Spații culturale nr. 82 (1)

EDITORIAL

Valeria MANTA TĂICUȚU

Experiența de lectură

Nu știu cât de faste pentru dezvoltarea personalității sunt aceste vremuri în care, de exemplu, a dispărut (printre altele) cultul școlar al cărții. Și nu-i vorba doar de superficialele liste de lecturi suplimentare, impuse pe ton sever-profesoral și parcurse uneori în silă, alteori prin „intermediari” (să ne amintim de tocilarii care citeau pentru un grup întreg, furnizând rezumate ca taxă de protecție în fața golanilor bătăuși din curtea școlii). Este vorba despre lecturile alese cu grijă, din dorința de a afla, de a ști, de a cunoaște și, nu de puține ori, de a evada dintr-un spațiu considerat concentraționar. Sau măcar de mult ridiculizata, de către diriguitorii literari ai vremii noastre, lectură de divertisment, bună și ea totuși, măcar scoate mintea din starea de băltire. Experiența literară, subminată, la începutul perioadei de tranziție, de științele sociale și politice (preocupările și înghesuiala se mutaseră din fața facultăților cu profil umanist în zone mai pragmatice), a devenit, dintr-o experiență înaltă, asemănătoare iubirii, una la care poți să renunți, pe care o poți duce în derizoriu, linia ontologică trecând, fără jenă/ false pudori, prin stomac și numai prin el. În mod paradoxal, în ciuda acestei evidențe, numărul de scriitori (poeți, cu precădere, fiindcă pare mai ușor, nu știu din ce rațiuni secrete, să scrii poezie, nu romane sau comedii/ drame) a crescut, ca și numărul editurilor la care plătești și te vezi publicat, spre bucuria și mândria cartierului ori măcar a blocului în care locuiești. Locuri comune de tipul: „A citi înseamnă, înainte de toate, a te smulge din tine însuți și din lumea ta” sau „ființarea pe lume nu mai este posibilă fără sprijinul cărților” nu pot trezi din somn nici pe părinții cu preocupări îngrijorat-domestice, nici pe adolescenții deloc seduși de ideea marilor evaziuni romantice, cum erau cei din alte vremuri/ alte generații: dimpotrivă, dacă nu hohotul de râs nemilos, măcar zâmbetul compătimitor îl vezi ori de câte ori, în școală sau, foarte rar, în mass-media, se mai face, timid, ce-i drept, pledoarie pentru artă, lectură, cultură. Liturghia școlară, în care se pomenește des și fără folos despre sfințenia lecturii, despre modul aproape sacru în care poate ea să modeleze omul, e atât de falsă și neconvingătoare, încât până și sacerdoții ei își dau seama că-și pierd timpul oficiind-o și ajung să tolereze marea grădină a internetului, plină până la refuz cu idei-de-gata, cu citate trunchiate sau cu texte minimaliste, care înlocuiesc cu mai mult succes hectarele de pagini tipărite, inaccesibile și datorită prețului exagerat, și datorită timpului pe care-l consumă la lectură. Neastâmpărul, graba, lipsa concentrării, incapacitatea focalizării atenției mai mult de zece secunde sunt simptomele unui AHDH care a depășit grupul-țintă (copilăria mică și mijlocie) și a migrat în teritoriul adolescenților și al celor considerați, datorită datelor din cartea de identitate, adulți în regulă. Imaturitatea psihologică a populației, coroborată cu imaturitatea politică a clasei conducătoare, a dus la o rezistență furioasă în fața oricăror tentative de remediere/ disciplinare a situației. Înălțarea pe contraforți inexpugnabili a libertății individuale, a dreptului de a decide pentru sine („Fac ce vreau cu viața mea!”, mai auzi zbierând câte o progenitură care nici numele nu și-l poate scrie corect), implementarea în mentalul colectiv a ideii de corectitudine politică și a altor bazaconii bune să scurteze lesa, culmea, în numele unei democrații din ce în ce mai originale, este contraproductivă, de fapt. Se va ajunge la situația tragi-comică în care, cum zic niște aforiști rămași, nu se știe prin ce miracol, în patrie, inteligenții să nu mai gândească ori măcar să ascundă faptul că gândesc, numai ca să nu-i discrimineze pe cei mulți, proști și bine apărați de un val rudimentar de simpatie politică. Să te lauzi cu lecturile tale ori să-ți întrebi interlocutorul ce-a mai citit a devenit ceva nefiresc, dacă nu chiar ofensator. Poți vorbi liber despre orice (avem, slavă Domnului, mult visata libertate a cuvântului!), poți înjura clasa politică, războiul, pandemia, pe Putin, pe Biden, pe Iohannis, poți da informații meteorologice (în caz că nu vrei să înjuri pe nimeni) sau să comentezi prestația echipei naționale de fotbal, poți toate acestea și mai mult decât atât, cu condiția să nu te ia valul și să pomenești de ultima carte pe care ai citit-o. Devii pe loc antipatic și, dacă ești încă un adolescent fără dependență de telefon și de rețelele sociale, experimentezi din plin marginalizarea, statutul de paria ridiculizat/ refuzat de comunitatea purtătorilor de căști și adidași de firmă. A vorbi, în aceste condiții, despre rolul esențial al lecturii, pare, cum zice cronicarul, asemănător cu a vântura vântul și a fierbe apa. Pare, dar nu este: speranța moare ultima și ea ne învață că până și în infern mai pătrunde, din când în când, câte o rază de soare.

