Cenaclul Alexandru Sihleanu – 11 Iunie 2022

DRAGOSTEA, LIANTUL DINTRE CREDINȚĂ ȘI ARTĂ, ESTE INGREDIENTUL CARE MENȚINE VIAȚA PE ACEASTĂ PLANETĂ

de Vasile GHINEA
Sâmbătă, 11 iunie, ziua Sf. Ap. Bartolomeu și Barnaba; Sf. Ier. Luca, arhiep. Crimeei (Pomenirea morților – Moșii de vară), ședința Cenaclului literar-artistic „Alexandru Sihleanu” de la Centrul Cultural „Florica Cristoforeanu” din Râmnicu Sărat a debutat, cu momentul in memoriam Matincă Costea. În această zi, înainte de toate, să-i pomenim pe cei plecați dintre noi: Gheorghe Șaramet, Grigore Radu Stănescu, Costache Florea, Ștefan Șerbănescu, Mihai Voicu, Mircea V. Homescu, Matincă Costea, Smarandache (Manea) Agheană. Dumnezeu să-i odihnească în pace!
Dl Cristi Rusin a dat glas epigramei (Celor drepți) semnată Smarandache Agheană: „Omul e ca și cuiul, știți,/ Când e drept, îi dai chirtoace,/ Drepții sunt mereu loviți,/ Iar cei strâmbi lăsați în pace” și monologului (Să se știe!) autor Matincă Costea: „Am strigat: Jos dictatura!/ Până ni s-a uscat gura./ Socialism? Ce prostie!/ Noi toți vrem democrație!/ Să se știe!// Agitați fără tăgadă/ Am ieșit atunci în stradă/ Înflăcărați, curajos,/ Am strigat cu toții: Jos!/ Acolo suntem acum,/ Dar întrevedeam alt drum./ Am dorit democrație…/ Să se știe!// Unii, plini de optimism/ Am dorit capitalism./ Vom mânca numai sarmale,/ Friptură și baclavale./ Salariile mai mari,/ În buzunare dolari./ De-aia vrem democrație…/ Să se știe!// Munca ne va fi ușoară,/ Sictir cu viața amară,/ La fabrică doar vreo trei ore,/ Dar cu salarii majore./ Totul va fi berechet,/ Mierea va curge pe drum./ Adio fierea de acum!/ Doamne, ce bine-o să fie!/ De-aia vrem democrație…/ Să se știe!// Viața ne va fi senină,/ Fiecare cu mașină./ Toți vom trăi ca în rai,/ Cu înalt nivel de trai,/ Nu cum a fost înainte,/ Vom fi primii la plăcinte!/ O mare euforie/ Vom cunoaște pe vecie/ Că dorim democrație…/ Să se știe!// Vom trăi atunci, speram,/ Ca în sânul lui Avraam!/ Fără griji, fără nevoi,/ Fericire la butoi./ Mai bine, zis răspicat,/ Fericirea la pătrat,/ Casele îndestulate,/ Mese pline cu de toate,/ Că dorim democrație…/ Să se știe!// Anii însă au zburat/ Și curând, am constatat/ Că fericirea sperată/ Ne-a fost nemilos furată./ …/ Visele s-au împlinit:/ Fabricile s-au topit;/ Pe unde erau furnale/ Astăzi poți vedea haznale./ Draga noastră raboteză/ A prins repede viteză/ Către lada de gunoi./ Strungul nu mai e la noi,/ Unde priveai încântat,/ Locu-i parcă bombardat./ Unde munceam ca nebunii,/ Azi se hârjonesc lăstunii,/ Iar noi lucrăm la căpșuni,/ Că acolo suntem buni./ Dar, am vrut democrație…/ Să se știe!// Hoția astăzi domnește/ Și sărăcia sporește;/ Visele s-au înmulțit / Că unii fură-nzecit,/ Așa cum nici n-au visat,/ Jurând că ei n-au furat,/ Că totul li se cuvine…/ Păi, e bine?// Demolarea a călcat/ Și prin Râmnicu Sărat:/ O mare turnătorie / S-a dorit să nu mai fie./ Am distrus cu multe secții/ o fabrică de confecții,/ Acum n-o mai poți vedea/ S-a ales praful de ea./ Locul unde-a existat/ E bun pentru semănat/ Cu grâu, rapiță dughie/ Sau fasole timpurie,/ Papură, trestie zveltă,/ Să devenim colț de Deltă./ Că am vrut democrație…/ Să se știe!// Azi, parcă mesteci piper,/ Când afli că ești șomer./ Păi, de-aia ne-am agitat…/ Și-atunci ne-am manifestat?/ Biet roman neisprăvit,/ Urgisit și păcălit…/ Ai dorit democrație…/ Să se știe!”
