Spații culturale nr. 82 (2)

Povești de călătorie

Doina CERNICA

Coasta amalfitană: amintiri, biserici și statui (II)

Plecăm spre Amalfi, urmăm cu același „Acquaris” ușor ca un pescăruș linia țărmului și sinuozitățile simțământului generat de admirația și strângerea de inimă pentru traiul încrâncenat pe zidurile pietroase ale Coastei Amalfitane din iernile vijeliilor și singurătății, cu bucuria la apogeu a venirii primăverii reîntineritoare și a scoaterii la vedere a minunățiilor lucrate în piele, pânză și ceramică în zilele scurte și nopțile lungi ale anotimpului rece. Dar suntem în spațiul străluminos al acelei bucurii la apogeu, Amalfi, cea mai frumoasă dintre așezările Coastei, cea care i-a dat și numele, ne apare din zborul în liniștire al suplului nostru traghetto ca o pictură în culori vesele pe stâncile colțuroase, îmblânzite de umanitatea care le-a zugrăvit.

Așa că, debarcând, suntem deopotrivă într-un tablou finisat pentru multă vreme – construcțiile noi sunt în principiu interzise, rarele care mai încep au o lungă istorie de cântăriri, comparații și aprobări, conservarea și întreținerea atentă este imperativul actual al acestor valori de patrimoniu ocrotite de UNESCO, Amalfi și Costiera Amalfitana în întregul lor – și în tablourile alcătuitoare în mișcare după măsura, direcția pașilor și privirilor noastre. Cel care ne întâmpină este acela al unei istorii pe scurt, o alegere nu simplă când în vechime, regină a mărilor, cea dintâi republică maritimă, în permanentă competiție cu Pisa, Genova și Veneția, loc al zămislirii unui cod maritim valabil în Marea Mediterană până spre sfârșitul secolului al XVI-lea, iar apoi producătoare de artizanat, de limoncello, de ciocolată ripiena di crema al limone, de bomboane cu lămâie, organizatoare și gazdă căutată de competiții maritime, de evenimente culturale și atracție turistică, Amalfi a avut întotdeauna ceva de spus lumii. Povestea este concentrată pe un mozaic din plăci de ceramică, cu albastrul și galbenul atât de intense și vii că îți iau ochii, de pe peretele unei clădiri la stradă, stradă care trece prin fața unui monument cu un șir lung de nume – „Am murit în zorii vieții, ca să trăim în gloria unei Italii mai mari” – între brațele cununii de laur ocrotită de aripile mereu deschise ale unui vultur, și care duce turiștii spre Piața Domului și spre Domul însuși, Duomo di Amalfi sau Cattedrale di Sant´Andrea.

Vestită prin splendoare și totodată prin ocrotitorul său și al orașului, Sfântul Andrei, catedrala îți taie într-adevăr respirația: cele șaizeci și două de trepte pe cât de ample, pe atât de abrupte, de aceea anevoioase, par să te ridice pur și simplu în cer. Istoria lăcașurilor de rugăciune din zonă de-a lungul vremii trăiește în îmbinarea stilurilor roman, arabo-normand, bizantin, gotic, baroc, dar și măiestria amalfitanilor ceramiști își spune cuvântul în mozaicurile care îi împodobesc fațada, în majolica turlei clopotniței. Mărețe, catedrala rivalizează cu munții, este nevoie de distanță ca să te bucuri și de mozaicuri, și de campanile. Cu deosebire cel din partea superioară, triunghiulară, cu Mântuitorul pe tronul ceresc și cei patru evangheliști aproape se dovedește o răsplată pentru lacrimile ochilor orbiți de soare, ca de altfel și zborul verde-maroniul-auriu al turlei clopotniței prin transparențele celeste. Bucurii sunt peste tot în această comoară a Coastei Amalfitane și a Italiei. Se gravează în memorie, icoane frescă, picturi, statui, Madonna cu Pruncul sprijinindu-și călcâiul gingaș în podul palmei materne ca să se înalțe în picioare sau ca să încerce primul pas, Sfântul Andrei cu crucea răstignirii sale în față, ca o platoșă, Sfântul Andrei privindu-ne ca printr-o fereastră din partea superioară a ușii de bronz aduse de la Constantinopol în veacul al XI-lea, Sfântul Andrei ca un Icar invincibil cu aripi din brațele crucii înălțându-se mai presus de vederea și înțelegerea noastră de pe pânza din altarul principal și mai ales Sfântul Andrei, apostolul și creștinătorul străbunilor noștri, ai românilor, din lăcrița de preț a moaștelor, un Sfântul Andrei zugrăvit cu penelul inimii fiecăruia.

Uneori și alegerile par mai presus de noi: nu mă satur să-l privesc pe Sfântul Andrei de la fântâna sa cu apă bună și rece din Piața Domului. Monumentul i-a fost comandat artistului napolitan Gennaro Pagano, dar în 1760, când a fost instalat, se afla la picioarele maiestuoasei scări a Catedralei. Sculptat în marmură albă de Carrara, monumentul mai înfățișează patru copilași îngeri cu câte un pește în mână, o rață, un satir și o sirenă, aluzie la mitica Partenope, se zice, din povestea întemeierii orașului Neapole, toate surse ale mult apreciatei ape a fântânii. Îmi place acest sfânt Andrei care își duce crucea martiriului în formă de X, ca un tăietor de lemne de la noi iubitor de carte sau ca un învățător de nedespărțit de manualele sale, care și-a scos, după ce le-a fasonat, două trunchiuri din pădure, surprins în clipa în care își trage sufletul, sprijinind-se pe lemnul lor așezat pe țărână și deopotrivă ivit din spate pe la subțiori. Carte și cruce purtate cu înțelegerea și noblețea cunoscătorului destinului său. În cer și pe pământ.

Tot timpul înconjurată de turiști însetați, fântâna a fost relativ recent restaurată și cu banii acestora, peste patruzeci de mii de euro, adunați de primărie din taxa de soggiorno, taxa plătită la hotel, și aici, ca oriunde în Italia, pentru nevoile localității în care s-au cazat. Nu avem curajul să sporim aglomerația din jurul fântânii pentru apă, o preferăm pe cea care ne-o aduce, răcoroasă, în micuțe sticle aburite, ospătarul, căruia îi și comandăm la întâmplare câte o zuppa cu legume și cereale. Însă avem noroc, densă, gustoasă, se servește cu furculița și rămâne în amintire ca unul din deliciile gastronomice de care am avut parte în Campania.
Cu energie sporită și de un gelato artigianale, o înghețată cu aroma, firește, de lămâie, începem să colindăm străduțele și prăvăliile amalfitane, cu uși larg deschise înconjurate de adevărate expoziții cu suveniruri și produse de ceramică, textile și piele, frumuseți policrome strălucitoare care ne mai alină tristețea de a fi găsit lacăt pe poarta cu bare de fier a complexului muzeal – Arsenalele vechii Republici Amalfitane, Muzeul Busolei și al Ducatului Maritim Amalfi. Biletul din vârful ei, cu scris de mână grăbit, indescifrabil, nu ne lămurește dacă momentul e ghinionul nostru sau dacă ține de precauțiile instalate de pandemie. Apoi întârziem la Porta della Marina, supunându-ne ritualului celor care ajung aici: o cuprindere atentă a mozaicului de la mijlocul secolului trecut realizat de Renato Rossi, artist ceramist de seamă, coleg la Academia de Arte din Paris cu Modigliani, Utrillo, Picasso, îndrăgostit de mare și călătorie, om de cultură, fondator de școală, cu discipoli de calitate, între care și fiica sa, Erika Rossi, și cu creații strălucite pe țărmurile Mării Tireniene în Golful Salerno. Acesta, operă a contemporaneității care omagiază măreția maritimă de odinioară a orașului, este așezat chiar lângă arcada Porții venind din jurul anului o mie, când i se mai spunea și Porta della Sandala, aluzie, se presupune, la deschiderea pe care o oferea spre Platea Calzulariorum, cartierul marilor meșteri în încălțăminte, conduri, cizme, botine, sandale, pantofi, căutați deopotrivă de Europa și de Orient, deși nu este exclus ca numele să-i fi fost legat de o bisericuță din vecinătate, Santa Maria de Sandala, venerată de calzolai, bisericuță care și-ar fi schimbat în vreme numele în Santa Maria di Piazza zisă și Porto Salvo, ocrotitoarea marinarilor. Cultivat, iubitor de poezie, lui Roberto Rossi i-a plăcut să-și îmbogățească mozaicul cu câteva versuri din „Canzone del Sacramento” de Gabriele D’Annunzio, sus, în partea dreaptă, și altele, în latină, despre o bătălie din secolul al IX-lea, în care republicile maritime au scufundat la Ostia corabia piraților sarazini. Dar versul care ne însoțește este, scris aparte, din Carlo Nazzaro: „Amalfi nome forte e gentile…”.

