Literadura nr. 24 (3)
Florentin POPESCU
Oameni și locuri din Buzăul de altădată
(XIX)
Amintirile copilăriei (II)
Undeva, în paginile unui mare scriitor, Gabriel García
Márquez, am aflat un citat pe care n-am întârziat să-l notez și să-l pun
drept motto cărții mele, Viață și literatură, din
anul 2020: „Viața nu este cea pe care ai trăit-o, ci
aceea pe care ți-o amintești și cum ți-o amintești
spre a o povesti“.
Cred că aceste cuvinte ar fi binevenite în
fruntea oricărei cărți memorialistice, fiindcă ele
conțin un adevăr incontestabil, spus în vorbe
puține și pe înțelesul tuturor.
Dacă cineva vreodată (Cine știe? Poate în
posteritate) va avea curiozitatea să-mi citească
volumele de amintiri și prozele inspirate de
spațiul copilăriei, va realiza numaidecât că din
multe puncte de vedere am fost un norocos.
Ce altceva decât noroc să fi fost o copilărie
petrecută la țară, într-un sat parcă uitat de lume,
dar poate tocmai de aceea mai frumos și de
neuitat?
Ajung la vorba unui prieten al meu, scriitor
din Vâlcea: „Satul copilăriei mele era Centru
lumii“.
Și într-adevăr, Lera era pentru mine
„Centru lumii“, fiindcă până la paisprezece ani
am văzut o singură dată un oraș, Buzăul (în care,
cum am povestit și altădată, într-o zi am ieșit din
curtea gazdelor, m-am luat după un vânzător
ambulant de creioane colorate și m-am rătăcit;
noroc că atunci, ca și azi, aveam o memorie bună.
Știind numele străzii și numărul casei, niște
binevoitori m-au ajutat să mă întorc de unde
plecasem), iar un oraș cu tramvaie (Bucureștiul)
mi-a fost dat să văd mai târziu, când am dat
examen de admitere la facultate.
Dar „ruperea“ asta de lume, de zgomotul
orașului și de forfota oamenilor mi-a prins bine.
Mi-am trăit copilăria, vorba lui V. Voiculescu,
simțind ritmul anotimpurilor, cunoscând
obiceiurile și tradițiile care încă mai existau acolo
prin deceniile șase și șapte ale veacului trecut.
„Centrul lumii“ mele mai cuprindea, pe
lângă cele două stânci amintite în episodul trecut
(despre care a scris și cea mai mare personalitate
a locului, Constantin C. Giurescu) un șir de
dealuri molcome, ce porneau din marginea unor
ogoare cultivate cu porumb și închideau
orizontul dinspre miazănoapte. Cel mai mare
dintre ele se numea atunci (și se numește și azi
tot așa) „Carafte“. N-am aflat niciodată de unde
venea numele, după cum n-am aflat nici originea
unor denumiri topografice din zonă, denumiri
care ar putea trimite cu gândul la epoca de după
cucerirea Daciei de către romani (Roma, La
Gălinoaia, Finta ș.a.).
În fine, las pe seama istoricilor,
etnografilor și lingviștilor deslușirea acestor
nume și a altora și mă întorc la „Carafte“.
Pentru noi copiii „Carafte“ reprezenta un
fel de mister. Poate și fiindcă era ceva mai
îndepărtat și după coama lui vedeam în amurg
cum apune soarele.
Și fiind acel deal un mister, se cerea
neapărat să ajungem și noi acolo.
Așa se face că-ntr-o bună dimineață de
iulie ne adunăm vreo trei copii și ne hotărâm, nici
una nici două, să ajungem la „Carafte“. N-a fost
cine știe ce efort să trecem peste apa Bâscii
Chiojdului, s-o apucăm printr-o mică livadă, iar
mai apoi prin fânețele ce se întindeau până la
orizont. Numai că exact când mai aveam cam
douăzeci-treizeci de metri până în vârful dealului
(de unde eram siguri că ni se va înfățișa întreaga
panoramă a satului nostru, dar și a celor două
Chiojduri – cel „Mare“, mai încoace cu numele
schimbat de autorități în „Starchiojd“ și cel
„Mic“, acum simplu „Chiojdu“ –, fără niciun
grad de comparație) ne pomenim că iese ca din
pământ un soldat cu o pușcă în mâini. Am
încremenit. Nu mai văzusem așa ceva decât în
filmele sovietice care veneau la Căminul cultural
din Corbu. Ne-am dat seama imediat că nu-i a
bună.
Soldatul a făcut ce știa și ce era el dator să
facă: ne-a somat, apoi ne-a interogat, voind să
afle cine suntem și ce căutăm acolo.
Sugrumați de emoție, ne-am declinat
identitatea.
Soldatul, voind să se distreze (dar despre
intenția asta a lui aveam să ne dăm seama mult
mai târziu) ne-a încolonat, ne-a ordonat să
ridicăm mâinile cum văzusem că făceau
prizonierii prin filme, după care ne-a ordonat să
mergem așa în jurul vârfului de deal. Apoi, după
două-trei ocoluri ne-a pus să strigăm „Cine face
ca noi, ca noi să pățească!“.
Atunci și acolo mi-am dat pentru prima
oară seama ce înseamnă disciplina militară.
Ce căuta acel soldat acolo (și alți câțiva
care stăteau ascunși sub o movilă, camuflați întrun
mic adăpost săpat în chiar vârful „Caraftelor“
aveam să aflăm mai târziu. După ce soldatul nea
eliberat, ne-am întors în sat și am povestit
pățania părinților. Dealul „Carafte“ era o poziție
strategică militară (de acolo putea fi
supravegheată Valea Chiojdului, dar și o bună
parte din Valea Teleajenului, iar soldații rămași
pe poziție încă de pe vremea războiului,
neprimind ordin de la superiorii lor să plece,
rămăseseră acolo, chiar dacă pacea se încheiase
și de la sfârșitul războiului trecuseră aproape zece
ani, iar misiunea lor nu mai avea atunci niciun
rost…
Peste ani, coroborând această amintire cu
lectura unor cărți celebre (precum romanul
Deșertul tătarilor, de Dino Buzzati sau Soroc de
viață și soroc de moarte, de Erich Maria
Remarque ș.a.) mi-am dat seama, încă o dată, că
nu de puține ori viața bate literatura…
Aniversări
Mai
1-Traian Gh. Cristea
1-Vasile Ghinea
2- Constantin Bucur
5- Sorin Călin
15-Dumitru Pană
16-Constantin Marafet
18-Carmen Tania Grigore
19-Dorin Ivan
19-Mihaela Roxana Boboc
21-Călin Vlasie
29-Valere Burlacu
30-Cornelia Ionescu Ciurumelea
Iunie
4-Relu Stoica
12-Valeria (Ica) Ungureanu
14-Liviu Otânceală
16-Petrache Plopeanu
18-Sorin Despot
19-Paul Iulius Negoiță
23-Aurel Anghel
24- Mioara Iordache (Vergu)
24-Sorin Burlacu
25 Răzvan Theo Chirac
26-Laurențiu Sfinteș
28-Laurențiu Belizan
30-Petruț Dinu
Iulie
8- Dan Camer
10-Artemiza Delia Asănache
15-Marius C. Nica
15-Dumitru Ion Dincă
16-George Lixandru
23-Gabriela Boboc
29-Adelin-Laurențiu Petrișor
29-Camelia Iuliana Radu
30- Cosmin Nicolae
Mircea TECULESCU
ASTǍZI
Astăzi am vorbit
pentru prima dată cu unul ca el,
un om simplu
care m-a întrebat ceva
lipsit de importanţă, dar
contând mult în dorinţa sa de
a-și compune realitatea;
pentru mulţi din cei prezenţi acolo
lumea își arăta într-un fel sfârșitul,
pentru el, trupul
de care fiecare vom avea nevoie,
nu;
astăzi, pe neașteptate,
am putut să zăresc cum
chipul lui Dumnezeu din om
se dezvăluia, părelnic,
într-un gropar;
ADUNAREA
Nu venisem pentru ele;
era o duminică de noiembrie
care ţipa în noi
și fiecare adusese cu sine
multe, destule lacrimi –
toţi eram îmbrăcaţi cu o dragoste;
locul adunării, vechi,
cu pereţi având sfinţii aproape
șterși de timp,
își trăia și el bătrâneţile,
laolaltă cu preotul
și tot mai puţinii enoriași;
slujba a fost scurtă,
nici discursul, cel după datină,
nu a durat mult;
fiecare a trecut prin dreptul
sicriului,
apoi mortul a fost scos
cu picioarele înainte, din biserică;
unchiul fusese un om vesel toată viaţa,
dar acum nu mai zâmbea;
în interior,
așezate în firida din stânga naosului,
cea legată de ferestrele pe unde
lumina înaintează spre altar,
rămâneau fotografiile a două tinere
și câteva glastre cu flori;
le-am mai privit o dată, din ușa locașului,
afară virusul trecea cu o ambulanţă,
și atunci m-am gândit la Nelle Harper Lee,
și romanul ei celebru,
,,Să ucizi o pasăre cântătoare’’,
fără nici un rost;
CUM ARATǍ DRAGOSTEA
O mulţime de candele
cu forme, mărimi, culori diferite,
dar mai ales roșii,
ard așezate pe
mormântul unui sinucigaș,
într-un colţ de cimitir;
așa arată dragostea
pe care fiecare o poartă în piept,
mai multă sau mai puţină,
după cum o lași să te cuprindă
și căreia îi dai foc câteodată,
pentru cineva
care nu a putut să mai ardă;
Mihaela Roxana BOBOC
Chipul iubitei
Gândul s-a întors vulnerabil
ca o scrisoare pe care o lipești la colțuri
după ce o citești de parcă nu ar fi existat
cuvântul
imaginea
chipul iubitei se preface lent în nimic
nu ninge
sărbătorile se apropie de final
ultimele rămășițe de lumină se culeg și
se pun în
cutii
vor tăcea toate
vom redeveni noi înșine
ne vom trezi și nu vom spune bună dimineața
nu vom aștepta răspuns
dar vom ști că undeva ziua începe
fără iubire
poate vom spune noapte bună
dacă nu ne va fura somnul
sau zilele
sau viața asta
am cerut ceva de la tine
și ai râs
neștiind cât mi-a trebuit să scriu
ceva ce nicio femeie n-ar trebui
să ceară vreodată.
Dorul
Mă liniștesc după ce scriu
între salvator și victimă e doar o respirație
pasul pe care îl faci înspre celălalt
te poartă pe un culoar lung
cu fricile aliniate ca niște căpățâni
luminează craniul cuvintelor
înainte să pășești în afara ta
ține garda sus
trosnesc oasele ca o spovedanie ascunsă
la pieptul tău
rolurile se inversează
respirațiile se cufundă una într-alta
o matrioșcă în care viața se cuibărește plăpând
desfac lemnul
până la ultima formă
un embrion de poezie păstrează poziția de
fetus
o moașă așteaptă cu mâinile pregătite
nu deșira poeme
o singură mamă poate naște dorul
călătoresc prin lume cu ranița în spate
călătoresc prin tine
fără popas.
Pariul cu poezia
cu viața dinăuntrul meu
în prag de primăvară
o zambilă roz
înflorește pe birou
curg știrile despre război
panica
agitația
proviziile
banii
toate lucrurile care nu contează
mai puțin sufletul
privește zambila roz
viața dinăuntrul meu
lumina care se răsfrânge tăcut din altar
pariul cu poezia
pierdut înainte de primul asfințit
când strâng la piept iluziile
și le numesc terapii
a doua zi o iau de la capăt
cu viața dinăuntrul meu
poezia care mă alină
la răsărit.
