Spații culturale nr. 82 (4)

Camelia Manuela SAVA

Al doilea văl

Capitolul 2 – Prânzul

Simțea că e pe jumătate adormită. Nu era un film. Era realitatea în care trăia acum – zăcea într-un pat străin, într-o casă a unui om care o îngrijea: Ali vorbea cu un accent străin. Norocul ei era că nu se panicase – figura lui îi era cunoscută în oraș.
Venise de la București – era medicul chirurg de la Spitalul Mare; îl zărise la o recepție de Revelion, alături de colegii lui. Auzise despre el că e un fel de erou – operase cu succes cazuri dificile, presa locală făcuse știri cu el, pacienții îl căutau, îl numeau „doctorul fără de arginți”, pentru că nu lua niciodată bani sau alte cadouri de recunoștință de la nimeni. Acum se afla în apartamentul lui. De ce? Cum ajunsese oare acolo? Gânduri obscure, ilogice îi zbârnâiau prin cap și muzica lor o trezise de-a binelea. Visase ceva – de obicei își aducea aminte conținuturile viselor. Așa i se întâmplase și de data aceasta – se făcea că aleargă pe un câmp. Soarele o toropea. Pământul fugea odată cu ea – simțea sub picioare moliciunea lutului. Obrajii îi erau roșii, de foc. Pe măsură ce se îndepărta de drumul principal pe care îl părăsise, apăreau buruieni, mărăcini, scaieți lipicioși și o împiedicau să ajungă la pădurea răcoroasă din depărtare. Acolo s-ar fi adăpostit la umbră, și-ar fi revenit. Arșița îi ardea gâtul. Dintr-odată se împiedică și căzu. Gura i se umpluse de țărână, un praf albicios o acoperi ca un nor. Un greiere țârâia în palma ei. Deschise ochii. Telefonul minuscul suna insistent, o luminiță verde clipocea și apăru un mesaj de la Ali: „O să întârzii. Ajung peste vreo două -trei ore. Am ieșit din sala de operații și mai durează până trec prin camera de sterilizare și mă dezechipez. Ești bine?”. Dora tastă înapoi un răspuns din două litere – „Da”.
Verifică apoi ora – 11,00. Telefonul înregistra și data – 15 Septembrie 2020, luni. Oare nu trebuia să fie la școală? Ce zi e asta? Ce glumă sinistră putea să fie? Se surprinse făcând o grimasă – unde sunt ceilalți? Încă o durea capul… Toți dispăruseră în neant. Se pregătea să se dea singură jos din pat. Își dădea seama că o dor toate oasele, umerii, brațele. Dar nu mai era așa de confuză. Putea să se descurce. Era în stare să meargă. Nu mai simțea acea slăbiciune de dimineață. Se spălă energic pe mâini, pe față. Se înviorase puțin. Porni să inspecteze apartamentul. Un hol cam întunecat cu un șifonier la capăt. Cutii peste cutii în partea de sus. Făcu stânga și intră în alt hol mai mic, de unde se zărea sufrageria tot pe partea din stânga, alături fiind spațiul pentru bucătărie – deschis, fără ușă. În sufragerie aceeași austeritate – o canapea confortabilă, o măsuță de cafea și două scaune de ratan. Predominau colorile pământii – maroniu, bej, ciocolatiu, cu un aspect plăcut, sănătos, bărbătesc. O comodă pe care erau stivuite dosare, hârtii, acte – în limba română și în limba turcă, din câte își putea da ea seama. Câteva cămăși călcate îngrijit atârnau pe un suport, și peste ele trona un stetoscop, ca un odor de preț.
Fără tablouri, fără televizor sau laptop. Nimic altceva. Intră în bucătărie, unde cercetă cu atenție feminină vesela – sărăcăcioasă. Se vedea că acolo locuia un bărbat singur. Frigider, aproape gol, un aragaz nefolosit, o cafetieră, un aparat de microunde, un fierbător de ceai. Deschise frigiderul – inspecția fu rapidă: un borcan cu miere, unul cu gem, o sticlă cu lapte. Găsi doi morcovi, doi cartofi și o ceapă în sertarul cu legume. Sub chiuvetă erau ascunse mașina de spălat vase și mașina de spălat rufe, conectate la aceeași scurgere, ca să economisească spațiu și să fie utile, erau apărate de două uși gri, metalice. Pe peretele opus chiuvetei, în colț, se afla centrala de apartament, cum aveau toate casele românilor din orașele mici. Sub centrală era o masă interesantă cu două scaune argintii, cu spătar elegant, sculptat. Imaginea bucătăriei reflecta modul de trai al stăpânului nepreocupat să stea prea mult timp acasă – un mod de viață simplu, bazat pe tot ce era util, modern.
