Propoziții pretențioase – Ajurați
Deodată făcusem două comenzi.
Îl știam pe cheliuță, de vreo două ori mai apelasem c-un consult de preț, în speranța că reclama firmei este sufletul unui comerț ca indiciul ,,ieftin”. Nicidecum. Însă fusese ales drept furnizorul celor doi clienți: nea Eugen și doamna de pe lângă Milea, cu țigla metalică verde și jgheaburile albe. Doar că nu-i aruncasem în față ,,Aiurezi, băiete!”, când mi-a turnat 33 de lei pe metru, totuși, mi-a scăpat ,,Da’ ce e, bre, aur?”. Știam de la lozovanii mei ieșeni că mai mult de 24 de lei pe cea mai cea tablă gata modelată nu ai cum să dai.
N-am montat din fașă ,,lindab”, tot mizilicurile noastre prinse din metru în metru ne-au scos din foamea cea mare și ne-au adus faimă locală. Recidivând la uitatul numelor, lui nea… de peste drum de nea Eugen i-am făcut câteva jghebulețe și i-am asamblat și porțile de intrare în curte. Amănuntele s-au risipit. Le-am uitat. Numai împăcăciunea de la nunta fiului n-o pot șterge ușor, când viitorul mire mi-a dezvăluit, pe un ton suficient, rumorile din târg: că Geambașu nu e prea serios și s-ar putea să nu vină (de parcă numai el avea îndoieli). ,,Ei, ași! Garantez eu!” Până după, dar nici nu știți ce morcov am avut….
Lume ahtiată după câștiguri nemeritate, doar tranzacționând marfa de la un furnizor (indiferent la a câta mână este) la client, pretinzând cine știe ce înlesniri. Noi nu le-am făcut jocul, am propus de fiecare dată prețul cel mai mic, doar dacă n-a dorit beneficiarul să fie curățat intenționat de parale. Am încercat să-i aieptăm corect, să nu profite oricine de ei. Cred că este motivul principal pentru care n-am dat mâna cu nimeni la un profit de genul ,,aduci clientul, ai o reducere de materiale la noi”. Noi? Pentru noi? Niciodată. Ne-am plătit fără târguieli cele necesare pe lângă casă și în casă, n-am cerut nicio reducere, ba încă am lăsat și bacșiș, știind care e truda celui ce muncește.
Nu știu ce m-a apucat. Mă mai răzvrătesc uneori. Pe bună dreptate. Uitați-vă cum am ajuns, cum înghițim…. Mi-e și rușine să spun ce-am fost nevoit să fac în ultima perioadă….
Ca să nu mai lungesc inutil ,,boala”, închei ,,centura” de sud a Râmnicului cu casa mătușii lui Marcel, un ins vesel, plin de bancuri – și face așa un haz de parcă altcineva le istorisește, nu el -, client desigur și el, din partea opusă a orașului, o ,,enclavă” româno-țărano-țigano-spoitorească. Deși alb, mătușa nu-i semăna defel, ba încă ne-a lăsat impresia întregii zone. Ghiers ca al ,,mă doare-o țâțe”, basma, culoare…. El ne-a pisat la cap, noi, neștiind unde-o să nimerim – sperând să nu mai găsim vreo nație spurcată -, am acceptat. Casă etajată, neîmbrăcată la exterior cu văpsea, doar cimentul ferchezuit la drișcă. Cerință: jgheaburi și burlane. Pe o laterală, cea din spate, și la bucătăria de vară.