„(Victime colaterale) În aceste vremuri grele,/ Multe doamne-n zona gri,/ Zilnic se sfădesc și ele,/ Doar amantă să nu fii! (Ploile tămăduitoare) Fir-ar mama ei de ploaie,/ Toată casa o deschid!/ Am făcut afară baie/ Și-am scăpat… de un Covid. (Chelia) Foarte mulți au adulat/ Chelia lui „Cincinat”. Raportat la epigrame,/ Nimeni n-o mai ia în seamă!” (Dumitru Hangu)
„(Pașii pierduți) Folosim destul de des/ Expresia „pas cu pas”./ Chiar de-o zicem în exces/ Tot în urmă am rămas. (Telefonul câștigă) Stăm tăcuți în fața porții,/ Nu mai e nicio speranță./ Noi vorbim mai mult cu morții,/ Vii-s la mare distanță.” (Safta Leaută, prin telefon, cu drag de la Năvodari)
A urmat lectorul de serviciu, dna Mioara Zaharia, cu un grupaj de poezii. Vă ofer lectura: „(Iubirea sculptată-n catifeaua vremii-acrostih) Acum când viața ne era-mplinită/ Destine celeste ni s-au dăruit;/ Rămași noi doi în viață fericită/ Iubirea ne lega de dorul împlinit,/ Am așteptat în liniște molcomă/ Nădejdea că vom fi ca la-nceput.// Zăpada despărțirii ne-a învăluit;/ Acum, când ai zburat la ceruri/ Harfa morții cu cânt neauzit/ Acum se-nchină-n suflet la vecernii,/ Rămân în urma ta ca piatra de granit/ Iubirea s-o sculptez în catifeaua vremii,/ Apusul te-a răpit și lumânarea geme. (Unde te-ai dus iubire?) Unde te-ai dus iubire/ Când frunza crește-n ram?/ Când clocotul vieții/ E clocot de ocean?// Unde te-ai dus iubire/ Când totul înflorește,/ Când păsările cântă/ Și soarele-ncălzește?// Unde te-ai dus iubire/ Și m-ai lăsat plângând?/ De ce-ai plecat din viață/ Și-mi rătăcești prin gând?// Prin gânduri și prin vise/ Mi-apari năluca mea/ Eu te aștept cu noaptea/ Să te scufunzi în ea.// În noapte așteptată/ Cu doruri, nerăbdări/ Să plângem împreună/ Învăluiți în dor. (Visul de argint) Azi-noapte luna a valsat cu mine,/ Un vals înălțător, vals de argint/ Și tu sclipeai în raze de iubire/ Dintr-un rubin stelar îndrăgostit.// Pendulul adevăr se învârtea în joc,/ Pași de catifea înfloreau pământul/ Cu clinchet din fulgii păsării de foc/ Ce zburătăceau cum bătea vântul.// Șoapte din univers îmi secau puterea/ Că totul e sfârșit, e-o amăgire./ Sunt pasărea rănită, simt durerea/ Minciunii unui vis de fericire.// Vin zorile din lumea pământească/ Cu adevăruri crude din străbuni./ Tu pleci cu noaptea prin fereastră,/ Fereastra dintre cele două lumi. (Vioara înmugurește pe o simfonie) Vioara înmugurește pe o simfonie,/ Din candelabru o flacără a nins/ Cu vorbe-n călimara albăstruie/ Ce doarme lângă foaia mea de scris.// Tărâmul slovelor e duhul din pocal/ Sfințenie, iubire-adevărată;/ Talantul dat de Domnul, e altar/ Jertfelnic botezat cu rouă adunată.// Și toată truda vieții e în cele cărți/ Lumina ce-a adus înțelepciune,/ Noi scribii slovelor ne ostenim mai toți,/ Neîmpăcați noi ardem neînțeleși de lume.// Cu zboruri, neîmpliniri, neliniști/ Fără răspunsuri la-ntrebările-nțelepte./ Sunt amăgiri din vise și-așteptări,/ Iubim când cel iubit ne părăsește. (Fulg de borangic) Ușor, ușor ca un fulg de borangic/ E visul de-astă noapte când pluteam/ Pe aripi din mătasea unui dor/ La îngerii din ceruri mă rugam.// Petale zburătoare mă ningeau,/ Prin pletele de soare luminate/ Se cuibăreau gânduri ce alergau/ Spre dragostea ce se ascundea în șoapte.