Cenaclul poeților uitați

Dan MANOLESCU

Chemare târzie

Fără tine
sunt
slugă bătrână
La Poarta Sărutului

La regăsirea soarelui
imn de slavă îngân
ridicând brațele
spre puritatea care te ascunde.

Acum

Acum, se vede clar,
îngăduința multiplelor noastre
incertitudini:
Noi nu suntem decât
o piatră unghiulară,
în cumpănă, o clipă,
sub frunza de nervuri exorcizând
amintirile.

Iubito

Iubito,
va fi o toamnă neobișnuit de lungă,
ca un sentiment de strigare,
ascultând bluesurile la modă
înainte de Cristos
indiferenți și triști.

Defăimarea iubirii

Singurătatea florilor mă doare:
mă plictisește zbaterea-ți subțire.
Aș vrea să-ți văd paloarea din oglindă,
când sunt eu însumi o substituire.

Un fel de pastorală

Mi-e foame de singurătate,
când cai verzi
se plimbă-n colivii,
vertebre moarte aruncate-n stradă,
iubito, când ai să-mi mai scrii?!

Devorate de iubiri

Speriate de gânduri
sunt amiezile mele,
devorate de iubiri,
purtând nume de femei,
promițătoare în dorinți.

În loc de jurăminte…

Dormi, iubito,
nu-ți fie teamă de nopțile fără lună,
de etajele fără balcoane,
jurămintele-s făcute doar pentru îndrăgostiți,
tu nu ești Julieta,
eu nu sunt Romeo.

Regret

Pentru o conversație,
e nevoie doar de doi:
poate de aceea sunt
doar o jumătate de întreg.

Chemările cu visare

Noaptea mă preling de uitare,
mă resfir ca un cocotier cu fructele coapte,
cu iubire îmi reneg trecutul,
chemările, cu visare,
imense portaluri venețiene
se conjugă în mine,
ca o liană de aducere aminte.

Mă reîntorc la visare,
devorat de pofte ancestrale,
zvâcnet vertical, gâtuit de viscere târzii,
ca zăpezile de aprilie.

Teama de noi

Mâinile mele mângâie lutul
pe care-l apasă ora ta,
din sanctuare ieșeau
amintirile, Doamnă,
era
ca o zi fără cântec,
era
ca o zi fără dragoste,
iubito,
ți-am spus,
hai să ne strângem în brațe,
simt c-a-nceput să ne fie teamă
de noi.

Numai…

Flori de liliac, parfum de tei,
iubirile mele sunt ca niște femei trecute
prin paturi de tristeți. Dulcegării amare,
când toamnele sunt numai despărțiri.

Dilemă

Eu,
singur zidit, între patru pereți,
înconjurat de cărți și amintiri.
Ea,
ca un șarpe,
recunoscând fructul oprit.

Peste noi,
au trecut anii
ca niște ninsori.

Amintiri despre mine

La-nceputul lunii August
mă visam marinar;
puteam să lucrez
și să fiu fericit,
aveam o femeie
și gânduri bune,
puteam să vin și să plec
când vreau,
îndepărtasem de mine
natura hibernală,
vorbeam despre război
pe timp de pace,
criza de energie
era la ordinea zilei,
iar operele complete se publicau în tomuri.
Cine-și putea dori mai mult ca mine?!

Arta gravitației

La bătrânețe, sunt un delincvent juvenil;
îmi place să-mi înnod cravata și să mă uit
după fete pe stradă.

De la mamă am moștenit fantezia;
de la tată mersul pe bicicleta fără ghidon.

Mai târziu, ca lehamite,
am uitat s-o cer în căsătorie pe babă.
Vindea semințe în colț.
Asemănare perfectă ca o peltea de gutui!?

Ipotetic vorbind,
n-am îndrăznit să te-ntreb cum te cheamă.

Sunt încă…

Sunt încă virgin; pe capul meu s-a pus un sigiliu;
o pulbere fină mi-acoperă fruntea.
Trec dincolo de umbră cuibărit printre gânduri;
exagerat, sugrum arheologia iubirii
într-un hohot grotesc.

Într-un târziu cad amurguri peste mine.

Pentru ocazii mai speciale,
exorcizează-mi amintirile.

Cățeaua din poartă mai latră.

Starea de veghe

Nici acum nu înțeleg
când ai plecat din memoria mea;
deasupra oricărei uimiri
respir fisuri ale memoriei,
cu excepția zilei de mâine.

Voi redeveni
inocentul pe care îl știi.

Deasupra craniului meu,
ninge cu flori de cireș.

Anatomia

Pentru studiu, am nevoie
de sâni mari și coapse dulci.

E enervantă această idee?

De ce trebuie să-ți întind mâna
așteptându-mi rândul la coadă?
Alerg cu spaima în suflet.

Am nevoie de studiu;
mi-am pierdut memoria; sfâșiat de absență.

Persist în neliniște.

Ion BELDEANU

„Cămașa mea albă de păstor al realității
vă strivește retina; sunt poetul
mecanismelor utile din care
se rostogolește uneori nefericirea Paradisului”
(„Cămașa albă”, din volumul „Cămașa de trecere”, Ed. Mușatinii, Suceava, 2012)

Să vezi cuvintele cum

Încerc să accept ceea ce se întâmplă
ca și cum nu despre mine
ar fi vorba
neputința, tăcerea și celelalte compromisuri
o pendulare între ironie și aversiune

Înfățișarea mea amintește
amprentele asfaltului peste care
se perindă nenorocita de realitate
ce nu mai captează
nici interesul marinarilor mahmuri

Altfel zis, viață pe o margine de scenă
când trebuie să visezi și vei visa
un oraș debusolat
pentru ca deschizând cartea
să observi cum cuvintele se clatină
asemenea sângelui tău nedumerit.

Orașul, orașul

Deschid fereastra deasupra orașului
ochii mi se sparg și pică
îi aud zăngănind
prin canalele mlăștinoase ale cartierului
laolaltă cu iguanele exilate
Iarăși aceeași oră criminală
de rupt ametistul
și de ieșit în strada sufocată
„Ce vrei de fapt?” mă întreabă aurolacul
cu o bucată de cer
atârnându-i de creștet

Sunt un insomniac
nu suport horcăitul din zori
al animalului urban
vreau să zic ce duhnește
a fum și a foliculină
Probabil am să mor
cu privirea strivită de zidul din fața
geamului meu

Viclene păpădii îmi cresc din palme
oul a dat în clocot
poți să pleci, aud cum țipă rostopasca
în raftul cu nostalgii
și doctorul H. ce cochetează cu muzele

îmi spune sec: „N-are nicio șansă. Creierul
lui e chisăliță”. Al poetului, desigur.
Privirea îi e dusă în vacanță
și vorbește ca și cum nici n-ar fi acolo

Cobor în clocotul matinal
orașul grohăie acum, mârâie și urlă izbind
din picioare
Iată un fluture anemic în căutarea unei petale/
Dar de unde petale
În podișul acesta de beton?