Dora scoase cu grijă o oală de mărime potrivită, spălă legumele, apoi le curăță și le puse la fiert cu sare. O supă ar fi fost bună. Era obișnuită să gătească. La restaurant mergea rar, doar la anumite evenimente, cu prietenii. În situații de criză, de oboseală, gătitul o liniștea, o deconecta de la probleme cotidiene, era comutată pe modul silențios în care toată ființa ei se concentra doar la gesturile respective. Căută un chibrit, nu găsi. Exista un aprinzător lângă aragaz, ce noroc, își zise. Pot să duc la capăt misiunea, de parcă era cine știe ce să faci o supă simplă de legume, pentru două persoane. Cât fierbea supa, ea se gândea la ceea ce fusese… Cineva ștersese cu buretele șase luni din viața ei… De unde apăruse acest vid?
Intră sub duș. Se simțea mai bine. Sub jetul de apă călduță își revenea. Își verifica fiecare parte a trupului și descoperea cicatrici, urme de vânătăi, mai ales pe mâini, pe gât, sub coaste erau semne vizibile. Picioarele aveau și ele ceva greu de plumb. Tremura, dar nu o durea nimic. Ieși din duș, îmbrăcă tot aceleași haine – nu avea altele la îndemână. O să-l întreb pe Ali ale cui sunt. Stinse aragazul – supa era gata! Se întinse în pat și o piroteală plăcută o atinse cu aripa ei odihnitoare. Între vis și realitate, auzi cheia răsucindu-se în ușa masivă de la intrare.
-Dora, eu sunt! Câteva secunde se făcu liniște, Ali se descălța în hol, se dădu pe mâini cu dezinfectant – era o substanță cu un miros pătrunzător. Apoi iar nemișcare, când parfumul de mosc invadă dormitorul. Ce bine că ești în pat! Îmi făceam griji că ai să pleci, încercă el să glumească… Ai fost cuminte și asta mă bucură enorm!
-Domnule doctor, eu…
-Spune-mi Ali! Ben Ali! Sen Dora!
-Da, eu sunt Dora… prietenii îmi spun așa…
-De fapt, ești Teodora Popescu, pacienta mea. Dar mi-am permis să îți spun Dora. E mai familiar așa. Nu cred că trebuie să ne formalizăm…
-Dar ce s-a întâmplat cu mine? De ce sunt aici?
-E o poveste lungă. Sunt nevoit să ți-o spun, însă nu acum… Când va fi momentul… E timp pentru toate. Nu trebuie să ne grăbim. Mai întâi să îți revii complet. Hai să mâncăm! Ce miroase în bucătărie? Sper că nu ai făcut ceva grav…
Cuvintele ieșeau ghidușe din gura lui desenată cu două buze serioase, groase, ochii zâmbeau cu bunătate… Ali transmitea încredere…
-Da, adăugă, Dora… am făcut o supă…
-Văd că ai inițiativă. E un semn bun.
Intrară în bucătărie, Ali, primul, și mirarea lui era mare.
-Miroase fantastic. Niciodată nu am mai simțit acest lucru în bucătăria mea… eu nu prea stau pe-acasă… Și eu am o surpriză pentru tine, am adus niște macaroane cu brânză. De fapt, este prânzul meu pe care l-am pus deoparte să-l mâncăm împreună. Primim la spital totul la pachet de la o firmă de catering. Și m-am gândit să împărțim frățește… Dar întâi supa ta… trebuie să fie divină, miroase foarte bine.
Dora se mișca timid. Ali pregăti două castronele și două linguri – stângaci, dar o făcea cu mult zel. Ca o gazdă primitoare – sen misafirsin. Tu ești musafirul. Puse supa tacticos cu un polonic. Aburii se ridicau într-un dans ce părea un miracol. Ce fapt curios! E prima dată când gătește cineva pentru mine acasă. Eu aici îmi beau ceaiul sau cafeaua. În rest, sunt plecat. Poate vineri seara mai pun la cuptor o pizza congelată, gata preparată. Uneori rămân la spital zile întregi, acolo dorm, acolo e viața mea.
Dora nu spuse nimic. Mâncară în tăcere. Supa era reconfortantă. Era bine că făcuse acest gest – mulțumitor pentru amândoi. Peste macaroane, Ali adăugă niște zahăr brun dintr-un borcan magic. Arătau îmbietor așa!
-Avem acum un meniu complet – supa ta miraculoasă, macaroanele pe post de fel principal și desert totodată. Îți mulțumesc!
-Eu nu am făcut neapărat ceva deosebit, e o simplă supă.
-E perfectă! Exact ce îmi doream! Sigur nu te-ai obosit prea tare? Nu ai exagerat?
-Nu, nicidecum. Îmi place să gătesc.
-Da, înțeleg, dar în condiția ta…
-Mdeh… când putem vorbi despre asta?… despre condiția în care mă aflu acum…
-Imediat ce terminăm aceste macaroane energizante…
