Literadura nr. 24 (5)

Nistor TĂNĂSESCU

(16 aprilie 1960-12 martie 2022)
Poet, publicist, licenţiat în ziaristică.
S-a născut în comuna Florica (o vreme sat al
comunei Mihăileşti), județul Buzău. Discret ca
poet, este prezent în publicistica locală
(semnează şi cu pseudonimul Martin Tronaru),
fiind preocupat şi de eseistică, critică, de
literatura speculativă în general.
Debutează cu versuri în „Viaţa Buzăului”, în
perioada liceului, apoi în „Luceafărul” (1984),
prezentat de consăteanul său Ion Gheorghe. Este
primul laureat al Premiului Uniunii Scriitorilor,
la Festivalul Naţional de Poezie „Nicolae Labiş”
(introdus începând cu ediţia a XVI-a, 1984), şi al
premiilor revistelor: „Familia”, „Astra” şi „Viaţa
Românească”. În anul 1986, la propunerea
Constanţei Buzea, revistele „Viaţa studenţească”
şi „Amfiteatru” îi acordă Premiul I pentru poezie
pe Centrul Universitar Bucureşti. Până în 1989,
publică constant în „Luceafărul”, „Amfiteatru”,
„România literară” şi S.L.A.S.T. (Suplimentul
literar al Scânteii Tineretului), versuri şi recenzii.
Ziarist profesionist, activează în presă de la
1 octombrie 1989 la: „Viaţa Buzăului”, „Opinia”,
„Muntenia”, „Buzăul” (primul săptămânal
buzoian postdecembrist, ca redactor-şef),
„Evenimentul zilei” (redactor-corespondent încă
de la înfiinţare); concomitent, colaborează la
„Jurnalul de Buzău”(seriaI), apoi este al doilea
redactor şef (cronologic) al cotidianului
„Informaţia Buzăului”. Din 1996 lucrează ca
ziarist militar în redacţia mensualului
„Informaţia poliţiei”, devenit ulterior
săptămânalul „Amprenta” (redactor-şef până la 1
martie 2007). Se numără printre membrii
fondatori ai Fundaţiei „Amprenta” şi este
realizator al unora dintre ediţiile Almanahului
Renaşterea buzoiană (7 la număr), iar din anul
2015 a fost secretar general de redacţie al revistei
culturale „Caietele de la Ţinteşti”.
A debutat în literatură prin anii 80 când poetul
Ion Gheorghe, consăteanul său, îi făcea o
prezentare poetică în revista „Luceafărul” din 30
iunie 1984: Nistor Tănăsescu – fratele meu de
fântână, căci s-a limpezit şi – a băut apă în/ satul
Florica, judeţul Buzău./ Fratele meu de acelaşi
spic, de pâine din satul Florica, judeţul Buzău;/
Fratele meu de vânt, fratele meu de floare,
fratele-mi de soare şi de umbră,/ Nistor
Tănăsescu;
Este autorul volumului Inventatorul tristeţii,
editat în anul 1994 sub egida Bibliotecii Judeţene
„V. Voiculescu” Buzău. În anul 2014 a publicat
antologia de referinţe critice Buzăul înainte de
toate: despre Alex. Oproescu şi cărţile sale, cu
prilejul aniversării a 75 de ani de viaţă şi 55 de
activitate culturală.
A fost membru al Uniunii Ziariştilor
Profesionişti din România.

întâmplări cu filozofi

… moare Kant se naşte Feuerbach
tu tot aştepţi în locuri pe unde nu mai trec
răsare luna răsare soarele ah
în fântâni numai nopţi se petrec

scriu poeme cu sufletul la gură
(un poem într-o viaţă întreagă)
vântul tău mă iubeşte cu ură
nici o frunză nu lasă să-mi cadă

tot astfel sunt de-o vreme pădure
de citit după masa de seară –
tu m-aştepţi prin zăpezi cu-o secure
eu nu plec niciodată din vară…

