Literadura nr. 24 (2)
Pe gaura cheii
Treci, nenicule, la scris! Lenevia este plicticoasă
Interviu cu scriitorul Ovidiu Pecican realizat de Camelia Iuliana Radu
Ovidiu Pecican, profesor la Facultatea de Studii
Europene a Universității „Babeș-Bolyai”, Cluj-Napoca,
doctor în istorie, prozator și eseist.
A publicat volume de eseuri, studii și monografii
istorice: Troia, Veneția, Roma (1998; 2007), Lumea lui
Simion Dascălul (1998), Arpadieni, Angevini, români
(2001), Realități imaginate și ficțiuni adevărate în Evul
Mediu românesc (2002), Trecutul istoric și omul Evului
Mediu (2002), Hașdeenii. O odisee a receptării (2003),
Originile istorice ale regionalismului românesc (2003;
ed. a II-a: Regionalism românesc, 2009), B.P. Hasdeu
istoric (2004), Sânge și trandafiri. Cultură ero(t)ică în epoca ștefaniană (2005), Poarta leilor.
Istoriografia tânără din Transilvania. 1990-2005 (2 vol., 2005-2006), Între cruciați și tătari (2006),
Istorii intersectate (2007), Ce istorie scriem (2007), Dicționarul celor mai bune cărți de istorie
românească (2008), Medievalități (2009), Letopisețul unguresc (2010), Istoria românilor (2 vol., 2010-
2011), Avalon (2011), Pâlnia și burduful (2011), Istoria de sub covor (2013); lucrări de europenistică:
Europa, o idee în mers (1997, 1999, 2002, 2004), România și Uniunea Europeană (2000, 2003, 2004),
Acasă înseamnă Europa (2003); antologia Europa în gândirea românească interbelică (2008); a îngrijit
ediții din Yves Ternon (Statul criminal, 2001), B.P. Hasdeu (Olteneștile, 2002), Geoffroy de
Villehardouin (Cucerirea Constantinopolului, 2002), Robert de Clari (Cei care au cucerit
Constantinopolul, 2005), Simion Dascălul (Letopisețul Ţărâi Moldovei, 2007), George Coșbuc
(Comentarii la Divina Comedie, 2008, împreună cu Laszlo Alexandru). A mai publicat romane (Eu și
maimuța mea, 1990; Razzar, 1998, în colaborare cu Alexandru Pecican, premiul Nemira; Imberia, 2006;
Bokia, 2011; Arhitecturi mesianice, 2012; Noaptea soarelui răsare, 2014), volume de proză scurtă (Darul
acestei veri, 2001, nominalizat la premiile ASPRO pe 2001; Clipuri, 2001; Zilele și nopțile după-amiezei,
2005; Povești de umbră și povești de soare, 2008), teatru (Arta rugii, 2007, editat împreună cu Alexandru
Pecican, premiat de filiala Cluj a Uniunii Scriitorilor), critică literară (Rebel fără pauză, 2004; Puncte de
atac, 2006; Sertarul cu cărți, 2007; Reuniunea anuală a cronicilor literare, 2008), poeme (Nord. Moduri
de locuire, 2008, viziune grafică Laura Ghinea; Elefanți pe o linie de tramvai, 2018; Filosofii ingenue,
2021, viziune grafică Alexandru Pecican), a antologat un volum de interviuri cu Nicolae Breban (O utopie
tangibilă, 1994), a realizat un volum de convorbiri polemice (Vorbind, 2004, împreună cu Gheorghe
Grigurcu și Laszlo Alexandru) și a reunit o serie de mese rotunde (Trasee culturale Nord-Sud, 2006). La
Editura Polirom a mai publicat romanul Lumea care n-a fost (2018) și a tradus din limba franceză Istorie
și cultură istorică în Occidentul medieval de Bernard Guenée (2018).
Cum se poate? Profesor universitar, 3 reviste literare „grele„ o emisiune tv, zeci de cărți
de istorie, manuale, cursuri, volume de proză, chiar și de poezie, legende, critică de carte,
jurnalism cultural. Am omis ceva? Un vârtej de creativitate, mai dormi? Mai respiri?
– La paisprezece ani m-am angajat muncitor (încărcător-descărcător pe o mașină din setul celor
ce aprovizionau magazinele alimentare ale orașului), ca să-mi procur bani pentru cărțile râvnite, pe
durata unei luni de vacanță. Am repetat figura și în anul următor, a fost bine, dar mi-am dat seama că între
livratul mărfii și cărți, ultimele mă atrag mai tare. M-am învățat deci cu micul efort cotidian, cu
construcțiile de durată și, de la o vreme, nu m-am mai putut opri. Dar e și multă întâmplare în peisajul ăsta
pe care, când îl enumeri așa, simt că mă inhibă. Se tot adună lucrurile, apar șansele, pe urmă dispar, reapar
în altă parte… Chiar, cum de s-or fi înmulțit provocările, discursurile? Dorm între șase și opt ore, ca omul,
doar că mi-am deplasat orele de somn înspre dimineață, nu sunt un matinal. Cred că obțin timpul necesar
pentru că duc o viață destul de predictibilă.
Modern sau clasic? Există o viziune de ansamblu a întregii creații scriitoricești? Din afară, te
vedem într-un șpagat creator uriaș. Un Iorga contemporan? Acoperind trecutul și prezentul?
Despre viitor?
– Iorga? Hahaha! Compară-l pe un contemporan cu un mare clasic și l-ai ucis în efigie. Niciun
Iorga, abia dacă reușesc să încerc să țin pasul cu mine însumi. Dintr-o dată, anii au trecut, privesc la cărțile
mele și, unele dintre ele îmi par un preludiu oarecum promițător, întreb când mai apuc – dacă apuc – să
le scriu pe alea „importante”, în care să mă regăsesc mai aproape de integralitatea mea.
Care este cea mai iubită carte, din tot ce ați scris? Care este cea mai nouă? Proiecte pentru
2022? Și, de fapt, cum, când scrii? Noaptea sau ziua? Tumultuos sau meticulos?
– Mereu următoarea. N-am distanțe de volumele terminate de scris, nici măcar după ce apar, pentru
că, de fapt, le văd ca mărgelele înșiruite într-o construcție mai amplă, cu o arhitectură variabilă și, parțial,
imprevizibilă. Eu n-aș fi putut scrie ca Blaga, treizeci de ani la același sistem, las mereu loc și inspirației,
imprevizibilului. De aceea Blaga este uriaș, iar eu sunt un autor provincial insuficient de profilat, probabil.
Scriu ziua și noaptea, toată viața m-am antrenat să o pot face la orice oră. Nu e chiar ușor. În orice caz, nu
aștept pasiv inspirația. Trag la șaibă, la rindea, ca orice pălmaș al spiritului care vede în artă o muncă și
înțelege munca ludic, ca pe o veselă expresie a vocației.
Ce face dintr-un om, un scriitor? Ești adeptul muncii sau al inspirației?
– N-am idee! Păream până-ntr-o vreme un om normal, obișnuit. E drept, pierdeam cam mult vremea
cu cărțile și mânuind mașini de scris, laptopuri… Dar există o explicație, nu eram gospodar, nu-mi plăcea
să rezolv problemele vieții. Inspirația există și uneori vine, mai ales când nu o chemi. Dar un scriitor care
s-ar dori profesionist nu poate paria pe fițe. Vine, nu vine, treci nenicule la scris! Dacă nu ai ceva anume
de spus, tradu. Dacă nu poți traduce, comentează, pune mintea și condeiul la treabă. Lenevia este
plicticoasă după o vreme…
Citim multe titluri de nișă, în opera literară proprie. Despre perioade, subiecte mai puțin
cunoscute sau dificile, din istorie și cultură, îmi imaginez că este necesară o muncă titanică de
documentare. Timpul fizic este același pentru toți. Care este secretul? Cum vin ideile?
– Nu-mi vin, n-am idei. Dialoghez cu cărți, cu autori, cu documente. Acolo e substanța. Viața e prea
personală ca să o expui precum o poză pornografică. Firește că nu poți fără ea, dar o presari printre toate
cele. Viața e de trăit, nu de scris. O scrii ca să nu o uiți sau ca să o corectezi. În rest, lucrezi cu imaginația
și cu inteligența, cu erudiția și cu răbdarea. După care te miri de ce altora le pare complicat și nu te citesc,
hahaha…
Ce iubești la un scriitor?
Opera, caracterul, longevitatea, frumusețea, consistența? Originalitatea?
– Adecvarea și performanța.
Ce sfaturi ai pentru un tânăr scriitor?
Ca organizare a timpului, ca formare, ca mod în care își privește propriul scris? La ce să
se raporteze? Sunt necesare relațiile în breaslă, nu sunt?
– Tinere prieten, încă mai e timp, poți face altceva. Lălăie o manea, sunt instrumente ce fac să
nu se observe că nu ai voce. Pictează o chestie oarecare, tot vei găsi un snob să te laude. Nu te vârî în
literatură, că e ca în fotbal, toți se pricep mai bine ca tine. Fă ce n-am făcut eu, publică o singură carte
(format mic, 72 pagini) și stai în birturi, mergi la festivaluri, aplaudă geniul tuturor. Imposibil să nu
izbutești. Tu vei fi cel ce va selecta supermediocrii din generația următoare, care să te acompanieze
cu slujuri și să te asasineze pe la spate. Dacă scrii, se observă că ai sau nu ai talent. Nicicum nu e
bine. Nu scrie, proclamă-te doar scriitor…
Un moment dificil în viață? Aparent fără ieșire? Ce ai făcut? Și cel mai frumos, exploziv,
inspirat, plin de fervoare? Au influențat scrisul? L-au blocat? Sau au rămas fără consecințe pe
hârtie?
– Dificil a fost când erau să mă omoare doctorii în spital, sărmanii, printr-o infecție
nosocomială. Două operații laparoscopice degeaba. După două luni, eram în pragul dezastrului. Și,
pe urmă, un medic minunat de la Fundeni, care nu m-a văzut și nu mă cunoștea, m-a vindecat prin
telefon, cu pastile de o obscenă ieftinătate, în nici o săptămână. Îi sunt etern recunoscător și lui, și
prietenului de departe care m-a recomandat specialistului. Cel mai frumos? Când m-am eliberat de
gândul că am nevoie de public, de critică, de notorietate și am înțeles că scriu cum pot, fiindcă nu pot
altfel, fiindcă mă ajută, mă menține pe linie, îmi dă o coerență și o consistență personală. N-am mai
invitat lumea pe la lansări și nu am suferit că nu vine. Nu am mai așteptat ca familia să mă citească
și nu le-am purtat pică acelora care mă iubesc, dar nu vor să mă cunoască mai bine. Am înțeles cât de
greu de suportat sunt, oricum. Dacă toate astea m-au influențat? Dar e ceva ce nu ne influențează?
Când, cum știi că scrii ceva valoros? La început, la definitivarea manuscrisului? La
receptarea publicului, a criticii de specialitate? Primind un premiu?
– Nu știu. Mie îmi pare că tot ce scriu are valoare, altfel n-aș da drumul textului respectiv din
mână. Nu-mi bat în rest capul, valoarea cine să mi-o stabilească? Aștept nașterea celor care mă vor
citi, datorită epuizării celorlalte subiecte de doctorat. Nici eu, nici ei nu vom înțelege nimic. Nu prea
știu nici cum e să primești premii, n-am prea primit. Critica? Cei mai convingători critici mă tac, cum
scriu despre mine de bine, pare neverosimil. Dacă sunt prea aspri, sunt nedrepți, nu-mi susțin valoarea.
Cei mai nesuferiți sunt cei ce laudă merite imaginare și nu le observă pe cele reale.
Un secret neîmpărtășit
– Sunt destul de aiurit.