// O dragoste-n muțenia tăcerii/ Ca vântul printre plopi se frământa./ Era chiar dragostea ce mă durea atunci/ Când viața-ți chinuită se stingea. (Cascada amintirilor) Din valurile lunii, mângâietoare raze/ Și până-n zori când soarele-nflorește,/ Cascada viselor cu țipăt de tornadă/ În inimă rănită divinul înfrunzește.// Pe rănile deschise, vârtej ucigător,/ Ocean de gânduri-păsări se preling./ Obrazul dragostei e plâns și-mbătrânit,/ Și visul tinereții cu negru s-a-mpletit. (Am alergat prin ploile luminii) Din vârful gândului, torent de neuitare/ Mă înconjoară cu cercul viselor/ Câmpia dorului semănată cu petale,/ Petale de pelin ce-au desfrunzit un dor.// Pădurea amintirii e plină de regrete,/ De frunzele apusului ce poleiesc iubiri,/ De cerul frământat de vise în buchete,/ De inima ce picură cu foc de amintiri.// Ca o regină-ncoronată-n curcubeu,/ În curcubeul șoaptelor și-al poeziei/ Am alergat prin ploile luminii pe unde Dumnezeu/ Mi-a arătat calea iubirii, calea mântuirii. (Un snop de curcubeie) Am strâns în ochi de vultur prădător/ Un snop de curcubeie însetate;/ Eu pasărea tristeții-nsingurate/ Furat-am snopi de rime în ulcior// Și le-am ascuns la mine în caiet/ Să le-floresc un pic, să le dospesc,/ Să ard în smirnă dorul pământesc,/ Un dor etern, sfâșietor de înțelept.// Culeg nectar din palma sfinților/ Să poleiesc cu el tot asfințitul,/ Să îndulcesc durerea cu-nceputul/ Acestor slove risipite-ntr-un izvor.// Ca apa răcoroasă slova pică/ Pe crestele făloase din caiet/ Și cu puterea unui înțelept/ Cioplește libertatea într-o stâncă. (Călătorie atemporală) Fulgi de neliniște albă picură-n depărtare/ Peste asfințitul zborului tău spre infinit./ Te-ai ridicat luceafăr între stele fecioare/ Și chipul tău îndrăgit e ca un vis nesfârșit.// Vei răsări în nopțile veșniciei atemporale/ Între lumini tremurânde din vise-așteptate,/ Între cununile blonde cu miros de lăcrămioare/ Mă vei purta în zbor duios pe aripi luminate.// În tăcerea cerească, în cetatea eternă/ Mă vei primi ca pe-o prințesă mult adorată/ În căsuța misterelor de dincolo de vreme/ Cu făclia iubirii ce va arde la poartă.// Vom fi un întreg de dăruire tumultă,/ De credință, de unire cu frați și părinți,/ Un munte de bunătate la casa nevăzută,/ La poarta unde noi vom fi conduși de sfinți// Unde Maica luminilor, împărăteasa lumii/ Strălucește și veghează nemărginirea,/ Unde Domnul Hristos stă pe tronul nemuririi,/ Unde noi smeriți vom dărui iubirea. (Păsările gânduri) În derivă mi-s păsările-gânduri,/ Noian de amintiri în tulburare/ Cu aripile nostalgiei învelesc trecutul,/ Cu dor incandescent calc pe uitare.// În glastra primăverii cireșii înfloresc/ Cu fluturi alb ce duc parfum de flori/ Spre tine dragoste ce nu mă lași să dorm,/ Spre visele ce mă trezesc în zori.// Parfumul trandafirilor se destramă-n văzduh/ Splendoare de câmpie parfumată,/ Lumină din lumină se-aprinde-n zare/ În lumea ancestrală cu liniște brodată.// În lumea unde nu-i durere nici păcat,/ În lumea soarelui ce nu apune,/ E lumea ta iubitul meu bărbat,/ E lumea veșniciei podoabă-n rugăciune. (Amurgul te-a furat) Ești raza mea de soare, te-ai stins și ai apus/ De dor de nemurire, un dor tăios și crunt,/ O ploaie de durere, furtună din abis/ Îmi scaldă fruntea lină, oceanul de tumult.// Durere murmurată, tăcere de granit/ Ce sfarmă viața-n două, și-așa te-ai risipit/ Când vânturile morții te-au stins, te-ai răvășit,/ Mi te-au furat din brațe, apusul te-a răpit.// În templul inimii tu de-a pururi vei domni,/ Veninul despărțirii în veci m-o chinui/ Și dorul de căință, zbor spre eternitate/ M-or însoți de-a pururi în viață și în moarte.// Amurgul te-a furat, te-a ridicat la cer,/ Durerea despărțirii e iadul, lanț de fier,/ Un braț ce strânge iubirea și chemarea/ Spre lumi îndepărtate ce arde alinarea.// Când ți-am văzut o lacrimă și ultima privire/ Mi-ai luat nemărginirea și viața mea cu tine,/ Rămasă fără vlagă și fără rost în toate,/ Aștept și eu senină să ne-ntâlnim în moarte,// Să ne-ntâlnim cu Domnul, în dragoste cerească,/ Să ne unim iubirea cu voie-mpărătească,/ Să te privesc de-a pururi cu-aceeași prețuire,/ Să fii lumina mea și sfânt în devenire. (Zbateri de dor) Mă afund în pădurea viselor mele/ Încinsă cu brâul iubirii de foc,/ Ce arde ca o torță de micșunele,/ Cu buzele flăcări ce ard în potop.// În inima mea e o luptă nebună,/ Zbateri de gânduri ce ucid trandafiri,/ Gânduri ce zboară spre zenit, spre lumină,/ Gânduri uriașe ce-mi trezesc amintiri.// Cu ochi de nuferi botezați în izvoare,/ Cu năframă din spuma unui lac însorit,/ Cu albastrul de cer, cu raza de soare/ Te aștept cu răbdarea unui sfârșit. (Mi-s porțile închise) Mi-s porțile închise la darurile vieții,/ La nopți de vrajă, la gânduri îndrăznețe,/ Licorile destinului mi s-au ascuns din cale,/ Parfumul tainei mă lasă-n așteptare.// Ceața-n amurg mi-arată o umbră adorată,/ Mă pierd în nemurirea poveștii de-altă dată./ În sanctuarul verde de cețuri diafane/ Mi-ascund nefericirea în umbra unei toamne.// În toamna vieți mele cu geamăt dureros/ Cărarea mi-e amară și plânsu-necăcios,/ O diademă de suspin și-nsingurare/ O port ca pe-un blestem fără scăpare.// Mi-s porțile închise tot restul vieții mele,/ Cu spaime dureroase ce mă sorb spre ele,/ Suspine grandioase plutesc în taine neștiute/ În nopți albe cu aripile frânte. (Boboci sătui de plâns) Noaptea cerșea lumină,/ Întuneric pătat,/ Visul te vrea pe tine,/ Pe tine cel așteptat.// Lumânări cu tristețe/ Ard senin, liniștit,/ Fumul rugăciunii urcă,/ Rugăciuni de sfârșit.// O umbră dureroasă/ În mine s-a ascuns,/ Lacrimi scăldate-n plumb,/ Boboci sătui de plâns.// Iubire dureroasă/ De ce mi-ai luat nectarul/ Și viața mi-ai lăsat-o/ Mai rece ca ghețarul? (Templul viselor) Spune-mi primăvără, tu/ Cum să-mi trăiesc viața/ Când pomii din grădină/ Și-au scuturat dulceața?// Cum să mă bucur așteptând,/ Când florile mi-s triste,/ Când rodul pomilor/ Se scutură de vise?// Cum să-mi revin tristețe/ Din greaua încercare,/ De gânduri ucigașe,/ De marea lui plecare?// Cum să mai zâmbesc de-acum/ când templul viselor/ E-mpodobit de tine/ Mirele stelelor?// Doar pot să-ți scriu, atâta pot,/ Din pană, de sub gene,/ Curg râuri de cuvinte/ Duioase în poeme. (Lava durerii) Râuri de foc îmi ard sub gene,/ Lava durerii curge în șuvoi,/ În inimă tristețea e regină/ Și slovele sunt reci și ochii goi// Mă scufund în oceanul neuitării/ Ce strânge și sufocă viața-mi grea./ Aș vrea să râd, să râd din nou la soare,/ Dar soarele-a fugit cu bucuria mea”.