Magda URSACHE

(n. 20 decembrie, 1943). Membră a Uniunii Scriitorilor din România.
A lucrat în redacția revistei „Cronica” (redactor, Secția Poezie), la Catedra de
limba română a Filologiei ieșene, la Institutul „A. Philippide”. A debutat în revista
„Cronica”, în 1968, cu o recenzie la volumul Rod de Cezar Ivănescu. Debut
editorial cu A patra dimensiune (eseuri despre poezia contemporană), Editura
Junimea, Iași, 1973.
Bibliografie selectivă: romane: Universitatea care ucide (Editura Timpul,
1995), Astă vară n-a fost vară… (Ed. Institutul european, 1996), Strigă acum…
(Ed.Institutul european, 2000), Conversație pe Titanic (Ed. Junimea, 2001), Rău
de România (Ed. Junimea, 2003), Bursa de iluzii (Ed. Opera Magna, 2005), Ars
expectandi- Mic manual de tehnica așteptării (Ed. Eikon, București, 2021); eseu,
publicistică: Bolile spiritului critic. Eseuri atipice (Ed. Libertas, Ploiești, 2006), Pe muchie de hârtie
(Editura Ideea europeană, București, 2007), Să citiți bine! (Demiurg, Iași, 2010), Viețile cărțarilor
contimporani după Magda U. (Ed. Eikon, Cluj-Napoca,2012), Comunismul cu rele și rele (Ed. Eikon,
Cluj-Napoca, 2013), Literatura cu bune și… nebune (Ed. Eikon, București, 2017), Carte pentru minte,
inimă și (wow!) literatură (Eikon, București, 2019), Ridică-te, Gyr, ridică-te, Crainic! (Eikon, Cluj-
Napoca, 2O20); ediții critice: Mircea Eliade, Meșterul Manole ( Ed. Junimea, 1992), Mihai Eminescu,
Doina (Ed. Timpul, 2000), Mihai Eminescu, Luceafărul (Ed. Timpul, 2001), în colaborare cu Petru
Ursache; antologii: Duh și slovă, antologie de poezie creștină (Ed. Junimea, 2002), Mircea Eliade, Arta
de a muri (Ed. Eikon, 2006), în colaborare cu Petru Ursache; în reviste: „Cronica”, „Ateneu”, „Limbă și
literatură”, „Luceafărul, „Contemporanul. Ideea europeană”, „Acolada”, „Litere”, „Confesiuni”, „Pro
Saeculum”, „Bucovina literară”, „Actualitatea literară”, „Banchetul”, „Argeș”, „Cafeneaua literară”,
„Spații literare”, „Dacia literară”, „Expres cultural”, „Bucureștiul literar și artistic”, „Certitudinea”, etc.

Duminică, 2 august, 2020

„Poate c-am întâlnit și eu, ca și voi, iubirea perfectă.
E vorba, prieteni, de iubirea aia care-i în stare
să mute stelele de pe orbitele lor fixe și să le alinieze
direct pe cerul gurii ei.
O gură dulce-amară, dedată la mirodenii exotice
și cuvinte suave amestecate talmeș-balmeș,
cu altele urcate la cer direct de sub pământ,”

Mihai Barbu, Iubirea perfectă și statisticile UEFA

E o zi blândă, calmă. Cer fără un nor. Onur îmi ia mâinile în mâinile lui ușoare, cu degete lungi
și le ridică spre fereastră.
— Se vede cerul prin palmele tale. Și unghiile sunt pale. Semn cam rău, de anemie, Katherine. Știi
ca vorbești în somn? Ai spus de câțiva ori „macaroane”. Pot sa le pregătesc eu acuma.
— Uf, cât urăsc mâncarea asta. Bine, fă-le. După ce mâncăm, ieșim să-ți arăt altă colină a Iașului.
A șaptea.
După ce închide ușa, ascund cartea Magdei U. sub un teanc de pulovere. Apare și primul nor de
furtună al zilei: sunt anunțată că trebuie să vin la ședință. Pașca Michituș, directorul postului, propune
mari schimbări. Starea de fericire de dimineață s-a dus. Și bucuria de a-i fi alături lui Onur.
— Draga mia, chiar trebuie sa pleci? E duminică.
— Tu ai duminici la urgențe? Îi spui pacientului că pleci în concediu? Lași bolnavul în poarta
spitalului ca să intri în vacanță? Diferența e că ție îți place profesiunea ta. Mie nu. Mă întreb din ce
în ce mai des ce caut în lumea TV. N-a fost totdeauna așa. Dar acum mediocritatea face audiența, iar prostia, una și mai mare. Se face teleeconomie de creier. Turcitu ăsta n-are nici carte, nici caracter.
Face emisiunile cele mai deformante, mai lipsite de interes, mai fără priză la telespectatori. Se
fofilează, minte, aburește… Pavel Michituș, șeful-șef, l-a scos din platou și l-a trecut director de
programe. E mai rău acum la Tele Next. Leit-motivul lui Turcitu: „Să nu dăm vina numai pe
guvernanți”. Iar autismul lui etic e celebru: celălalt e vinovat, el nu, niciodată. E sferto-liberal și trei
sferturi pentru sine. Dar de ce-ți spun toate astea?
— Când te întorci?
— Mabas’Aaf. Nu știu. Nu te uita așa siderat la mine. Am prins câteva cuvinte de la arabii din anul
pregătitor, habibi.
— Mai știi și alte?
— Mumkin. Posibil. Vin cât pot de repede.
Iau o gură de suc preparat de Onur din nu știu ce combinații verzi.
— Tu bei cu ochii strânși, Katherine, dormi cu pumnii strânși.
Îi confirm:
— Da, mă tot strâng în mine.
Mă ia în brațe de rămas bun și uită să-mi dea drumul.
— Mai stai.
— Stau, Onur, dar nu-mi mototoli bluza.
— S-o scoatem atunci.
N-am încotro și-l întreb:
— De unde știi tu că sutienele se deschid în față?
— N-am cum sa nu știu, sunt medic de urgențe.
Fluturii mei din hârtie colorată, lipiți de ușa de la intrare, s-au prins toți pe spatele lui. Onur,
negustorul meu de aripi de fluturi.
*
„Și vara a venit și norul ei sălciu
Cum un ușor plescăit din buze
Momindu-ne îndestulându-ne ispitindu-ne cu darurile ei
Pe nesimțite ne traversează inima
spre a ieși din nou afară
în libertatea văzduhului în care plutește utopia
cum o albină care-și șterge de pe aripi sudoarea”.
Gheorghe Grigurcu, Și vara a venit
De n-aș fi plecat. L-am găsit cu o tristețe mult prea puternică în ochi. Nu știu ce anume i-a provocat
starea asta. Tristețe sfâșietoare de animăluț bolnav, resemnat. Onur era cu botul pe labe, realmente.
Am avut în grijă un câine de stână rătăcit pe lângă curtea unui monah, la care stăteam în vacanțe. Lam
găsit lângă gard, împușcat de vânători. „Ce-i cu tine, băiatule, ce ți-au făcut, cine ți-a făcut asta?”
A oftat și a murit în brațele mele.
Onur a găsit cartea Magdei U. în dulap:
— Am greșit. Am vrut sa aspir mirosul tău în teancul de pulovere și am dat de ea.
Știu ce anume din carte i-a provocat starea asta: amănuntele la care ține atâta Magda U., pe urmele
lui Stendhal.
Ce amară e gelozia! După atâta vreme de când m-am lăsat de fumat, mi-ar trebui o țigară. Poate
că, fără să vreau, sunt blestemată să răspândesc suferință în jurul meu. La aproape 51 de ani, caut o
altă amăgire, un început de zbor, însă sfârșitul e sfârșit. În ce început să mai sper?
— Ne apropiem de capătul drumului nostru, Onur. Am știut din prima clipă că voi trăi o poveste
de dragoste cu gust de dragoste, adică adevărată, cu tine. Recunosc: n-am avut niciun moment de
ezitare când te-am sărutat. Nici de jenă când ți-ai scos hainele și le-ai scos și pe ale mele. Nu-i genul meu ăsta, să mă agăț de un bărbat, să-i fac avansuri. Dar a fost atracție magnetică, mi-a fost sortit să
te iubesc la acest capăt de veac. Poate ne-am întâlnit și în alt veac, veac de veac.
— De ce nu vrei sa știu tot și tot despre tine? De ce ai ascuns cartea de mine?
— Îți spun ce vrei să știi, dar nu-i bine. Omule, în seara când a fost accidentat Aurel, l-am uitat cu
adevărat pe Silver, l-am șters din memoria mea. DELETE. Asta-i ce merită de știut.
— De ce mi-e tiamă mie ca n-ai putut sa-l uiți? Nu așa de simplu.
— Ba da. Dacă m-ai iubi destul, ar fi simplu. Dragostea înseamnă înțelegere. Dacă vrei să ștergi
trecutul, îl poți șterge.
— Nu cred să miargă. Eu n-aș putea să te uit.
— Ah, am obosit.
— Nu obosi, te rog. Fa-ma sa cred, sa te cred, Katherine.
E prea trist, prea disperat. Regret că n-am degete de mare pianistă, o Clara Haskil, să-i mângâi
fruntea, obrazul. Scrie la scriptură să-i mângâi „pe cei întristați”.
— Înțepi, mă înțepi.
— Ai un Gillette prin casă?
— Ceva de unică folosință. Altfel ai începe să cauți în aparat vreun fir de păr de acum douăzeci de
ani.
E bine, l-am făcut să râdă.
— Vreau să văd cum te bărbierești.
Zâmbește. Zâmbetul irezistibil.
— Lasă-mă și pe mine. Am grijă, nu te teme. Ah, a rămas o pată mică pe bărbie. Să-ți rad și o
sprânceană? Pediapsă, cum pronunți tu. Ți-am spus că îmi place felul cum îl treci pe e în i, pe ă în a
și pe a în ă? Ador ticul tău verbal: „tot și tot”.
— O minuta și e gată. Ce urmiază?
— Colina a șaptea a Iașului, cum am plănuit. Prindem asfințitul acolo și-l facem dimineață.
— Orice vrei tu. Tot și tot.
Ne-a cuprins o efervescență nefirească după o discuție atât de încordată. Doamne, de-ar mai ține
vara noastră de august. Pe cea târzie, vara de noiembrie, o s-o apucăm sau o să ne întunece, așa cum
ni se tot întâmplă? După orele noastre de miere, vine una (sau mai multe) de fiere. Și iarăși una de
miere. Orele da, orele nu, orele de dulce, orele de amar.
Onur e prea înalt, conduce mașina cu genunchii. Dar ce mâini ușoare are, atât de ușoare pentru un
bărbat atât de robust.
— Minulescu: Iubire, bibelou de porțelan. Găselnița lui Mihai Barbu este Iubire, elefant de
porțelan.
— A, adica eu sunt un elefant pentru tine.
— Sau un porțelan.
Râde, măcar râde.
— Minulescu e cunoscut. Dar cine e Mihai Barbu?
— Un năzdrăvan. O să-ți citesc ceva din cele „66 de poezii”.
— Îmi pare rău ca nu știu literatura ta, dar pot rezolva asta. Altfel n-am sa rezist la complexul KT.
Deja îl am, trebuie vindecat prin citit.
— O să te ajut dacă vrei.
— Vreau.
— Mașina asta miroase a farmacie.
— Ei da, și eu miros ca o farmacie. Sa știi ce te așteapta cu mine, Katherine. O sa-ți spun ca vin
imediat și cam mereu o sa ajung dupa două zile, cât e garda de lungă. Rutina: îmi scot hainele cu
miros de spital, fac un pic de duș…
Și râde:
— Sper să mă vezi sexy când ies din duș. Se întâmpla sa uit stetoscopul la gât, dar n-o sa uit sa te
desfac de calculator, unde scrii o novel despre noi doi și sa te iau în brațe.
— E un vis de zi, Onur. De câte ore suntem împreună?
Știe.
— O sa înveți sa ma aștepți pe mine? După Magda U., tu ești femeia care iubește și așteaptă. Așa
a fost? Ți-au trebuit ani sa-l uiți pe Silver?
— Onur, tu ești condamnat să fii veșnic gelos. Nu m-am crezut în stare să aparțin nimănui. Până
când ai apărut tu.
— Dar de ce? Pentru ca Silver era prea prezent în tine?
Ca să scap de Chard ‘Asalt Onur și să mă păstrez în ora de miere, îi spun că Magda U. a exagerat
scriind romanul.
— Viața mea nu e un roman de Magda U.. A spus ea că nu mi-au fost de ajuns ani ca să-l uit? E o
licență. Și n-am purtat niciodată ochelari de soare ca să nu se vadă cum și cât l-am plâns. Ochelarii
de soare nu-mi plac.
Din povestea cu șaiba a scos tragedie, nu glumă. Restul, pe care ea nu l-a știut, ți-l spun eu acuma.
Puțin înainte să plec în Franța, m-am întâlnit cu Alma. Cum i-e hobbyceiul, să se laude cu isprăvile
erotice, mi-a spus că în viața ei a apărut un medic de urgențe, Silviu sau Silvestru, cam așa ceva, nu
era sigură pe nume.
„Cati, ne-am întâlnit într-o seară la Dan Radovan, la o băută. Silviu m-a adus cu mașina acasă. Lam
invitat înăuntru, la un ceai. Când am venit din bucătărie, surpriză mare, era gol. Gol-gol. Ce era
să fac? Totul a fost pe repede înainte. Dimineață, m-am trezit ca după o anestezie. Silviu ăsta nu mai
era, dar eu miroseam naiba știe a ce, a dezinfectant. Nici nu reținusem cum îl cheamă, era ceva sonor.
L-am întrebat pe Dan și mi-a spus că-l cheamă Silvestru Asan și că tatăl – sau bunicul lui?- venise
dintr-o țară orientală. Ce căuta la Dan? Simplu. Ajunsese la spital cu ulcer perforat și Silvestru îl
operase de urgență. A doua zi, i-a spus: „A fost tehnic ușor, Dan” și au rămas prieteni. Cati, eu tot pe
Mișu îl iubesc. Mișu este Eminescu al meu, Mișu nu se compară cu nimeni.”
I-am spus Almei că exagerează făcând mereu comparații între bărbați, atâta tot am putut să-i spun.
Au fost multe „urgențe” din astea, „pe repede înainte”. Așadar, bărbatul pe care-l aveam în cap nu
era nici suflet, nici trup pereche.
După ce m-am despărțit de Aurel, Silvestru a făcut tot posibilul să-mi reintre în viață. I se împlinise
visul: moștenirea de la străbunicul persan. Divorțase și mă cerea în căsătorie, de fiecare dată cu alt
inel. Îl refuzam. Revenea. Inelele sunt pe hol, într-o ceașcă. Nu vrea să le ia înapoi. Odată eram la
Repedea, în rezervație, cu Magda U.. Nu știu dacă nu l-a chemat chiar ea acolo. Silver a apărut ca din
pământ pe un cal, de parcă era stăpânul lui El Zorab. Da, incredibil, pe un cal. Mi-a întins, la botul
calului, alt inel. L-am aruncat în râpă. După eșecul cu Aurel am decis să nu mă mai mărit.
— Poate ca Aurel a fost iubirea ta adevărata, dar n-ai vrut s-o vezi.
— Shu? Keef?Bas. Stop, Onur. Nu deschide alt subiect. Îți dau un minut să revii la noi doi. Extremă
urgență. Altfel mă întorc pe jos la Iași. O să încui ușa și-o să mă apuc de scris un roman despre un
nebun din dragoste.
— Recunosc, sunt nebun după tine, dar sunt bun.
— O să pun degetul pe rană: gelozia neînfrânată a bărbatului, care provoacă ficțiuni, dar și fricțiuni
ca între șiiți și suniți. I se zburlesc sprâncenele albastre când se enervează și sare-n sus de ajunge cu
capul în tavan. De altfel e mereu cu capul aproape de tavan, iar afară e cu capul în nori albaștri. Poartă
numai și numai albastru electric: haine albastre, cămăși albastre, cravate albastre, pantofi albaștri
numărul 44 sau 45, până și ochelarii de vedere sunt albaștri, drept care o să-l numesc Azú, Albastru.
Domnul Albastru. Și va fi mai absurd decât personajele lui Urmuz.
— Îmi dai mult de citit. Urmuz? Nu-i cunoscut.
— Azú bea mult ceai, preferatul e ceaiul de iasomie. Dimineața, sărutul lui are gust de cafea cu
cardamon; seara, gust de scorțișoară.
— Ia sa vedem daca-i așa. Ai putia sa simți dragoste cu gust de dragoste, Katherine.
Cerul e de-un albastru infinit, ca-n șlagărul socialist, cântat zi de vară până-n seară de Step Mom
cu vocea ei acidă. De-un albastru in-fi-nit-ăăăă…
— Hai, pune capul aici.
Pe umărul lui stâng, al inimii.
— Îți spun poveste din O mie și una de nopți. Șeicul Abd Al-Kaddu merge, merge și merge. Tot
și tot ce-i în jur e albastru. Ajunge la un munte albastru, în muntele albastru găsește o peștera cu
poarta de oțel. Albastra. Bate și iese un negru albastru cu sabie albastra în driapta și cu scut albastru
în stânga. Șeicul îi smulge iute arma și scutul. Peste un cias, vine la el un cal albastru, cu șaua albastră,
cu frâul albastru. Abd Al-Kaddu aleargă, aleargă și aleargă pe calul albastru. Ajunge la poarta a doua.
O deschide și în fața lui vede o mare întindere albastră.
— Mare?
— Nu, întindere mare, cât vezi cu ochii. Poate fi și apa, și pământ, și cer.
— A, deci tu ești șeicul albastru din O mie una, venit de peste mări și țări până la mine. Cum se
sfârșește povestea, Azú?
— Povestia nu se sfârșește, Katherine.
— Și dacă șeicul n-ar fi deschis poarta?
Colina din Breazu ne întâmpină cu valuri de floare.
— Câte nume de flori știi tu, în românește?
— Cimbru, crește și la noi, busuioc, mușețel, mușcata… ano… nu… ana.. anemona, tuberoza…
L-am tras de mână în sus:
— Să-ți prezint florile de câmp: ceapa ciorii… sângele voinicului… răzdaliță… lumânărică…
sânziană… coada șoricelului… izma broaștei… rostopască… streliță…
Mai și inventez:
— … luleaua turcului, laba ursului. Uite și-o frăguță! Hai, deschide gura, e aromată.
— Mmmm!

Distribuie: