduinței mele,
premiul pe care îl primesc este o panoramă largă
pentru care superlativul absolut reprezintă gradul
maxim de încântare a simțurilor. De aici se
deschide spre vest o superbă perspectivă a
Vârfului Negoiu cuprins de cețuri, situat la 2518
metri, prințul montan al Făgărașului. Jos la baza
lui, vedem căldarea Călțunului și lacul cu același
nume, de un albastru covârșitor. Norii își fac în
scurt timp apariția și lângă noi, fluturând un voal
alb în jurul crestelor stâncoase. Frumosul trudit
face popas de odihnă.
Sunt recunoscătoare din nou pentru tot!
Pentru iubirea durabilă cu rădăcini puternice,
pentru firesc, pentru prea-plin și pentru golurile
umplute cu amintiri, pentru etapele finalizate și
noi începuturi. Ecuația deplină a unei zile și a
unei vieți.


Gheorghe ONCIOIU

„Uscând o lacrimă”
In memoriam-Dumitru Negoiță

Dintre atâtea cuvinte, care s-au spus – și sau
spus destul de multe – nu prea știu pe care să
le aleg pentru a exprima starea de fapt dintr-o
astfel de împrejurare. Dar cred că unul singur ar
fi de ajuns, și anume durere. Durere la pierderea
unui OM, și, pot spune, chiar a unui prieten. Un
OM care a fost în stare să ia viața în piept, și să
se lupte nu numai cu ea, ci și cu forțe potrivnice.
Un OM care și-a dorit întotdeauna să rămână
ceva în urma lui. Instrumentele pe care le-a avut
la îndemână au fost dârzenia sa și scrisul. A scris
și a publicat cărți; a avut bloguri, unde a publicat
articole, având o sumedenie de comentatori; a
înființat o revistă, al cărei redactor-șef a fost; a
adunat pe iubitorii scrisului din județ, unindu-i în
Filiala Buzău, a LIGII SCRIITORILOR
ROMÂNI, căreia i-a fost președinte și apoi
președinte de onoare.
Acesta a fost – așa cum s-a autodefinit –
MICUL ȚĂRAN, care, USCÂND O
LACRIMĂ, a adus o contribuție semnificativă la
îmbogățirea zestrei gândirii românești, prin
scoaterea la suprafață a unor fapte necunoscute
multora dintre semenii săi, și, cel puțin, a
numelui unui erou al neamului, care zăcea în
uitare.
Pentru toate astea, nu pot să spun decât
aceleași cuvinte care s-au mai spus: Drum lin
spre stele, ȚIE, devenit deja un MARE ȚĂRAN,
și odihnă veșnică!