Fluturele și cenușa lui încep să scâncească.

Capul

Și-a despicat țeasta și mi-a strigat
„privește, n-am nimic de ascuns”
Am privit. Fojgăiau smârcuri și multe
mușcături cu fermoarele trase
Apoi mi-am spălat retina
într-o bere cu gust de leșie
deși nu știu
cum e unul ori altul
gustul adică

Avea urechile ascuțite
de fluiera vântul prin ele
și-n clipa următoare crengile se sfărâmau
cu un vaier rupt
Ce vrei să știi/ Nu vrei să știi?

Îngerul verde ieșise la geam
și-și decojea pedant portocala
Eu continuam să-i văd picioarele călcând
molozul acela de mere putrede
și ființe șerpuitoare
Grețos molozul ca o izbitură în stomac
până ce capul i se desprinse cu tot cu pălărie
și cu șuvițele pleoștite
din care se prelingeau
resturi de hemoglobină
Și mormăia capul: „n-am nimic de ascuns
n-am nimic de ascuns”.

Bucăți de amăgire

Pășim pe vârful degetelor
e un mers al celor care nu știu
să vâneze adevărul
Dinspre fiecare din noi palpită amăgirea
în această alunecare
nesigură în aparență
dar bine prinsă în aerul înduioșător

Nu se rupe, nu doare

Unde vreau să ajung? mă veți întreba
Licărirea din ochi mă trădează
Și voi mă fixați în fiece dimineață
Cineva își verifică chiar arma
îi aud clănțănitul
nu-i exclus să și tragă
Mai lipsește patul

Rugă și rouă deopotrivă
niște singuratici pentru care
orașul nu mai înseamnă nimic
Vitrinele se cască neputincioase
ei calcă de parcă n-ar fi
bucăți de amăgire
peste care vor dansa imberbii de coca-cola.

O dimineață adorabilă

Sângele tânăr al dimineții
iată-l umblând într-o desăvârșită tăcere
ori poate e clipa
ce trage după ea nostalgiile

Nimic nu-i sigur în orașul nostru
cu o mie de magazine sentimentale
din care se revarsă muzica albastră
a elefanților de Saxa

Vecinii mei duc o existență străvezie
ca și gândurile lor
îi salut, mă salută
și cumsecădenia își saltă volănașele
în semn de încântare și de oh

Dar acestea sunt amănunte

chiar dacă îți fac din ochi
nu lăsa falsele intenții
să-și scoată armele și să tragă

E o dimineață adorabilă
când tocmai se anunță
o vreme în abruptă schimbare.

Voi pricepeți

Acum pot să vă spun
cât sunt de departe de voi
tristețea intră în mine
ca o pană de cuțit
am ochii colorați și sângele continuă să curgă
fără ca voi să vedeți
aceste neobișnuite unduiri

Toamna începe să-și tragă fermoarele
și eșecul ce-l poartă
deodată cu urletele sparte ale morților
ale celor ce-și izbesc capetele
de pintenii colțuroși
despre care v-am mai vorbit cândva

Nu am cum să aștept întâmplările
ele par să vină
corectând eventual ceea ce trebuie corectat
iată-mă violent chiar dacă
violența nu-mi aparține
ies în pragul casei și strig
nici eu nu știu ce strig
doar așa ca să fiu auzit

și voi pricepeți și știți unde vreau să ajung.

Nicio moarte n-are cum să și placă

N-am să relatez nimic despre mine
n-are nicio importanță că rămân
mereu amânat
de la mărul cel rumen
pot să cad într-o rână
suficientă pentru a înțelege
cine sunt și ce vreau
cu gura aprinsă și ochii
ieșiți din orbite
oho, ce capcană îmi crește din gât
îi voi plesni pe toți nenorociții
numai ca verbele mele
să se audă defrișând, defrișând

Am senzația debarcării într-o piață
poate nu cade grozav această precizare
dau cu capul de tarabe și-n tarabe
totul sună a pustiu și a toamnă
s-ar putea să și mor
invadat de asemenea sunete
dar nicio moarte
n-are cum să-ți placă, nu-i așa?