Ali strânse masa și tot el spălă vasele. Se îndreptară spre dormitor. Dora se întinse în pat, în timp ce bărbatul o urmă și se instală comod în fotoliu lângă ea.
-Ok. Totul e la locul lui.
-Așa e… trebuie să fie… insistă Dora susținându-i privirea lui Ali care nu se jena să o fixeze, studiind-o. Mai bine dormi puțin. Când vom discuta vreau să fii odihnită ca să înțelegi pe deplin.
-Dar, Ali, mi-ai spus că…
-Da, știu ce am zis și nu dau înapoi… deocamdată… și să știi că nu invit de obicei femeile la mine în dormitor, în patul meu… doar pentru povești…
-Ah… e vorba despre altceva, nu? zise ea înciudată, că o mai amâna cu explicațiile. Aluzia sexuală o făcuse pentru că el o expedia ca pe un copil năzuros. Însă își dădu seama că a exagerat, pentru că vedea pe figura lui o umbră de dezamăgire…
-Nu, Dora, nu e vorba despre altceva… Eu sunt un tip singuratic… se fâstâci Ali, lăsând privirea în jos.
-Îmi cer scuze, încercă Dora să repare gafa. Nu am vrut să îți aduc vreo jignire. Nu vreau să te supăr în vreun fel…
-Nu e nimic. Vom vorbi despre toate. Acum sunt obosit. Merg în sufragerie să mă odihnesc. O să mă retrag o oră-două. Nu avem televizor, din păcate. L-am dus la spital în biroul meu, unde mi-am amenajat un spațiu familiar. Acolo e a doua mea casă. Mâine o să rog un prieten să mă ajute să aduc televizorul înapoi pentru tine. Vei putea urmări știrile, îți voi recupera și telefonul tău, apoi hainele.
-Ali, chiar nu am vrut să fac vreo aluzie necuviincioasă…
-Vorbim. Hai, o oră-două ne vom liniști fiecare cu gândurile lui. Nu-ți face griji! Ești în siguranță cu mine!
Se asigură că Dora se întinse supusă în pat. Voi fi dincolo dacă ai nevoie de ceva.
Dora auzi dușul curgând. Muzica lui lentă o purta spre lumea visului, în timp ce imaginea lui Ali i se întipărise în suflet. Acest personaj intrat în viața ei o fascina și o intriga în aceeași măsură. O făcea să fie supusă. Îi plăcuse disciplina, o aprecia la elevii săi, dar ea era o fire liberă, nu fusese supusă, iubea să știe ce face, să aibă un program clar, bine pus la punct, să nu depindă de nimeni, să controleze lucrurile. Libertatea ei de mișcare și de gândire era o comoară de preț. Să evadeze în natură, să evite aglomerația, să citească, să scrie, să viseze erau prioritățile ei în timpul liber. Acest doctor o disciplina ca pe front, o făcea să îi asculte vorbele, să fie atentă la sfaturile lui. Cu accentul lui tărăgănat o impresionase. Era un om serios, grav, deși uneori părea un tinerel, cu părul tuns periuță, cu ochii negri profunzi, ce ascundeau suferințe misterioase, îmbrăcat tinerește, cu jeanși, cămăși colorate. Cine era? Ce căuta în viața ei? Cum ajunsese în dormitorul lui?
Îi rămăsese înfipt în creier numele – Teodora Popescu. Aceasta era ea. Dincolo de nume, se ghicea viața ei, familia ei, profesia ei, tot trecutul. Unde sunt acum? E greu să se concentreze… poate Ali va desluși cumva încâlceala din gândurile ei. Va face lumină. Va fi el raza de soare care îi va lumina trecutul, prezentul și, de ce nu, viitorul. Închise ochii. Somnul dulce o blocase într-o lume încețoșată. Ali intră tiptil și trase jaluzelele verzi. Întunericul coborî și în inima ei. Felin, cu pași moi, doctorul părăsi dormitorul. Avea nevoie de odihnă și el. Părea că zilele obositoare când o veghease continuu ajunseseră la final. Străina aceasta îl interesase de la bun început. Se dăduse peste cap să aibă grijă de ea, să o facă bine. El insistase în fața directorului Spitalului Mare să o ia acasă pe propria răspundere. Atmosfera din spital nu era prielnică pacienților care avuseseră diverse intervenții chirurgicale, mai ales cu pandemia de coronavirus, când erau infectați mii de oameni. Dora suferise un accident de mașină… o păzise în ATI să nu se atingă de ea nimeni – colegii lui erau obișnuiți cu protocoalele, cu dorințele lui de a salva pacienții… așa începuse să se atașeze de femeia care acum era dincolo de peretele sufrageriei sale. Deși era o străină, se simțea atașat de ea… părea că venise în viața lui cu un scop… care să fi fost acela nu înțelegea…

Laura COZMA

în translucid

culorile reale sângerează pe platoul vieții iar noi primim condamnarea în noi
nu putem nimic nu poate hrăni monstrul care plânge de pe o zi pe alta

catapeteasma se fragmentează în ritmul unui cancer
firul translucid pur și simplu nu se mai arată
l-am pierdut sau el m-a pierdut pe mine
în drumul spre tine am căzut în gol
pentru că pe palma ta liniile vorbesc adevărul fără niciun sunet
simt cum ochii tăi așteaptă foamea neobosită
dansul flăcărilor se termină curând umbrele ies în stradă
tot ceea ce trebuie să faci e să asculți vocea mută
dar eu cum aș putea spune timpului să plece un timp și să aștepte

nu pot nimic
el nu poate ucide monstrul care se hrănește cu tine

Vasile GHICA

Surâsul lui Icar

S-ar putea ca destinul planetei noastre să rămână la cheremul intoleranţei câtorva religii.
*
Toţi avem la mâini şi la picioare locuri pentru cuie.
*
Islamismul este cariat de fundamentalism, creștinismul, de secularizare.
*
Prin altruism, Don Quijote pare decupat din cărţile sfinte.
*
Dacă a creat o lume, înseamnă că și Dumnezeu este poet.
*
Vom ajunge toţi în Împărăţia cerului. Dar în boxa Judecăţii de Apoi.
*
Suntem prea siguri că Dumnezeu nu dă sentinţe de condamnare, ci numai decrete de graţiere.
*
Pe evlavios îl mai vezi câteodată prin cârciumi, dar pe beţiv nu-l poţi duce la biserică decât mort.
*
Metafizica babei Safta este foarte simplă. Pentru că nu este bruiată de îndoieli.
*
Există şi călugări care sunt, de fapt, diavoli sub acoperire.
*
Ana lui Manole – acest Iisus feminin al românilor.
*
În fiecare geană a zorilor simt zâmbetul lui Dumnezeu.
*
Speranţele noastre sunt pilonii de susţinere a cerului.
*
În numele lui Dumnezeu, omul continuă să iubească, să creeze şi, uneori, să ucidă.
*
Se pare că maimuţa a devenit om printr-o dereglare genetică.
*
Se adaptează uşor la mediu animalele evoluate şi oamenii inferiori.
*
Nu rămâneau pasive celelalte animale, dacă ar fi simţit că maimuţa duhnea a om.
*
Cum scoate oare nufărul atâta frumuseţe din nămol?

Cezar HAIURA

FIVE O CLOCK

ascult primăvara
asta casantă
ce-și plimbă cioburile
în amurg
ca un suflet rătăcit
prin trenul de noapte

păpuși deghizate
în oameni de ceară
aleargă în zigzag
pe falezele rânjetului
tatuat pe cortina
gurii

departe de umbre
răcnetele au rezonanța
unui violoncel de zăpadă
pe care păpușarul
își acordează necontenit
disperarea

tăceri abstracte
pășesc mână-n mână
lungindu-și gâturile în așteptarea
proorocului însemnat
de la facerea lumii
să vestească noroadelor
sfârșitul apocalipsei

PLECAREA

Se duc pe rând duhovnicii la Cer.
Un fel de înălțare către casă
Cuminți și zâmbitori în zare pier
Și robi singurătăților ne lasă.

Locuitori ai unui veac nebun
Rămânem reci și răvășiți de ură,
Și chiar de-i Domnul milostiv și bun
Prin gura cui să dea învățătură?

Creștini de plastic, neam rătăcitor
Orbecăim pe-a timpului cărare,
Și chiar de-i Domnul grabnic iertător
Prin mâna cui să ne mai dea iertare?

Păcatul, scamator cu fețe multe,
Te-a copleșit și nu poți să răzbești,
Și chiar de-i Domnul dornic să te-asculte
În ce urechi să-i mai mărturisești?

Se duc în zbor duhovnicii la Cer,
O simplă și firească înălțare,
Rămânem singuri într-un veac stingher
Rugându-ne cândva să mai coboare…

METAMORFOZA

între răsărit
și hotarul de taină
viața e o maladie
din care nimeni
nu scapă viu

cu un zâmbet paliativ
în colțul gurii
îți iei destinul de gaică
și-l arunci nonșalant pe umeri
pierdut ca o glumă
prin măruntaiele urcușului

pe marginea cărării
între șăgalnici scaieți
crește piatra în care
îți vei toci dălțile
din ea răsare potirul
în care durerea ta
se preschimbă tainic
în boabe mărunte
de Har

PUNCT ȘI DE LA CAPĂT

odată cu primul colț al ierbii
inimile învață să bată
în alb și roșu
zăpezile cu boturi reci
se scurg aidoma șerpilor
prin ungherele pământului
și hibernează în ceruri
până la următoarea
glaciațiune

iubiri cu ochi lipiți
scot zâmbete dezacordate
la plimbare
strecurându-se anevoie
prin zdrențele trecutului
acolo unde stăruie mirarea
că omul iubit nu are
început și nici capăt
e… așa… o bucurie la rotund
în care mai scrijelești
câte un semn de întrebare
cu colțul inimii

pașii tăcuți ai secundei
bubuie-n capilare
herghelii turbate adună
tot zbuciumul tainei
într-un neînțeles și fraged
tumult al petalei

e respirația frântă
când alb, când roșu, când violet
când urlet
când tăcere

PRELUNGA AȘTEPTARE

s-a făcut frig în cuvintele
din țara nevolnică
ce-și decapitează arhanghelii
ca o cometă care-și leapădă
dinții de lapte

alerg prin labirint
adulmec mirosul războiului
pușcașii glumesc
cu țeava la tâmplă
strivind liniștea nopții
cu țăcănitul percutoarelor
și mii de ghiocei orbesc
sub arșița reflectorului

primăvara asta se lasă așteptată
poate vine de prea departe
și s-a poticnit într-o zonă
de conflict
e foarte iubită aici primăvara
toți ochii sunt ațintiți
spre miazănoapte
de unde știm noi sigur că va veni
până atunci eșuăm cuminți
unul câte unul
în exerciții de dezertare
mușcând cu lăcomie
din țărâna patriei

SCRISOARE DIN MARIUPOL

îngerul nopții mi-a zâmbit
din afara coliviei
un dans macabru cu măselele
proiectate pe ziduri afumate
luminile sunt scurte și departe
aici e frigul, groaza
și molozul din cerul gurii

mi-e frică, mamă, n-am apucat
să-ți spun ce cald și bine
era la tine lângă inimă

doar uneori neînțeleși tsunami
îmi zguduiau plăpânda pleoapă
și sânii-ți tresăltau prin
ploi galactice

e întuneric, mamă
aș învăța într-o secundă
cuvintele din mii de dicționare
să-ți pot șopti la timp
toate poveștile de iubire
pe care nu ți le voi mai putea
spune în primăvara asta
și-n toate primăverile cu care
joacă ping-pong demonii
fără scrupule

ține-mă-n brațe, mamă
îngerul nopții-și caută prada,
învață-mă să plec
învață-mă să nu știu
că vor rămâne în galantare
păpuși, hăinuțe și căluți de lemn
și flori și rățuște de plastic
vor pluti însingurate pe râurile vieții

nu plânge, mamă,
ora neghioabă ne-a ales
pe mine, pe tine și îngerul nopții
învață-mă mersul și dansul
și zborul și râsul
mai înainte ca sărutul gheții
să ne arunce indiferent
în craterul uitării