Dna Mioara Zaharia, ne-a prezentat astăzi o poezie în stil clasic, tema creației fiind dragostea, izvorâtă din durerea pierderii sufletului pereche. Moartea ființei iubite este cântată pe o singură coardă, coarda durerii, slovele se aștern plângând și glăsuiesc emoția plină de lacrimi a autoarei. Creația de astăzi este „smălțuită” cu figuri de stil care vorbesc despre talentul și sensibilitatea doamnei. Parcă se simțea emoția, ca prezență vie și în spațiul ședinței: „În toamna vieții mele cu geamăt dureros/ Cărarea mi-e amară și plânsu-necăcios,/ O diademă de suspin și-nsingurare/ O port ca pe-un blestem fără scăpare.// Mi-s porțile închise tot restul vieții mele,/ Cu spaime dureroase ce mă sorb spre ele,/ Suspine grandioase plutesc în taine neștiute/ În nopți albe cu aripile frânte (Mi-s porțile închise)” , „Doar pot să-ți scriu, atâta pot,/ Din pană, de sub gene,/ Curg râuri de cuvinte/ Duioase în poeme. (Templul viselor)”, „… Când ți-am văzut o lacrimă și ultima privire/ Mi-ai luat nemărginirea și viața mea cu tine,/ Rămasă fără vlagă și fără rost în toate,/ Aștept și eu senină să ne-ntâlnim în moarte…(Amurgul te-a furat)”. Trebuie subliniat și acrostihul din care rezultă numele persoanei iubite, ca o realizare a autoarei, din poezia Iubirea sulptată-n catifeaua vremii. Felicitări și succes!
„Astăzi, în cadrul ședinței Cenaclului Alexandru Sihleanu lectorul de serviciu Mioara Zaharia ne-a prezentat un grupaj de poezie clasică, unde predomină rima încrucișată. Ca de fiecare dată, versurile autoarei sunt inspirate din viața D-sale, majoritatea dintre ele (cele lecturate azi) au ca temă despărțirea de ființa dragă. În momentele de deznădejde autoarea folosind invocația retorică: „Unde te-ai dus iubire/ Când totul înflorește,/ Când păsările cântă/ Și soarele-ncălzește?” își exprimă starea sufletească (dorul după ființa plecată în eternitate). Poezii ca: Visul de argint, Un snop de curcubeie, Zbateri de dor, Fulg de borangic au ca titlu câte o metaforă compusă dintr-o sintagmă literară. Versurile creației dnei Mioara Zaharia, așa cum am menționat mai sus, sunt de un clasicism pur, sunt melodioase, cuvintele curg ca apa unui izvor, mesajul este ușor sesizat. Am audiat o poezie bună. Felicitări dnei, și o așteptăm și cu alte creații!” (Aneta Țâru Pioară)
„Lectorul de astăzi ne-a recitat o serie de poezii, mai precis în număr de șaisprezece. Tema care predomină și este arhi prezentă în fiecare poezie este dragostea. Din versurile recitate reiese limpede faptul că evenimentul care a declanșat „cascada inspirației” a fost pierderea persoanei iubite. Moartea este un fenomen natural, un pas pe care toți îl facem la un moment dat. Nu putem să-l ocolim și din acest motiv trebuie să ne împăcăm cu prezența morții. Din punct de vedere emoțional, pierderea sufletului pereche a fost și este o tragedie, dar din punct de vedere artistic a fost un factor benefic deoarece a generat întreaga operă prezentată. Dna Mioara Zaharia scrie cu emoție, recită cu emoție, trăiește, moare și învie odată cu ele. Versurile conțin o serie de figuri de stil inedite: „torță de micșunele”, „ochi de nuferi botezați în izvoare”, „tăcere de granit” sau „oceanul neuitării”. Foarte interesant este și acrostihul de unde reiese numele persoanei iubite. Titlul poeziei cu acrostih este de asemenea inedit: „Iubirea sculptată-n catifeaua vremii”. Eu îi doresc lectorului de astăzi felicitări și o îndemn să nu se descurajeze și să continue cu noi creații, deoarece consider că opera d-ei este într-un proces de evoluție sau perfecționare.” (Cristi Rusin)