Dumitru Ion DINCĂ

Supremaţia logosului

Rodul unor îndelungi gestaţii în care autorul a cunoscut sau, mai mult
decât atât, a fost direct implicat, dând relief ferm unor „exerciţii” de
introspecţie şi, deopotrivă, perspectivă asupra lumii, Ştefan Iovan dă în „A
doua cădere în Paradis – despre cuvânt şi nume în vremuri neprielnice pentru
comunicare” (Ed. MAD Linotype, 2021) măsura supremă a unei rostiri
dincolo de imaginarul cu care operează majoritatea cercetătorilor. Pentru că,
aşa după cum mărturiseşte, „abordează cuvântul în care locuim ca parte a
Creaţiei, textul în sine resimţindu-se însă de formaţia cuiva care are exerciţiul
filologic şi pledează pe această cale pentru identitate”
În paleta ideatică, instrument pe care Ştefan Iovan îl îndrăgeşte, logosul
este reflexul tutelar al puterii divine, al forţei de gândire şi de creaţie, care
defineşte în fond sensul iniţiatic al chemării programate. Nimic nu se produce întâmplător în viziunea
acestui autor înzestrat cu un pătrunzător spirit, care ţinteşte numai către profunzimi, adică spre acele
zone mai puţin cunoscute sau cercetate, dar de o mare forţă cognitivă.
În accepţia lui Ştefan Iovan vorba, ca vehicul al comunicării şi deci al cunoaşterii nu are nimic
colectiv, numai limba fiind comună. De altfel, lingvistica a fascinat mai înainte de toate creatori de
mare forţă, analiza limbii aducând în impresionanta sferă a comunicării interpretări dintre cele mai
diverse şi spectaculoase.
Un gânditor adevărat nu poate fi încadrat în tipare rigide. Nu putem rupe cuvântul de formă.
Se pot crea alte limbi dar tot pe baza cuvintelor, de aceea multe experimente, cel puţin în domeniul
literaturii, chiar dacă au dominat un timp, au eşuat. Cazul textualismului care nu a abordat decât o
situaţie statică, momentană a formei, când de fapt aceste componente sunt într-o mişcare şi dezvoltare
perpetue.
Pentru a fi mai convingător autorul simte nevoia să releve faptul că a înţelege limpede
irealitatea spaţiului şi timpului, faptul că aceste concepte, numai aparent abstracte, sunt în fond limite
ale propriei noastre forţe de înţelegere. Spaţiul şi timpul pe care îl percepe individul sunt infinit mai
mici în comparaţie cu marele infinit şi infinit mai mari în comparaţie cu raţionamentele.
De remarcat la Ştefan Iovan eleganţa discursului interpretativ, în special după separarea
limbilor, la Babilon, o primă exegeză în opinia cronicarului (D.I. Dincă) asupra acestor evenimente
care au marcat devenirea gândirii din Antichitate. Evoluţia spre conturarea mai multor limbi, în fond
extinderea teritoriului comunicării, pare a fi „secretul unui început lingvistic, autorul prin «A doua
cădere în Paradis» făcând un demers fascinant pentru a desemna diversitatea lingvistică, inaugurând
prin acceptarea despărţirii apelor de Babilon, naşterea omului social.”
Semnul devine cheia în care descifrăm sensul lumii, evoluţia limbajului relevând forţa cuvântului ca
vehicul al comunicării, indiferent de spaţii geografice sau de categoriile şi conceptele cu care se
operează. Tăcerea poate fi, ca la Iov, o categorie sau concept al cunoaşterii în descifrarea sensurilor
existenţiale. Prin extensie, tăcerea ca o categorie fundamentală care defineşte însăşi existenţa
individului, raţiunea lui de a fi.
Gândim şi chiar rostim: de ce forţa divină nu ne spune prin cuvinte ceea ce vrea de la noi? Dar
uităm că numai noi, oamenii, vorbim prin cuvinte inexacte, insuficiente, unilaterale. Divinitatea, sunt
convins, operează cu alt limbaj, alt mijloc de transmitere a voinţei sale. Acest mijloc poate fi întreaga
viaţa a lumii exterioare şi tot ceea ce a acumulat existenţa în sufletul nostru.
Numai o simplă lectură a sumarului cărţii este în sensul celor afirmate mai sus revelatoare.
„Diversitatea ca pedeapsă divină. Sau aruncarea adevărului în exil; Semina verbi. Sau viaţa ca o nuntă
fără sfârşit; Creanţa ideală. Sau despre eroarea care ne tulbură destinul; Rebecca. Sau mitologia
feminităţii etc.” Şi un Jurnal (atipic) de autor – „Despre interpretare; Pelerin la biserica Sf. Silvestru;
Amintiri despre Saint-John Perse, Michel Foucoult, Amintiri despre George Steiner.” Se detaşează
pregnant „Turnul Babel. Amestecarea limbilor; Seminţia lui Sem; Saint-John Perse”.
Conceptele sunt pentru Ştefan Iovan nu instrumente cu care încearcă sau cu care îşi construieşte
discursul ideatic, ci norme clare prin care se autodefineşte procesul existenţial şi, mai ales, cel al
cunoaşterii. Fineţea observaţiilor, acurateţea ideilor, asocierile pe care le produce plasând o serie de
evenimente din evoluţia omenirii în teritoriul lingvistic, deci al comunicării şi cuvântului, fac din
această carte una de referinţă în gândirea contemporană. Ştefan Iovan poate fi aşezat în galeria unor
exegeţi de talia lui Petru Creţia, Ioan Petru Culianu, Constantin Noica.

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share