Alt vers, memorabil, de Renato Fucini, despre Ziua Judecații care va fi pentru amalfitanii care vor merge în paradis una ca toate celelalte, ne îndeamnă, pe Niadi și pe mine, să căutăm un loc în care privirea să poată cuprinde cât mai mult din paradisul terestru al așezării. Locul, ne pare, este unul, tot în Piața Flavio Gioia, cu pini-umbrelă străjuind urcări de scări și străduțe, cu un mic semicerc uman în jurul unei prăvălii cu înghețată, cu trecători opriți o clipă de invitația de a viziona la primul cat Ceramiche Artistiche Fusco, cu albul de zăpadă al hotelului Residance și infinitatea de culori a mulțimii în așteptarea autobuzelor spre toate direcțiile Coastei Amalfitane, cu mașini, motociclete și scutere, și iarăși cu pini-umbrelă cățărându-se spre culmile crestelor stâncoase, trăgându-și sufletul lângă un pâlc de drapele, al Italiei, al vechii republici maritime – o cruce albă cu opt colțuri pe fondul albastru al mării și al cerului – și încremenind solemn lângă cimitirul-monument, străjuindu-i ca niște torțe vegetale arcadele asemănătoare coastelor unui animal fantastic descărnat de soare și de trecerea timpului. Dar este doar o propunere, Amalfi are o mie, cea care ne caută stăruitor și în peisajul căreia rămânem fermecate este a unei fântâni vegheate de palmieri stufoși, puternici, micșorați de navigatorul înălțat deasupra apei din bazin și deopotrivă deasupra munților pietroși din dreapta și deasupra mării călătorind în zare din stânga. Este Flavio Gioia, descoperitorul european al busolei inventate în vremea vechilor împărați chinezi. Adică al celui mai incitant, mai vrăjit instrument din copilărie, adus curiozității mele de palpitantul roman al lui Radu Tudoran „Toate pânzele sus!” și pus aievea în podul palmei, cald, vibratil, de concursurile de orientare din taberele școlărești ale verii de la Timișul de Sus, Gura Humorului, Tuzla și Bucșoaia. Cu venirea pe lume în a doua jumătate a secolului al XIII-lea, venire revendicată și de Positano, și de Amalfi, Flavio Gioia a fost adjudecat de Amalfi prin cumpărarea monumentului său realizat de Alfonso Balzico, fost student al Academiei de Arte Frumoase din Neapole, preferat pentru mai multe comenzi de Victor Emanuele și numit oficial sculptor regal, sculptorul Casei de Savoia. Monumentul, distins cu medalia de aur a Expoziției Universale de la Paris din 1900, a fost instalat întâi, în 1926, în Piața Domului și apoi adus aici, în spațiul care îi poartă numele, minunat luminat noaptea de cele șase felinare din vârful stâlpilor care îl încadrează într-o parte și cealaltă și ziua de pescărușii luminoși care vin să-l salute și să se rotească în jurul lor și a fântânii. Cu barbă și glugă de pustnic, cu sabie la șold, Flavio Gioia are privirile ațintite asupra busolei din mâna stângă și arătătorul din cealaltă îndreptat într-o direcție enigmatică, spre un punct misterios, închis viu în ziua de mâine, ca lava în Vezuviu.

Rodica DASCĂLU

Drumuri de ieri și de azi…

Anul 2018 și-a trăit ultimele ore. Dacă ar fi să-l definesc, aș folosi un singur cuvânt: drumuri. Singură sau împreună am străbătut nenumărate spații. Pașii m-au purtat în liniștea mănăstirilor, pe aleile parcurilor, grădinilor. În lumina caldă a caselor memoriale și a muzeelor. M-am bucurat de darul trecerii anotimpurilor, continuând să merg pe căi bătătorite, dar mi s-au deschis și alte perspective. Ultimul grăunte de nisip din clepsidra timpului s-a scurs ușor. În genunchi, în fața crucii cu inscripțiile șterse de prea multă uitare, gândurile veghează. Spun în șoaptă o rugăciune.
Amintirile tinereții îmi dau târcoale. Iarna îmi era
cel mai greu. Locuiam împreună cu părinții și fratele meu, Viorel, mai mic cu cinci ani decât mine, în casa părintească. Cea de-a doua, construită cu un an înainte de începerea cursurilor liceale. Mi-am adus aminte de prima noastră casă, cea în care m-am născut. Chiar tatăl meu mi-a vorbit despre ea…
După câteva nopți în care cântul greierilor a lipsit cu desăvârșire, iată, în această seară, de 27 august 2021, voi adormi ascultându-i. Închid ochii. De îndată, mă descopăr cu mulți ani în urmă, în grădina casei părintești. Cred că era cu vreo patru ani înainte de stingerea tatei, prin 2010, probabil. Umăr lângă umăr stau de vorbă cu tata. Așezați pe banca de lemn acoperită cu o „foiță din lână” în nuanțe de verde, țesută de mama. E aproape întuneric, dar sunetele înserării sunt prezente: țârâitul greierilor, lătratul câinilor. Undeva, în depărtare, vocile oamenilor, copiilor. Nu sunt prea multe. Bolta cerului, despre care am spus că nu există nicăieri în lume alta la fel de frumoasă, ne privește. Stelele își trimit razele lor palide. Ne luminează gândurile. Ne deschid sufletele. Ne provoacă la mărturisiri. La sfârșitul lui august, corzile viței de vie, ușor aplecate de greutatea rodului, ciorchini albi și negri, parfumați și zemoși, iau aminte la tainica noastră apropiere. Dacă vrei, întinzi brațul și poți culege un strugure. Nu sunt încă foarte copți. Abia au dat în pârg.
– Viața noastră nu a fost ușoară, simte nevoia să se destăinuie tata. Nu am avut la început de drum „de nici unele”. Am muncit împreună cu maică-ta până la epuizare. Am construit prima casă pe un teren aflat în apropierea unui pârâu. Erai o copilă dar probabil îți amintești cât de des se revărsa cursul apei inundându-ne casa. Pereții camerelor căpătaseră igrasie. În interior plutea un miros specific. Ne-am zis că, dacă vom continua să locuim în acest spațiu periculos pentru sănătate, ne vom reproșa mereu că nu am avut grijă de voi, copiii noștri. Ne doream din tot sufletul să trăiți o viață frumoasă, să nu vă chinuiți cum ne chinuiam noi. Așa simpli cum eram ne-am gândit că școala v-ar putea salva. Sau poate v-ar ajuta să vă desprindeți de traiul aspru, lipsit de orice orizont. Cum era viața noastră în acele vremuri tulburi, când nimic bun nu se întrezărea la orizont. Astfel că primirea din partea socrului meu, Roșca Irimia, a unui teren numai bun de construit o casă, prin poziția pe care o avea, a venit ca un îndemn să părăsim locul. Și iată-ne, după câțiva ani, chiar înainte de examenul tău de admitere la liceu, mutați în casă nouă, cu fundație de ciment, pereți din cărămidă arsă și acoperiș din tablă. Numai noi știm cât de greu ne-a fost. Ar fi multe de povestit despre efortul pe care l-am făcut. În noua noastră curte, mai târziu, maică-ta a plantat viță de vie, chiar dacă eu nu prea am fost de acord. Între timp s-a stins și ea, voi ați plecat pe drumurile voastre, iar eu sunt bătrân și atât de singur.
Revenind la povestea inițială, îmi amintesc cum, în perioada liceului, călătoream zilnic cu trenul personal, din stația CFR a satului, Zoița, până în orașul Râmnicu Sărat, unde învățam la Liceul ”Ștefan cel Mare”. În acea vreme, iernile erau grele, ningea abundent zile în șir, troienind casele, adăposturile pentru păsări și animale, gardurile, șoseaua nepietruită ce ducea spre gară.
Să fi fost probabil prin clasa a IX-a, în anii 1966 -1967, înainte de electrificarea satului, când indiferent de starea vremii, aveam un ritual pe care îl respectam cu rigoare. Soneria ceasului suna strident și îndelung în jurul orei trei dimineața. Parcă îi aud și acum sunetul. Uneori, mă trezeam destul de greu, opream soneria și adormeam la loc. Dar de cele mai multe ori, mă activam rapid, apoi aprindeam lampa „cu gaz”. Albă, cu motive florale, cu picior, sprijinindu-se pe masă. În cameră mai exista o lampă de perete, cu oglindă. Teancul cu manuale și caiete era pregătit din timp. Mai întâi îmi rezolvam problemele la matematică. Continuam să învăț la celelalte obiecte. În cele din urmă, îmi scriam temele. În acest timp sticla lămpii se afuma, lumina era tot mai „chioară”, cum obișnuia să spună mama, iar fitilul din bumbac impregnat cu petrol lampant emana un miros înțepător, care îmi provoca usturimea ochilor. Nu îmi aduc aminte dacă mâncam ceva dimineața. Mama avea grijă să-mi pregătească micul dejun, problema era dacă aveam timp să mă bucur de ceaiul aburind și de o gustare frugală. Trenul sosea în gară, foarte devreme, în jurul orei șase și un sfert. Tata, atent, ca întotdeauna de-a lungul întregii lui vieți, nu uita să-mi dea câțiva bănuți pentru a-mi cumpăra de mâncare în pauza orelor de curs. Era momentul când mirosul apetisant al plăcintelor calde aduse de la o patiserie din oraș pătrundea în toate cotloanele clasei.
În general, orarul CFR era respectat cu strictețe. Iarna însă, trenurile veneau cu întârziere iar noi, elevii, dar și ceilalți navetiști din sat stăteam câte o oră, uneori și mai mult, într-o sală de așteptare insalubră, în jurul unei sobe de teracotă, în care nu ardea niciodată focul. Locomotiva intra în stație gâfâind de greutatea vagoanelor. Pe parcursul celor cincisprezece minute de mers era timp să vorbim între noi, tinerii, sau să ascultăm poveștile oamenilor din compartiment. Sau priveam pe geam jocul fulgilor de nea, întinderea nesfârșită a câmpiei pe care vântul spulbera zăpada. Sau ascultam vuietul viscolului la întrecere cu șuieratul locomotivei cu abur.
Din gara orașului mai aveam de mers o distanță apreciabilă până la liceu, drumul urcând pe o pantă, destul de abruptă. După terminarea orelor nu aveam unde să mă grăbesc. Colegii de clasă, care locuiau în oraș, plecau spre casele lor. Aveau parte de o cameră încălzită și un bol cu supă caldă. Eu rămâneam în clasă. Trenul de întoarcere sosea în gară în jurul orei șaisprezece. Așa că, aveam timp suficient să rezolv câteva teme pentru a doua zi sau mai degrabă să citesc o carte.
Când, în sfârșit, ajungeam acasă, în sat începea să coboare pâcla înserării. Mâncam cu poftă ceea ce îmi pregătea mama, mereu îngrijorată până când mă vedea intrând pe poartă. După „maratonul zilei”, adormeam imediat. A doua zi, la ora trei, același ritm trepidant.
Acum, când scriu, și nu numai acum, îmi exprim gândul meu de iubire, de dor și recunoștință pentru mama… În urmă cu 32 de ani s-a stins, avea doar 61 de ani. Dacă ar fi să spun câteva cuvinte despre scurta ei trecere, m-aș opri asupra neobositelor mâini ale mamei, pe care nu le-am văzut stând nicio clipă, poate doar atunci când se odihnea. Ele vorbesc și acum despre pasiune, talent, dăruire. Când mâinile ei se îndeletniceau cu împletitul și țesutul firelor din lână sau din bumbac, pe fața ei pluteau bucuria, extazul, împlinirea… Era felul ei de a supraviețui muncii fizice, la câmp, lucru istovitor și atât de nepotrivit cu trupul ei fragil, cu inima ei șubredă. Sufletul mamei era un șuvoi nesecat de iubire pentru familie, casă, grădină, sat. Iubea viața, așa aspră cum era. Își dorea atât de mult să trăiască încât simt și acum emoția tulburătoare a ultimelor ei secvențe de viață, ce străbat prin cei zeci și zeci de ani…
Privind în urmă, încerc să înțeleg de unde îmi luam puterea de a face față efortului zilnic. Cât despre ceea ce gândeam nu-mi amintesc prea multe. Știu doar că totul mi se părea firesc ba, mai mult, eram veselă, fericită.
Descopăr zilnic seninul sau cenușiul sau tristețea, dar mereu știu că dincolo de ele viața curge, precum un fluviu imens și binecuvântat. Obișnuiam să spun că fluviul este indiferent… dar nu este adevărat. Când și când viața are pentru noi oferte de destin. Este viziunea ei pentru noi, este ceea ce crede ea că este mai bine pentru noi, oamenii. Să ne aliniem curgerii ei. De cele mai multe ori, nu vedem aceste atingeri și chemări. Ne continuăm drumurile noastre alături de cel al vieții, uitând că visele, iluziile, fantasmele, adică tot ce ține de voința omenească, nu sunt susținute în banda noastră de energie. Acel geniu lăuntric pe care îl are fiecare om. E o luptă permanentă între destin și voința omenească. Rareori acestea coincid. Dacă suntem atenți auzim cum în liniște Dumnezeu ne vorbește. Ajutându-ne să păstrăm cadența. Atunci, în primăvara vieții, în ciuda greutăților, eu îmi păstram bucuria, cântând și de ce nu, schițând uneori și câțiva pași de dans. Eram atentă la chemarea delicată a șuvoiului ei de neoprit. Eram în armonie cu mine însămi, cu părinții, cu școala, cu viața…
O zi de iarnă cândva din viața unei adolescente. Calea străbătută zilnic dus-întors, prefigurarea unui destin. Exersarea dezrădăcinării. Uvertura existenței. Urcușul lăuntric perpetuu…