„Eu i-am sugerat dnei Mioara Zaharia să facă acest acrostih care este o mare realizare poetică. Între cele două strofe este un contrast evident. Prima redă luminozitatea zilelor fericite când destinele celeste au adus fericire în cuplu. Se încheie strofa cu speranța într-o fericire permanentă, dar destinul tragic a dus la despărțire. Cât de metaforic se exprimă în strofa a doua: „Zăpada despărțirii ne-a învăluit”, „Harfa morții cu cânt neauzit” și durerea exprimată este asemenea pietrei de granit. Titlul poeziei repetat în penultimul vers ne duce cu gândul la perechea ideală : „Iubirea s-o sculptez în catifeaua vremii”. Mi se pare interesantă poezia „Un snop de curcubeie” pentru că aici apare imaginea creatorului de poezie: „Am strâns în ochi…/ Un snop de curcubeie însetate” și se definește ca fiind „pasărea tristeții însingurate” care adună „snopi de rime” pe care îi înflorește și le dăruiește altora. Poeta căreia îi curge poezia în sânge, se exprimă în versuri care ne impresionează: „Să ard în smirnă dorul pământesc/ Un dor etern, sfâșietor de înțelept”. Folosește superlativul absolut pentru a-și exprima gândurile. Poeta își dorește binecuvântarea sfinților ca să-și realizeze opera: „Să îndulcesc durerea cu-nceputul / Acestor slove risipite-ntr-un izvor”. Poeta aseamănă cuvintele cu o apă răcoroasă. Cuvintele poetice au atâta putere de expresie și sunt asemenea puterii unui înțelept care cioplește libertatea într-o stâncă. Celelalte poezii sunt inspirate de regretul despărțirii de ființa iubită, de clocotul sufletesc declanșat de acestă dramă. Unele au versuri scurte, asemenea creațiilor populare: „Templul viselor”, „Unde te-ai dus iubire?”. Ele pot fi puse și pe muzică. Au o incantație aparte. „Lava durerii” este interesantă prin titlu. Se asociază două cuvinte, unul evocă ceva material, al doilea ceva spiritual. Este aceeași tristețe, aceeași neputință în fața fatalității morții. Îi urez succes la volumul ce îl pregătește!” (Ecaterina Chifu)
„Consider că dna Mioara Zaharia, lectorul de serviciu, a făcut un dar soțului prin prezentarea astăzi a unei creații de dorințe, creații artistice foarte diversificate. Dna trece prin versurile ei de la o stare emoțională la alta descărcându-și sufletul ca o terapie. Dna Mioara Zaharia are o creație reușită și consider că merită publicată. Felicitări!” (Dumitru Bardaș)
În încheierea ședinței Cenaclului Alexandru Sihleanu dna prof. Aneta Țâru Pioară a lecturat o poezie dedicată Luceafărului poeziei românești, ultimul romantic al Europei, întrucât ne aflăm în preajma zilei de 15 iunie, dată la care Mihai Eminescu a trecut la cele veșnice. „(De ziua ta, Luceafăr blând) Tu, Luceafăr, Eminescu, tu, lumina ăstei țări,/ Ce ne-ai învelit în slavă și ne-ai purtat peste mări,/ Hărăzit ai fost de soartă venind în luna gerar,/ Să poleiești România în cuvinte cu al tău har.// Tu ai pus ca nimeni în lume în a versului măsură./ E cuprinsul dor de viață și cuprinsul din scriptură./ Bogăția sufletească, gândul bun, visări, speranță,/ Multitudinea de doruri rupte din acestă viață.// Dorul de copilăria de sub codrii legendari,/ Tot ce povestea-i iubitei și prea des cuvinte mari/ Din istoria nescrisă, din adâncuri de-nceput,/ Despre viitorul lumii așa cum tu l-ai văzut.// Tras pe roată ai fost în lume de acei cameleoni,/ Faptul ăsta-n timpul nostru tuturor ne dă fiori./ Îți lăudau nemurirea, dar tiptil îți prelucrau/ Mormântul cu tei la capul ce pe ei îi deranja.// Lumină lină îți aducem azi Luceafăr blând/ Și la mormântul tău urmașii astăzi plâng!/ Neprețuita-ți muncă plutește-n nemurire,/ Ești steaua românimii în înveșnicire!”
Dna Aneta Țâru Pioară declară în încheiere: „Consider că zilele de 15 ianuarie și 15 iunie să fie considerate cele mai importante sărbători ale românilor după Ziua Națională a României. Propun din partea scriitorilor râmniceni să sesizăm autoritățile locale ca prin programul local PNRR să se ia în calcul ridicarea în orașul Râmnicu Sărat a unui bust Mihai Eminescu”.
Dna prof. Ecaterina Chifu a prezentat CUVÂNT -ÎNAINE DE LA EDIȚIA BILINGVĂ MIHAI EMINESU POEZII/POESIES: DOR DE MIHAI EMINESCU, GENIU UNIVERSAL
„Cel ce avea chipul unui „înger frumos, pe fruntea căruia era scris semnul Dumnezeirii”, cel ce-a visat „visul vieţii cel chimeric”, când viaţa îi părea „un basm pustiu şi urât”, cel care a revărsat „gândirea-i fără margini peste marginile lumii”, semănând lumină din „tainica-i simţire”, cel care, prin menirea de geniu, n-a fost fericit şi n-a putut „face fericit pe cineva”, acesta este marele Eminescu al cărui nume „a scăpat de noaptea uitării”, el fiind un simbol al eternităţii.
Suflet al poporului român, Eminescu a ridicat spiritualitatea românească pe culmile perfecţiunii, opera sa fiind esenţa acestei spiritualităţi. Poetul şi-a propus în tinereţe să ridice un „palat poeziei şi altul dramei” ce avea ca scena istoria poporului nostru.
Eminescu a ridicat un templu în literatura română, opera sa fiind „Ave Maria” în literatura universală.
Geniu românesc, Eminescu a pătruns pe cale universală în sufletele iubitorilor de poezie, graţie profunzimii şi armoniei versurilor sale. Opera sa poartă pecetea eternităţii, prin strălucirea imaginilor artistice şi profunzimea cugetării.
Mesajul său liric se materializează în esenţe umane de încântare şi înfiorare în faţa frumuseţii, sensibilităţii şi armoniei poeziei sale, căci adâncurile sufleteşti ale poetului uimesc mereu, prin acel inefabil şi mister ce-nvăluie fiinţa ce-a creat o opera nemuritoare.
Eminescu a armonizat ritmurile naturii cu ritmurile inimii sale care a încetat să bată prea devreme. Cuvântul în poezia sa are o magie unică, irepetabilă. Starea de vibraţie ce ne-o dă trăirea estetică, citindu-i versurile, face să ne transpunem în universul mirific al poeziei sale.
Poetul a trăit într-un timp şi un spaţiu doar al său, cel poetic, cunoscând starea de poezie, stare ce ni se transmite şi nouă, prin trăirea estetică. Eminescu va rămâne în conştiinţa poporului nostru ca un suflu viu, căci spiritul eminescian este veşnic, veghind asupra noastră din spaţii astrale.
Adesea, ne întrebăm de ce ne este aşa de dor de Eminescu. Simţim, noi, adevăraţii români, un „dor dureros de dulce” de Eminescu? Dorul de acest genial poet este ca dorul de un frate mai mare, plecat prea devreme dintre pământeni, este un dor de un prieten drag ce ne ştie suferinţele şi toate durerile, visele şi speranţele.
Multora le este foarte dor de chipul lui visător de student, transfigurat de puritatea gândirii şi simţirii sale, de chipul unui tânăr înflăcărat de mari idei şi sentimente. Am vrea să ştim, să simţim tot farmecul ce-l răspândea fiinţa lui reală, tonalitatea şi inflexiunile vocii sale, mersul lui avântat sau doar de om ce meditează, pierdut în sine, vibraţia sufletului său plin de iubire, gesturile sale şi mai ales toate acele porniri pline de entuziasm, acele acţiuni puse-n slujba poporului care a dat acest geniu inegalabil.
Ne este dor de cel ce a scris poezia cutremurătoare „Ce suflet trist”, definindu-se pe sine, dar şi pe noi, căci ne regăsim în acele versuri, poetul purtând povara unui destin nefericit, al său şi al neamului său, pentru care a luptat cu condeiul, el fiind promotorul unor idei progresiste. Ne este dor de cel care ar fi putut face mai mult pentru ţara sa, dacă nu pleca prea devreme la îngeri.
În imaginaţia noastră, îl vedem pe Mihai Eminescu cu zâmbetul lui dulce, pe buzele-i atât de frumoase, cu privirea tandră, arzătoare sau îndurerată, cu lumina chipului său, unică, irepetabilă. Cum să nu ne fie dor de cineva pentru care avem o iubire aparte?
Dacă nu vine la chemarea dorului nostru, înseamnă că undeva, acolo sus, este iubit. Noi rămânem să dorim ca şi el României „la trecutul mare, mare viitor” să vedem cum „izvorăsc din veacuri stele una câte una” şi să admirăm luna ieşind „din codrii” sau „a lacului văpaie”, să simţim „flori de tei înmiresmate”, să ascultăm şi pentru el „aspru cânt al mării” şi chiar să ne dorim ceea ce spune poetul: „Mai am un singur dor:/ În liniştea serii,/ Să mă lăsaţi să mor,/ La marginea mării,/ Să-mi fie somnul lin/ Şi codrul aproape,/ Pe-ntinsele ape,/ Să am un cer senin!” (M. Eminescu „Mai am un singur dor” – „Poezii”, Editura Cartea românească)
Poate că, pe nevăzute căi, putem comunica toţi cu marele poet şi-l putem implora, prin rugăminţi fierbinţi să revină printre noi, să aducă în inimile noastre speranţa unei lumi mai bune, armonia şi pacea şi toată frumuseţea sufletului său încărcat de iubire.
Eminescu era conştient de valoarea universală a operei sale, aşa cum se reflectă în poezia „Numai poetul”: Iată versurile: „Numai poetul/ Ca păsări ce zboară/ Deasupra valurilor/ Trece peste nemărginirea timpului,/ În ramurile gândului,/ În sfintele lunci/ Unde păsări ca el/ Se-ntrec în cântări.” (M. Eminescu „Numai poetul” – „Poezii”, Editura Cartea românească)
Pentru această ediţie am ales cele mai cunoscute poezii de dragoste, unele devenind melodii renumite, pentru muzicalitatea versurilor care au imprimat şi muzicalitatea versiunii în limba franceză, pentru profunzimea sentimentelor exprimate de poetul care susţine un dialog permanent cu iubita sa, dezvăluind înfiorarea sufletului său tulburat de fiecare mişcare a fiinţei iubite, el fiind un poet al contemplaţiei, al meditaţie, mereu cu ochii dornici de imaginea femeii iubite.
Astfel, se conturează drama intimă a marelui poet. Am adăugat acestei ediţii unele creaţii eminesciene în versuri populare şi câteva poezii care scot în evidenţă ideile sale artistice, etice şi filosofice.
Eminescu rămâne alături de marii poeţi ai lumii, prin opera ale cărei rezonanţe străbat meridianele, fiind îndrăgită şi apreciată de atâţia iubitori de frumos. Avându-l pe Eminescu în suflet, nu mai suntem nicicând singuri, căci purtăm cu noi o bogăţie rară, cea mai de preţ comoară a limbii române, opera unui astru nemuritor, ce va străluci pe firmament, cu o blândă lumină, iradiind prin veacuri frumuseţe şi armonie”.
Sâmbătă 18 iunie, începând cu ora 11:00, lectorul de serviciu al ședinței Cenaclului „Alexandru Sihleanu” va fi Aneta Țâru Pioară. Vă așteptăm, cu drag!

Distribuie: