Spații culturale nr. 82 (5)

Valeriu SOFRONIE

Lucian Blaga: Poemul poemului
(Un gând aniversar)

Înainte-mergătorul. În lumea spiritului, întotdeauna există o pre-mergere esențială, un prezent care anunţă viitorul, sau, mai bine spus, un prezent care se lasă anunțat de viitor. Indiferent cum am spune, avem același lucru în vedere: o operă autentică, o asemenea operă fiind şi cea blagiană, nu se construieşte din aproape în aproape, fragmentar, adunându-şi material din psihismul autorului, din conjuncturile ideatice şi răscrucile timpului pe care îl experimentează. Un astfel de mers orb, la întâmplare, nu ar putea niciodată comunica un sens supraindividual. E un fapt evident acela că, ceea ce nu are destin în sine nu poate sta în temeiul destinului altora. Tocmai această semnificație supraindividuală, care face ca opera lui Blaga să fie rezonantă în Daseinul omului generic, nu doar în cel al autorului, ne cere să identificăm o premergere esenţială. Aşa cum s-a întâmplat cu cea mai mare premergere din istoria mântuirii: Hristos nu a venit neanunţat. Toate cărţile vechi-testamentare vorbesc despre el, îl pre-vestesc. În limbaj heideggerian, ideea aceasta este rostită astfel:
„Înainte-mergătorul nu pleacă însă într-un viitor, ci el soseşte plecând din viitor, în aşa fel încât în sosirea cuvântului său nu ajunge la prezenţă decât viitorul. Cu cât mai pur survine sosirea, cu atât mai esenţială devine rămânerea. Cu cât mai ascuns se agoniseşte ceea ce stă să vină în rostirea înainte-mergătoar, cu atât mai pură este sosirea.” .
Momentul la care ne vom referi întruneşte toate condiţiile enumerate în text: pre-mergerea (anunțul unei sosiri), veridicitatea / adeverirea mesajului, caracterul de „ascuns” al acestuia și care induce în eroare, făcând ca privirea să rămână oarbă în fața ființării deschise. Ne întrebăm cu dreptate: ce tip de rostire esenţială poate aduce viitorul în prezent? Dacă vom păstra în continuare linia de înţelegere heideggeriană, atunci vom identifica răspunsul în ceea ce îndeobşte numim „rostire poetică”. Poezia, prin însăşi natura sa, poate reuşi această scurtcircuitare a axelor timpului, dar și a substanțelor metafizice, de regulă necomunicante, făcând cu putinţă revelaţia, chiar dacă metaforică, metafora fiind materia revelatoare a ascunsului:
„Fiinţa, ca destin ce destinează adevăr, rămâne ascunsă. Însă destinul lumii se vesteşte în poezie, fără să se fi revelat deja ca Istorie a fiinţei. Gândirea…, cu deschiderea ei către Istoria lumii, ajungând la cuvânt în poezie… este de aceea în esenţa ei mai originară şi, astfel, ea aparţine mai mult viitorului…”.
Destinul operei blagiene, construcţia filosofică cvadri-trilogistică a ajuns la cuvânt în poezie, înainte de a ajunge ca operă filosofică în act. Înainte de a se împlini ca filosof, Blaga a fost în constituţia sa culturală fundamentală Poet, punând în lucru o înţelegere pre-filosofică (dar nu mai puțin filosofică), pe urmele căreia discursul său filosofic ulterior se va croi exemplar. Pentru cei care nu pun în contul poeziei mai mult decât fantezie şi imaginaţie, situaţia aceasta poate fi înțeleasă şi ca un fel de profetism. Poezia scoate cuvintele din ordinea familiară în care convieţuiesc cu lucrurile şi le face purtătoare de mesaje „divine” (luăm termenul în cea mai laxă semnificaţie a sa, pentru a nu leza, în primul rând, sensibilitatea blagiană, atât de mult încercată în lupta cu armatele cerului):
„Rostirea poetică conţinută în imagini strânge laolaltă într-o unică expresie luminozitatea şi ecoul strălucitoarelor apariţii cereşti, întunericul şi tăcerea a ceea ce este străin. Prin înfăţişările sale, zeul ne intrigă, introducând un element străin în realitatea care ne este familiară.”.
În universul poeziei cuvintele se transfigurează ontologic, aşa cum, în cele şase zile ale Creaţiei, cuvintele lui Dumnezeu devin Lume. Înţeleasă pe linia şi în perspectiva unei gândiri originare,
„rostirea poetică este ,,existenţă”… Rostirea poetică este prezenţă în preajma zeului şi pentru zeu. A fi prezent înseamnă: pur şi simplu a fi gata pentru ceva fără a voi nimic, fără a aştepta nicio reuşită. ,,Prezenţă în preajma” înseamnă: purul fapt de a lăsa să ţi se rostească prezenţa zeului.” .
Presupunând că argumentul nostru simili-heideggerian ar avea trecere în fața reprezentanţilor unei critici filosofice binevoitoare, atunci o singură întrebare se mai cere pusă: În care poezie blagiană se întâmplă toate acestea?
Poemul poemului. Cred că se poate cu temei afirma că Eu nu strivesc corola de minuni a lumii nu poate fi aşezat în orizontală cu restul poemelor ce alcătuiesc volumul de debut. Acesta, ca poem de deschidere, dacă vine înaintea celorlalte, nu vine doar în sens temporal, ci aprioric-existenţial, deschizând locul în care poemele se vor aşeza ca poeme. Poemul Eu nu strivesc corola de minuni a lumii se arată a fi mai mult decât un poem ființător. Dacă restul poemelor sunt fiinţări unele alături de celelalte şi laolaltă co-ființări în lumea operei, poemul acesta are rol de a explicita însăşi fiinţa poemului (fiinţa fiinţării), punând în discuţie chiar sensul poeziei. Avem în faţa noastră o singularitate, care tocmai de aceea nu este singularitate (ajungând, până la urmă, să se regăsească în toate creaţiile lui Blaga, așa cum singularitatea Big-Bang-ului a devenit constitutivă întregului Univers derivat din el) care face vizibilă, chiar în sens programatic, condiţia de posibilitate a poemului (blagian) ca poem.
La cea mai simplă „privire ambientală” aruncată asupra pieselor Poemelor luminii, constatăm că, în pofida titlului, nu toate poemele sunt dedicate „luminii”. Cele mai multe dintre ele vorbesc despre lucrurile „mici”, dar de însemnătate mare pentru poet, cum ar fi: gorunul, ghimpii, visele, mugurii, vlăstarii, vițele roşii, părul iubitei, braţele, mâinile, sângele, trupul, cenuşa, buzele, ochii, florile etc. Numai Eu nu strivesc corola de minuni a lumii cuprinde în raza privirii misterul ca mister. Alte poezii îl utilizează ca „scândură de salt” în vederea scoaterii la lumină a unor mistere particulare (părul şi buzele iubitei, respectiv, credința ce-și caută munții spre a fi mutați din loc):
„în părul tău,/ eu, ameţit de valurile-i negre şi bogate,/ visez/ că vălul ce preface în mister/ tot largul lumii e urzit/ din părul tău” (Din părul tău);
„Un văl de nepătruns ascunde veşnicul în beznă/… /află-l fiecare,/ aşa cum eu îţi aflu buzele pe întuneric” (Veșnicul);
„Eu am crescut hrănit de taina lumii/… / nemărginirea sărutatu-m-a pe frunte şi-n/ pieptu-mi larg/ credinţa mea o sorb puternică din soare.” (Dar munții unde-s?).
Dacă ar fi să vorbim despre „înfrăţirile” poemului Eu nu strivesc corola de minuni a lumii cu alte producții de-ale autorului, va trebui să ieşim din zona implicit-filosofică a poeziei şi să intrăm în cea explicit-filosofică a aforismelor scrise în perioada 1917-1918 şi publicate în același an cu Poemele luminii, 1919. În mod paradoxal, încifrările din Eu nu strivesc corola de minuni a lumii, în Pietre pentru templul meu tentează o explicitare, atât cât poate explicita un aforism. Explicitarea, în măsura în care aceasta s-ar produce, nu survine prin tehnica reducerii necunoscutului la cunoscut (a înlocuirii variabilelor prin constante), ci prin juxtapunerea necunoscutelor eterogene, în speranţa că, în acest fel, se poate crea un câmp semantic care poate emana o semnificaţie nouă :
– „Câteodată, datoria noastră în fața unui adevărat mister nu e să-l lămurim, ci să-l adâncim așa de mult, încât să-l prefacem într-un mister și mai mare” . Toți cei care au trecut prin Cunoaşterea luciferică şi Cenzura transcendentă pot înţelege că „adâncirea” pe care, poetic, o rosteşte Blaga aici va fi conceptualizată mai târziu drept „integrare în mister”, adică nu „disimulare” (reducere a misterului la o simplă aparență) ci, dimpotrivă, revelare a misterului ca mister, cu precădere în sensul minus-cunoașterii. În poemul Eu nu strivesc…, echivalentele metaforice ale aforismului de față ar putea fi găsite în formule de genul: „eu cu lumina mea sporesc a lumii taină”, „aşa îmbogăţesc şi eu întunecata zare/ cu largi fiori de sfânt mister”, „tot ce-i neînţeles/ se schimbă-n neînţelesuri şi mai mari”.
– „Sunt lucruri care nu pot fi înțelese decât vag. Și ar trebui să ne mulțumim cu atât; din nefericire însă noi încercăm să le înțelegem mai precis și, ca urmare, ne trezim că nu le mai înțelegem deloc…”. Este ceea ce credem că a comis, ca păcat faţă de propria-i concepţie de tinereţe, însuşi Lucian Blaga, atunci când, mânat de orgoliul luciferic la care, de regulă, întârzie cei nedesă-vârşiţi, care abia au luat drumul dramei individuate a cunoaşterii, a crezut că poate reduce „misterul” la „diferenţiale divine” (aceasta face obiectul unei tratări separate). Terminând de citit lucrarea Diferenţialele divine, rămânem exact cu această impresie: că nu mai înţelegem nimic din ceea ce obişnuiam a înţelege la Blaga prin „mister”, şi asta deoarece s-a dat curs imboldului savantului din Blaga de a „înţelege mai precis” ceea ce, vag fiind, lăsa totuşi portiţa unei comprehensiuni, fie ea şi de tipul celei dogmatice a postulării soluţiei în transcendent. În poemul Eu nu strivesc…, echivalentul metaforic al celui de-al doilea aforism ar putea fi identificat în formula: „Lumina altora/ sugrumă vraja nepătrunsului ascuns/ în adâncimi de întuneric”.
Noutatea absolută a poemului Eu nu strivesc… este aducerea în lumină, deschiderea misterului ca mister. Aşa cum în Fiinţă şi timp, deschiderea se face prin ființarea-în-lume a omului, în poemul blagian deschiderea se realizează prin ființarea-în-mister. În acest sens şi pe această line, numai Desein-ul poate să aibă o lume şi, astfel, poate să se mişte în interiorul ei, să se preocupe de cele întâlnite în ea, să le manevreze, atingă, mute, distruge chiar. Lumea este condiţia de existenţa a lucrurilor iar faptul-de-a-fi-în-lume, ca şi constituent fundamental al omului, este determinaţia care îi permite acestuia să se relaţioneze cu ceva de genul „lume” şi, prin ea, cu tot ceea ce o populează. Propriu vorbind, deşi este prezentă încă de la început, omul ajunge la conştiinţa lumii foarte târziu. Cum spuneam mai sus, numai pentru că vine mai târziu, ea, lumea, trebuie să fi venit mai devreme. Istoriceşte vorbind, omul întâlneşte întâi lucrurile în calitate de obiecte-la-îndemână, spre a fi utilizate în diferite contexte particulare. După o rătăcire printre lucruri şi ajungerea în situaţia de a se defini pornind de la ele (şi nu de la sine), omul reuşeşte saltul întoarcerii către temeiurile lucrurilor, unul din acestea fiind chiar lumea. În concluzie, dacă e să reducem multiplicitatea tematică a gândului heideggerian la o simplă concluzie, omul este apriori intra-lumesc.
Omul, după ce o lungă perioadă s-a odihnit la umbra animalităţii, fiind preocupat doar de supravieţuirea în lumea dată, a devenit ulterior subiectul unui salt de proporţii cosmice într-o altfel de existenţă: existența-întru-mister. Numai despre acest om ar putea să spună Blaga că se înfăşoară în mister, precum omul heideggerian în lume. Misterul, pentru moment, ţine loc de lume. În fapt, lumea, aşa cum o vedem într-o primă instanţă este doar semn al Misterului, un derivat al acestuia. Omul trăieşte şi respiră în mister, chiar şi atunci când este preocupat de satisfacerea nevoilor primare, când se dedă celor mai cotidiene preocupări. Comportamentul său are sens de-acum numai într-un asemenea referenţial. Dacă nu înţelegem imaginea / atmosfera poetică blagiană de ansamblu în această manieră, nimbul care se desenează deasupră-i, vom rata înţelegerea creaţiei sale. Oricum, vom pleca cu un poet și vom ajunge la capăt cu un altul, pierzându-l undeva pe drum. Lucian Blaga a presimţit aceasta în poemul despre care vorbim. A presimţit-o poetic. A presimţit-o în singurul mod posibil în care o putea face. Poetul spune prin intermediul poemului său ceea ce spunea şi Heraclit străinului care a venit de la capătul lumii să cunoască un filosof în carne şi oase şi care, în locul unei imagini nobile care să-i producă mulțumire, întâlneşte un bătrân înfrigurat în jurul unui foc: „E mister şi aici!”. În poemul Eu nu strivesc… Blaga ne spune: „E mister şi aici!”. Mai târziu, când operatorii filosofiei mature vor problematiza teoretic orizontul, va spune chiar mai mult: „E numai mister aici!”.


Valeria MANTA TĂICUȚU

deschizătorii de drum

suntem culți mergem la muzeu deschizătorii de drum stau acolo
fotocopiați, photoshopați, încremeniți în hârtie lucind stins sub geamurile antiglonț
mai scumpe decât amintirea decât imaginea decât simbolul
știu deschizători de drum măcelăriți în lut, în bronz în marmură de la buget
se uită la ei deschizătorii de sticle o dată pe an, când e liber la coroane la jerbe cu
regrete eterne și marș pe sub arcuri de triumf în sunet de fanfară
deschizătorii de sticle sunt țepeni de la scara lor socială îi ține un junghi
de aleși votați ai neamului ai râului ai ramului care de fapt habar n-au ce-i cu ei
de unde-au apărut din ce subteran din ce margine fără lumină din ce văgăuni
cu umezeli de șarpe de uter veninos plin cu ouă microscopice
milioane și milioane de viitori deschizători de sticle așteaptă acolo
eclozarea ca să mișune prin legea junglei prin ideile lui Darwin și Marx și Lenin
cu alții ca ei, poate cu deschizătorii de cortine actorii glorioși băutorii înrăiți de alcool și putere
pentru ei Dumnezeu e în sticla de whiskey, în polonicul cu caviar, în șervețelul
cu care s-au șters la gura băloasă și-apoi au desenat pe el harta lumii mai mototolită
decât un bilet de tramvai prin realitatea care le cântă în strună
e plină realitatea asta de băieți deștepți și frumoși, puși la îngrășare, puși pe trai bun
pe croit taxe din piele de contribuabil, jumătate om călare pe jumătate de iepure șchiop
croitorii de taxe spun basme, ne hrănesc doar cu ele și noi adormim, prunci
ținând în mână un măr jumătate rumenit jumătate otrăvit


Calistrat COSTIN

Pastel cu „ceasul morții”!

Furtună, vijelie, dezastru, stânci curg la vale ca lava,
arborii falnici se frâng secerați de trăsnete, fulgere,
băierile cerului s-au dezlănțuit, plouă năprasnic,
ploaie tulbure, leșie, apă și foc, fluvii de scrum se
cobor înspre marea cea mare,
vâlvătaie, vaier, pământul se surpă. Hăuri se cască
și-n vintrele lor se scufundă palate cu oameni cu tot,
comori ajung în străfunduri –
viitoare mine de aur peste alte și alte milenii
și…
Și trece furtuna, sinistrul, se-așterne din nou calmul,
stătătorii în genunchi care cerșeau îndurare neantului
în vorbe fără șir, iată-i scăpați numai cu frica, dintre
ruine se salvează ce se mai poate, jale, plânset, unii își
blestemă ceasul în care s-au născut,
se dau de ceasul morții
și…
Și iese soarele, se face frumos, viii cu viii,
morții cu morții,
iarăși trece timpul, trece iarăși o seamă de muritori
se apucă de făcut istorie,
planuri peste planuri, iarăși „bâlciul
deșertăciunilor”, iarăși „omul cel mai prețios
capital”, iarăși Prometeu, iarăși Faust, iarăși Hamlet,
iarăși comedia erorilor, comedia ororilor,
iarăși „non omnis moriar”,
până la proxima vijelie, până la următorul potop
când iarăși și iarăși
o seamă de stătători în genunchi vor cere
neantului îndurare!


Obicei

În grădina lui Dumnezeu a fost călcat
în picioare un om.
În ograda unui om a fost călcat
în picioare Dumnezeu
Povestea se repetă de la
începutul lumii,
nimeni n-are nimic de zis,
și om și Dumnezeu își vede fiecare
de treburile și de rănile proprii
nepreaînțelegând ce se întâmplă
și de ce toate sunt așa cum sunt.
Rareori când curge câte-un strop
de sânge
se vede ici-acolo câte-un fir de iarbă
care plânge.
Nu mai are nicio importanță
cine pe cine calcă în picioare,
de milenii obiceiul acesta
nu mai doare.


Vraiște în istorie

În istorie au murit mai mulți dintre
cei care cred decât dintre cei care știu
„au murit” adică „au fost uciși”,
de către cine, veți întreba,
ei bine, asasinii s-au ales dintre
acei fii ai lui Dumnezeu care
nici nu cred, nici nu știu;
ce-i de crezut și ce-i de știut în
istoria crimelor lumii
prezintă prea puțin interes…

Se bănuie doar că ucigașii sunt niște
pui de cățele
dintr-o istorie apocrifă, iar El,
Atotputernicul,
un figurant într-un spectacol fără
sare și piper,
regizat de o seamă de tolomaci de
artiști, amatori
lipsiți de talent
ocupați până peste cap cu
scrisul istoriei
după pofta Tâmpeniei lor.


La o șuetă cu marea cea mare

Mare, lupoaică bătrână, hoașcă blândă-bolândă,
zi și noapte neostoită, mereu în călduri,
plină de zemuri gustoase, de draci și de nuri,
mi te așterni înșelătoare, languroasă
pe umbră, jos la picioare
te guduri ca o cățea mofturoasă și te retragi
tiptil, parșivă, sfioasă,
ascultătoare, recunoscătoare,
în dans delicat de spume –
„du-te vino” amețitor, văluitor, ucigător,
o dată, de două, de nouăzeci și nouă de ori,
în felul tău viclean de amantă totuși credincioasă,
dai să-mi surpi din dragoste, pacoste, nisipul de sub tălpi,
ți-e drag de mine și ți-e dor, m-ai ghicit,
vrăjitoareo, da,
m-am înstrăinat, mi-e urât de pustia de lume
în care ți se face silă și să mori,
și-ai vrea, sărindu-mi astfel într-ajutor,
să m-aduni de pe drumuri la sânul tău
răscolitor, de multe patimi lumești primitor!
Îmbătat de aromele tale de muiere nărăvită
în farmece care mai de care mai dumnezeiești
și mai diavolești, și de moarte, și de sfântă reînviere,
și e lesne, umedă, înzorzonată spurcăciune,
să mă ademenești
între vălurile și valurile tale nebune,
și să mă pierzi în labirintul tău molatic,
lupoaică bătrână, putoare, dulce duhoare,
mai stai, nu te grăbi, toate la timpul lor,
aibi milă și răbdare,
mai lasă-mi răgazul măcar pentru un ceas
de infinit și pentru încă unul de pierzare!


Ca la un semn

Au căzut din cuib cântând puii paserii măiastre,
și pământul, somn și gând, dorurile lui sihastre
se cutremurară-n sine, tresăriră-n cor jivine
cu dureri arzând în gheare,
se făcură guri streine tainele să i le care,
duhuri rele, vestitoare de urgii și
nedeslușite vine…
O, dar Doamne, cum mai simte și cum află
„împăratul”, codrul frate mușcătura plănuită,
dintele înveninat,
și cum frunzele dau vuiet ridicând suflarea toată,
neam adânc și cărăruiet, încercat adesea pe roată!
Au sărit ca la un semn mirii cântecelor noastre,
duhurile lumii bune spre-a urca din nou în cuib
puii paserii măiastre!


Legendă perfectă

M-apropiu de buza fântânii părăsite de mult,
de cuibul de șerpi din adânc,
le-am adus de mâncare,
de bună seamă sunt blânzi, uitați și flămânzi.
Povestesc mai bătrânii că șerpii aceștia
sunt stafii, feciori de moroi
ispășind o pedeapsă,
trăiesc, mor, acolo și numai acolo
de câteva sute de ani ne-ncheiați,
fântâna-i de-o mie de stânjeni anume săpată,
și n-o pot sui chiar de-ar vrea,
dar nu mai vor, au renunțat…
este ora când foamea-i frământă și-i roade,
sunt orbi, trebuință de ochi n-au (mai) avut,
le vărs lapte cald pentru toți,
nu știu câți or mai fi…
La-nceput au fost doi și, zic unii,
tot doi au rămas,
însă nu primii doi, alții doi, și iată cum:
când se naște, firește din dragoste, vreunul,
un altul – al treilea – dispare,
când unul se stinge împovărat de ani,
exact în aceeași secundă menită
un altul în locu-i apare!
Al treilea de fapt nu există decât ca un duh
între viață și moarte,
și nici n-ar putea exista când
legenda-i atât de perfectă…
Nu i-am văzut, nu m-au văzut niciodată, dar
cu drag le aduc lapte cald, cu miere și sânge de vrăbii,
odată și-odată cei doi ar putea să devină
iar oameni și multe-or avea să ne spună!…


Poate mâine

Ne vom retrage-n umbre că soarele-i ca jarul
și vom ieși spre seară să respirăm prin parcuri,
odată cu lăsarea amurgului și-a nopții
nu ne vom mai distinge
și se va crede poate că suntem nălucire,
vom merge la culcare ca-ntotdeauna singuri
cu gândurile noastre
zicând că „poate mâine”,
ne vom ascunde-n plăpumi și ne vom zvârcoli
până spre zorii zilei,
ne vom scula, ne vom spăla, vom bea un ceai
ori o cafea și vom fuma, vom umple geamantane
cu fel de fel de lucruri,
ne vom urca în tren, în avion, vom evada
și nu ne vom întoarce, doar de-asta am plecat –
să nu ne mai întoarcem,
și unde vom ajunge, tăcuți, și mai tăcuți
ne vom privi-n oglindă și vom vedea ce alții
în noi nu pot vedea: întâi că n-am murit,
apoi că mai e timp,
și iarăși la amiază ne vom piti în umbre
că arșița-i de spaimă
și seara vom zbura să ne plimbăm prin parcuri
și noaptea ne vom strânge sub plăpumile calde
zicând că „poate mâine”,
și-n zori, și tot mai rar, vom vrea să plecăm
în altă mare aventură – plecarea spre neant,
ne-nfășurăm în mantii, aproape dispărând,
am vrea să mai oprim o clipă moara vremii,
biografia care ni s-a umplut de fapte multe și mărunte
am vrea să mai rămânem s-adăugăm ceva, un
amănunt, să retușăm o geană, o gură, o sprânceană,
dându-ne bine seama că ieri puteam fi alții,
mai buni ori și mai răi, precum va fi fost cazul,
un bob zăbavă-am vrea pentru un punct sau două,
trei, un semn, o frază și de ce nu, o-mpărtășanie,
să ne-ngrijim de noi, să ne-ngrijim de toate, dar…
cade din nou seara, amurgul, vine noaptea,
am ostenit,
ne cuibărim sub plăpumi cu gândurile noastre,
averea cea din urmă, zicând că „poate mâine”…

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share