Jocul

Nu sunt nerăbdătoare, nu mă înfurii, nu formulez reproșuri… observ oamenii, peisajul, cerul, atmosfera. îmi atrage atenția jocul cu mingea înfiripat spontan între un tată foarte tânăr, cu alură atletică, și fiii lui, gemeni de patru-cinci ani, palizi, slăbuți, apatici… contrastul este evident. cei doi copii învață treptat bucuria de a fi împreună. la început își privesc tatăl cu admirație, mai ales că acesta, plin de energie, aleargă, sare, aruncă mingea, apoi o prinde din cele mai imposibile unghiuri. încântați, atrași parcă de un magnet, copiii intră și ei în joc. la început sunt timizi și stingheri, apoi mișcarea continuă și devine un iureș perpetuu. îngândurat, privește la jocul lor alert un puști. e bine dezvoltat, poartă ochelari cu dioptrii mari și are părul des, ondulat. într-o plasă împletită din ață are și el o minge nou-nouță. ce mult își dorește să alerge alături de ei. îi lipsește curajul, e retras. îl despart de tatăl său râuri, mări, chiar oceane… sunt bariere de netrecut în calea unei atingeri pe umăr, a unui sfat părintesc sau măcar a unei simple încurajări… deși ține strâns mâna bunicii, iar ea îl privește cu infinită iubire, copilul e trist, închis în el însuși. noi, oare, cine suntem? dansatorii sau copilul care privește cu jind la dansul vieții…

Distribuie: