Literadura nr. 24 (4)
Alexandru CAZACU
O poveste
Poate nu se va ști niciodată
unde ajung zilele
în care am fost fericiți
pe care mări sau pământuri
li se poate afla cenușa
când noi mai căutăm încă
o poveste care să le prelungească sfârșitul
așa cum obiectele emancipate de utilizarea lor
mai se lasă folosite o dată
Doar amiaza se stinge
în așteptarea unei alte amiezi
pariul cu hazardul
este aproape cunoscut
și nu ai nimic să adaugi
acestui dor mărturisit
ce va despărți mereu apele
Lucruri esențiale
Iluziile de care avem mare nevoie primăvara
se aglomerează
în balada spusă de arcușul unei viori
și crengile măceșului dintre blocuri
când petreci cu singurătatea
cu voluptățile și idiomurile ei
știute aproximativ
ca și cum ai învăța cât se poate de repede
o limbă străină în care nu vrei dar trebuie
să comunici lucruri esențiale
Statuile fug de pe socluri
într-o mină de sare
iar portretul istoriei
are ceva din grația unei femei
ce nu te-a iubit și care de la o zi la alta
devine tot mai frumoasă
ca o scânteie albă
ce rămâne în ferestre
asemeni prafului de pușcă
peste mâinile ce nu au folosit mânuși
Atunci
Nimic nu este adevărat atunci când iubești
iar Octombrie își amână plecarea
odată cu puful de pielea fructelor
și fărâmițarea lucrurilor vechi din poduri și
grădini
când avem încredere în judecata
acestei zile suferinde
și-n numărul anilor trecuți
cu mult mai mic
decât cel al țintelor pe care nu le-ai ajuns
sau nu te-au ajuns ele
în mișcarea browniană a istoriei
ce nu ține mereu să facă dreptate
celor încântați de cunoștință
sub cerul oglindit în tăblăria
acoperișului în două ape
peste care soarele
în fiecare toamnă cade învins
Păsări de fum
Anduranța noastră la tot ce este posibil
se poate încerca
călătorind incognito cu trenul
ce taie în diagonală câmpia peste care plouă
când orele primăverii sunt
femeile tinere și tăcute întâlnite demult
zărite acum de la fereastra vagonului prin gări
mici unde seara bate ca o inimă
în sălile de așteptare
iar tufele de liliac se scutură
de-a lungul peroanelor ce se termină brusc
și încep maidane, pâlcuri de pădure,
buruieni sălbatice, cătunele abia menționate
în tomuri de sociologie și geografie umană
unde poți privi în față
masca neutră a tot ce nu vrea să se schimbe
când istoria prea rar ne dă dreptate
și păsări de fum se înalță peste lapidarul zilei.
Șerban MIHALACHE
Este profesor la facultatea de
Electronică din cadrul UPB.
În decembrie 2020, a publicat
volumul de debut, M;
– a publicat 3 poeme în O Mie
de Semne. și 2 poeme pe
pagina Noise Poetry.
copilul nu știe să țipe foc
copilul nu știe să țipe foc /
dacă are nevoie de ajutor /
știe doar /
că mereu există o soluție și /
nimeni nu-i grăbit să o găsească /
și bicicleta are nevoie de lanț /
poate că și noi /
cu amândouă mâinile pe masă /
se gândește dacă stânga /
e cu-adevărat sinistră dar /
nu stă să se mire că /
în dreapta farfuriei stă cuțitul și
tot cu dreapta va fi-ntinsă mâna //
copilul nu știe să țipe foc /
dacă vrea să fie luat în brațe /
știe doar /
să îți pună mâna pe obraz /
să se uite la tine cu ochii blânzi /
ai celui născut bătrân /
să te întrebe /
dacă s-a-ntâmplat ceva /
dacă ești îngrijorată /
te dor iarăși oasele și /
nu poți să-l ridici sau /
te doare inima și /
nu te poți ridica tu însăți //
copilul nu știe să țipe foc /
dacă s-a pierdut pe drum /
știe doar /
de ce e mai bine să măsori /
distanța în absența cuvintelor și /
timpul în albume /
cele mai bune piese sunt /
mereu primele dar /
dacă pleci în miezul disecografiei
acul sare și platanul se învârte-n
gol /
cureaua trage dar /
cartușul neschimbat n-o să lase
loc /
de Mahler sau de Bach //
pregătiți armele /
nu se pricepe tata să ajute /
ochiți /
nu mama poate oferi îmbrățișarea
și fie că-i /
rondo /
final sau /
anacruză /
copilul nu știe să țipe foc
Enheduanna
trebuia culeasă recolta deja /
nu lăsate treptele /
să crape /
nu lăsați ciulinii /
să-ncolțească /
nu lăsată-adierea /
să se cearnă //
trebuia adusă slavă /
lunii /
înainte de marea /
izgonire /
a luminii nopții /
înainte de /
împreunarea /
cea dintâi /
de după cea din urmă //
ne-am culcat pe întuneric și /
ne-am oprit /
în pridvorul tău și /
mi-ai arătat jertfele /
aduse și /
prinosul și /
arderile de tot //
dar am plecat de-ndată ce
lumina te-a trădat
ți-a trădat coastele /
și cum pe ele zăceau /
scrijelite în alabastru /
versurile /
tale preferate /
versurile /
mele preferate /
versurile /
tale //
eu nu pot trăi /
între colțurile /
unui astfel de corp /
eu nu pot fi /
doar încă /
un nivel al piramidei /
piatră și /
bijutier /
cântec și /
suflu /
monument și /
mormânt /
în același timp
Mariana CODREAN
Unde ești?
Din pieptul cerului am smuls un trandafir,
regăsisem icoana plină de sânge.
Ineditul mi-a mângâiat umbra.
Unde ești?
Era toamnă în sufletele noastre.
Cât de ciudată este clipa revederii!
Ploaia
Ploaia își ascundea sânii în pumnii pământului
Ne înfloriseră crini pe pleoape,
se scuturau mugurii de pe buze.
Erau multe zgomote, iar ploaia tremura.
Se furișase în sânul tău,
mă privea cu ochii închiși și-i tremurau degetele,
iar eu i-am zâmbit.
Am înțeles atunci că trebuie să iubesc ploaia
pentru a ajunge la tine
Moartea este o femeie
Am desprins scânduri din cer,
mi-am făcut din ele o cruce.
Moartea este o femeie,
ea îmi sărută coapsele în fiecare seară,
mă îmbracă cu pământ…
eu tresar, încă mi-e frică.
Moartea este puternică!
Însă am început să simt,
degetele îi tremură când mă atinge sub pământ.
Luna răstignită
Plâng sufletele noastre în noapte,
iar luna răstignită din vis nu-mi dispare.
Mă rătăcesc, gândindu-mă la el.
Grăbiți de soarta unora croită,
eram cândva atât de fericiți.
Adormeam pe pieptul tău de sticlă,
lungit de dor, stropit de ploaie…
Acum când timpul se despică
degeaba plângi, strângându-mă de gleznă.
Icoana spartă în fereastra înstelată,
O, Doamne, mult te-am mai iubit.
Nu am crezut că vei pleca vreodată.
Te-am așteptat în fiecare zi…
Diana TRANDAFIR
CA O RODIE
pumnul meu închis e o rodie
pe care acum în sfârșit
poți s-o dezbraci
rând pe rând
și de hainele sângerii și de
aerul verde
După ce sufli spre soare
bați din palme
și alegi, în sfârșit, oglinda neagră
pe care navighează
pasărea vie
mitologiile estivale s-au stins
Florile carbonizate vor avea cu siguranță
trecut,
înapoia elitrelor
buburuzele și-au fărâmițat
adevăratele aripi
Miresme de rădăcini
amintesc de nopțile șarpelui
O ZI
amintirea
a tot ce-ar fi fost
înmiresmată, amețitoare, amară
trecuse sub puterea Paznicului Orb
cum trec toate într-o doară
Vocile
ce strigaseră cândva
– strune tari de vioară –
scârțâiau acum îndelung
precum aria de lemn
(aripă veche de moară)
desculț în apus
printre versuri înzăpezite
și
dezbrăcat de trecut,
rămâne pasul meu
fără drum
fără lut
DEUS EX MACHINA
când cântă fanfara orașului
aud în timpane o avalanșă de sunete
de care m-am plictisit mai demult
Nu-mi mai sunt de ajuns
îmbrățișările călduțe de peste zi
am abdicat de la senzațiile neclar definite
Frigul e o pasăre cu cioc ascuțit
ce înnebunește de singurătate
atunci când se cioplesc cruci de lemn
În lumea cuprinsă de veselie
în care aburii morții se infiltrează ca laptele
mă întind, îmi cuprind genunchii
apoi vreau să casc
și observ cu uimire cum timpul
a înflorit toți copacii înainte de vreme
E o sărbătoare permanentă
în orașul cu oameni
cărora le iau locul manechine de aer
străbătând străzile, zăresc
după ferestrele fără perdele
scaune goale ce mă așteaptă
să mă așez
sub scoarța trupului viu
se foiesc
