Spații culturale nr. 36 (12)
Logica misterioasă a norilor
Când purcede la construirea unui edificiu poetic imaginar, Paul Spirescu are grijă ca temelia să fie filosofică; o demonstrează citatul din Euripide (Cine știe, s-ar putea ca viața să fie moarte și moartea să fie viață), care pune sub semnul incertitudinii două repere fundamentale ale trecerii noastre prin această lume. Filosofic este și jocul ambiguităților cu care se deschide Metafizica lacrimei, primul ciclu intitulându-se „Logica norilor”: dacă ploaia (albastră, de stele) simbolizează lacrimile lui Dumnezeu, norii, prin definiție vinovați că acoperă lumina și ascund ceea ce este mai presus de ei, trebuie absolviți de acest păcat, după cum nevinovată este și memoria, lesne ștergătoare de tot ceea ce nu intră în câmpul sacru al izbăvirii: „memoria este boala schilozilor/ memoria nu are/ nici ea/ nicio vină/ Să fie oare Cerul/ scoborât pe pământ?/ Să fie Dumnezeu?/ Să fie/ logica norilor?”. Filosofia poetică a lui Paul Spirescu este numai în aparenţă simplă şi întotdeauna legată de nevoia de a găsi răspunsuri. Căutarea este lipsită de febrilitate, dovedind, mai degrabă, o resemnare blândă ori de câte ori adevărul sperat se dovedeşte a fi în contradicţie cu răspunsul aşteptat: „Raţionament până la capăt/ adică până la moarte/ până la sinucidere:/ va trebui să te zbaţi din răsputeri/ să nu mai fii./ Dacă nu eşti cu adevărat/ la fel./ Logica norilor!” (pag. 10).
Poetul nu cade în retorism, întrebările care încheie uneori discursul poetic aflându-şi motivaţia în aceeaşi resemnare de fiinţă înţeleaptă, care ştie că este inutil să te lupţi cu timpul şi cu iluziile, cu visul care sporeşte fragilitatea, cu incertitudinea mereu prezentă în plan ontologic: „eternitatea din ceaşca de cafea/ din paharul cu bere/ Visul norilior/ şi/ Ceasornicul Cerului…/ La ce bun?”. De altfel, tema poetică a timpului este, de cele mai multe ori, prezentă alături de o altă temă fundamentală, cea a relaţiei dintre poet şi divinitate. Atitudinea emoţional-cognitivă în faţa Creatorului aminteşte, pe alocuri, de cea a lui Toma, credinciosul care se îndoieşte, aparent nesupus dogmei, dar gata s-o accepte îndată ce primeşte mărunte dovezi materiale: „Tic-tac/ dintr-un mileniu într-altul:/ norii nu ştiu să măsoare/ Dumnezeu nici atât/ Cresc buruieni în Paradis./ În Purgatoriu?/ Nici măcar atât!”. Nici credinţa, nici tăgada nu sunt violente, îndoiala ducând la mâhnire, iar credinţa manifestându-se printr-o gestualitate străveche, puţin teatrală astăzi, dar cu indiscutabilă încărcătură emoţională: „În genunchi/ creştetul plecat înaintea/ Umbrei tale/ Tălpile mele în umbra/ Ţărânii!/ Lacrimile mele/ în roua dimineţii!”.
Poetul-nor, identificabil în cele 15 poeme ale primului ciclu din volum, imprimă discursului o notă de tristeţe întrebătoare ori de câte ori experienţa vine să confirme o învăţătură străveche despre supremaţia omului, ca ultimă creaţie divină, în raport cu toate cele mai înainte şi îndelete create: „Una câte una/ cad petalele florilor:/ din mileniu în mileniu/ Din mileniu în mileniu/ florile rămân mai sărace/ cu o petală./ Eu rămân mai bogat/ cu o petală./ Doamne Dumnezeul meu/ ce ai Tu/ împotriva florilor?” (10). Timpul, în logica norilor, este un drog („Ceasornicele vând cocaină/ cerului!”) care intensifică senzaţia de risipire inutilă, urmată de o vină copleşitoare. Acolo unde textul s-ar putea face vinovat de prea multă meditaţie filosofico-religioasă în defavoarea emoţiei autentice şi necesare, apare, salvatoare, câte o metaforă care schimbă complet înţelesul decelabil în planul de suprafaţă: „Nu cine vinde este vinovat./ Adevărul se află undeva/ între credinţă/ şi vânzare./ Între cei treizeci de arginţi/ şi al treilea ţipăt/ al cocoşului:/ între Cer/ şi Pământ!” (13).
Dacă în primul ciclu al volumului mărcile subiectivităţii apar sporadic, în cel de-al doilea ciclu, care dă şi numele volumului, se practică alteritatea nu ca lepădare de sine şi ascundere sub masca celorlalţi, ci ca o încercare disperată, credem, de recuperare a propriei identităţi: „Scrie, scrie naivule:/ dă-ţi cum s-ar spune arama pe faţă” (1). Acest monolog adresat numai aparent altuia îl trădează pe poetul retractil, conştient de faptul că orice act de creaţie implică sacrificiul, dar incapabil să-şi asume ipostaza cristică: „Scrie scrie naivule!/ Vezi doar şi tu că ploile resemnării/ nu mai pot spăla păcatul dintâi./ Trupul tău/ înălţat pe Cruce!”. Lupta cu sine, cu propriile rezerve şi resemnări, cu propriile slăbiciuni şi trădări poate avea violenţa unei implozii: „Rând pe rând/ fiecare se vinde pe sine/ sieşi/ în speranţa de a se răscumpăra/ mai ieftin./ Arena s-a retras în ea însăşi./ Taurul s-a refugiat în toreador” (3).
Spre deosebire de mulţi poeţi contemporani, Paul Spirescu nu-şi construieşte mimetic/fotografic un univers din obiecte transformate în motive poetice; câmpia „canceroasă”, dealul „canceros”, norii, cerul, cântecul mierlei negre ş.a.m.d. sunt simboluri ale unei existenţe cu final previzibil: „Puneţi voi un nume acestui frig/ originar/ care ne cutreieră oasele!/ Inventaţi-i voi un cântec/ pe măsură!/ Străluminaţi-l voi cu lumina paşnică/ a apocalipsei!” (4) şi apar în poeme mai curând din negarea, cumva platoniciană, a realităţii materiale. „Lucrurile” de care face uneori vorbire reprezintă, de fapt, ideea de lucruri, aparţin lui noeton (lumea invizibilă) şi nu lui horaton (lumea inteligibilă). De aici, particularizarea tragică a rugăciunii împărăteşti: „Tatăl nostru care eşti/ în lucruri/ ridică tu dacă poţi/ stânca aceasta/ de pe umerii mei!” (6). Şi, cu toate că filosofii pomeniţi în discurs sunt Heraclit şi Parmenide, parcă mai aproape este poetul de Platon în această „metafizică” poetică: „Umbra mea pribegeşte şi ea/ printre umbrele lucrurilor” (16).
Meditând astfel, din marginea şi nu din centrul universului poetic creat, Paul Spirescu notează lapidar idei, emoţiile ascunzându-se, cel mai adesea, în planul de adâncime al textului. Poemele din acest ciclu sunt construite prin contrapunct (la nivel formal, ultimul vers al unui poem devine primul vers al poemului următor) creându-se, pe de o parte, o sincronie a planurilor, iar, pe de altă parte, o senzaţie de curgere, de continuitate, de osmoză a lor. Expresia este concentrată, chiar ermetică pe alocuri, poetul vrâncean reuşind, fără efort, să nu semene decât cu sine însuşi prin ceea ce creează.
Un poet la Curţile sfinte: Ignatie Grecu
Cu „melancolie cuviincioasă”, după propria-i mărturisire, monahul Ignatie Grecu de la mănăstirea Cernica publică un volum intitulat „Altă înserare”, în care adună 80 de rondeluri ce „reflectă în transparenţa lor o perioadă şi o stare de suflet aproape antice, de pe vremea fericită când versul măsurat, ritmul şi armonia mă cuceriseră deplin” (din Cuvântul către cetitor).
Muzicalitatea, armonia, echilibrul formei şi o transparenţă lichidă a versurilor reprezintă cu adevărat coordonatele acestui elegant volum. Lumea exterioară este decojită, straturile de impurităţi, zgura şi cenuşa sunt date la o parte, ca să rămână doar miezul curat, sensul profund şi misterios, cântecul şi lumina dinlăuntru. Poetul are vocaţia descoperitorului de frumos, cucernic şi blând, capabil să vadă miracolul ascuns până şi în lucrurile aparent neînsemnate. N-are ochi pentru ceea ce este urât, violent şi vulgar, pentru că aşa a fost hărăzit, să vadă doar minunea creaţiei divine, nu şi contribuţia devastatoare a omului. S-ar putea crede că avem de-a face cu un ascet fericit de traiul întru duh, în post şi rugăciune, dar acesta ar fi numai jumătate din adevăr: Ignatie Grecu se dovedeşte mai degrabă un poet al rugăciunii, decât un predicator al vieţii în pustie. Rondelurile, în ciuda formei lor fixe şi implicit constrângătoare, surprind prin practicarea sinesteziei, prin alegerea temelor şi a motivelor poetice, dar, mai ales, prin rolul care îi este acordat privirii, căci Ignatie Grecu vede numai esenţa lumii: cerul, luna, pasărea, frunza: „Altă înserare să fie/ Mai clar, adânc, maiestuoasă./ Luna pe umăr apasă/ Chivot înalt, ctitorie.// pasărea pleacă. Nu ştie/ Câtă tristeţe ne lasă./ Altă înserare să fie/ Mai clar, adânc, maiestuoasă.// Frunza căzând aurie/ Îngroapă calea spre casă./ Suie la cer luminoasă/ Arzând pe sus bogăţie,// Altă înserare să fie!…! („Altă înserare”).
În universul său poetic, Ignatie Grecu sacralizează elementele de peisaj, le rânduieşte pe un altar imaginar şi-şi lasă sufletul să se purifice în prezenţa lor: „Hieratic curge cântul în april,/ În nopţi cu luna jumătate./ În codri vechi, în singurătate/ Pe frunze ca o rouă sacrul tril” („Hieratic curge cântul”). Suntem departe de credinţa şi tăgada altui poet, dar să recunoaştem totuşi că „pânda” pare a veni dinspre Arghezi: „Poetul stă mereu la pândă./ deasupră-i ceruri s-au deschis./ La geam se-aşterne moale vis/ Cu mâna Ta gingaş de blândă”, deşi majoritatea influenţelor livreşti decelabile în volum trădează admiraţia pentru Macedonski sau, cel mai des, pentru poezia romantică.
Trebuie spus că, la Ignatie Grecu, scrisul nu pare a fi o modalitate de evadare sau de catharis; nu este narcotic şi nici oglindă pentru ipostazierea narcisistă a stihuitorului, nu este meşteşug întru fală şi nici încercare de re-creare a lumii dintr-o perspectivă personală: în poem intri ca într-un templu, pentru împărtăşirea cu viaţă, lumină lină şi cântec, pentru că harul poetic vine de la Dumnezeu şi nu se supune retoricii mundane: „Tristeţea îndulcind cu lumină/ Paharul Poeziei închin,/ Ca roua, giuvaier cristalin,/ Dintr-un izvor cu apă senină” („Ca roua”). Dacă versurile au o tonalitate melancolică, dacă tristeţea este motivul poetic preferat, aceasta nu se datorează vreunui pesimism funciar, ci se explică prin ipostaza de poet-monah a autorului; el trebuie să caute, să-şi găsească şi să-şi apere adevărurile şi liniştea, iar lupta lui cu lumea vizibilă şi invizibilă n-are cum să se desfăşoare în ritmuri săltăreţ-pastorale: „Corabie, luna subţire,/ Se pleacă-ntr-o parte prea grea./ Atâta durere pus-am în ea,/ Lacrimi, tristeţi, amintire.//O, viaţa-mi un crin de iubire/ Cu petale suave de stea,/ La proră de-a pururi va sta, / Pe mările nopţii-n plutire” („Corabie, luna”).
Dacă principalele motive poetice – luna, teiul, seara, codrul etc. pătrund îm poeme sub influenţa liricii eminesciene (de altfel, poetul nu ascunde acest lucru, ci se bucură mărturisindu-l inclusiv prin dedicaţii), alte motive sunt alese din câmpul semantic al sacralităţii (crinul, potirul, altarul, schitul, clopotul etc.). „Nufăr alb în rugăciune” este sufletul poetului „zugrav de subţire”, a cărui menire nu se limitează la a umple „cerul cu frumuseţe”; „patria cerească” invocată devine liman al tuturor viselor şi rugăciunilor din chilie: „Cădelniţează zilei trecătoare/ Înalţii tei o dulce-amirosire./ revarsă-n suflet dor de nemurire,/ De patria cerească-n sărbătoare.// Peste dureri adânci şi amintire,/ Cu mâini prelungi de fum tremurătoare,/ Cădelniţează zilei trecătoare/ Înalţii tei o dulce-amirosire.// Pe-altarul tău cu ape curgătoare/ Şi vechi câmpii în verde nesfârşire,/ Azur filtrat de păsări călătoare,/ Bătrânii tei, o, ţară, cu iubire,// Cădelniţează zilei trecătoare!…” („Cădelniţează zilei”).
Ignatie Grecu scrie poeme profund religioase, reuşind să evite câteva pericole inerente acestei specii, mai cu seamă în momentul practicării ei de către feţele bisericeşti: nici vorbă de ton declamativ/tranşant, de stângăcii în versificaţie, de aruncarea în obrazul laic al cetitorului cu toate învăţămintele bune de înşirat într-o predică duminicală; dimpotrivă, ca şi psalmii biblici, poemele din volum vin spre noi dintr-o linişte a gândului, dintr-o bucurie cuminte a sufletului care l-a primit pe Dumnezeu şi nu se laudă nici cu smerenia, nici cu speranţa unui loc sigur dobândit în cer, nici cu dispreţul faţă de lumea păcătoasă şi gâlcevitoare. Cultivat, sensibil şi credincios, poetul contemplă oamenii şi natura cu acea înţelegere plină de bunătate hărăzită celor cu adevărat aleşi să aducă lumină. Că aşa stau lucrurile poate da mărturie următorul rondel, care trimite la mitul cristic, la trădare, dar şi la iubire, la umbră, dar şi la învingerea ei prin curăţie sufletească: „Deschid în zori pleoapa crinii,/ Mireasma lor pe sus petrece/ În car de aur. Când luminii/ Cu dor adânc va să se plece -// Transpare aripa albinei -/ Azurul este încă rece./ Deschid în zori pleoapa crinii./ Mireasma lor pe sus petrece.// S-atingă iar vor vrea ciulinii/ O Umbră care-ncet va trece,/ La ceasul când de doisprezece/ Va bate-n turn ora Grădinii.// deschid în zori pleoapa crinii!… („Deschid în zori”).
Poezia, „în limitele calde ale unui crez”
Volumul „ar putea fi numele meu” (Brumar, 2012), semnat de Cătălina Cadinoiu, este structurat în trei capitole: „Palmyra”, „Apologii” şi „Timpul nalbelor”.
Modulată de forţa nostalgiei, memoria e prezenţa însăşi care se regăseşte pe sine în preajma faptei: „În jurul unor fire de paie s-au format dunele. / În preajma unor fapte a fost numit omul”. Imaginile se succed asemenea unor tablouri aflate în osmoză cu viața, într-un continuu schimb de contur şi culoare cu ea: „Un cal păştea la picioarele mele. / Din când în când / împingeam bulgărele în pământ / ca să-i văd nările adulmecând. / Eram într-un tablou care se picta atunci / şi nimic nu poate descrie / fericirea mea de a fi fost o pată / scăpată pe marginea lui”.
Impresiile sunt trecute, astfel, prin retorta unei percepţii în care raportul cu lumea şi lucrurile capătă intensitatea gestului în care transpare mişcarea inefabilă a spiritului: „Un lan verde de grâu se întinde înaintea mea. / Tăcerea lui, / apropiindu-se ca un val imens, / este a mea, / cu iedul tolănit la soare, / cu pasărea ce rupe firele de iarbă / şi le azvârle, din când în când, / în nările lui. / Liniştea lor este drumul meu / de întoarcere / în lume. // Mă îndepărtez. Las lucrurile / să fie ele însele o vreme”.
Reflecţia poematică asupra cunoaşterii pune în lumină problema consistenţei ei participative: „Lucrurile pe care le-am cunoscut / sunt cele de care ne-am îndepărtat cel mai mult. / Deci unde trebuie să ne întoarcem / ca să ne recuperăm copilăreasca natură? / Dacă aş putea descrie o culoare, / aş putea să vorbesc / într-o zi / despre om, / despre cel ce cultivă, creşte, / distruge cu pasiune / ceea ce singur a înălţat. / Altfel, despre om nu poţi vorbi / decât între limitele calde ale unui crez”.
Mai presus de orice, este căutată liniştea, acel strat transparent de vernis spiritual ce protejează şi potenţează dinamica procesului de selecţie prin care intuiţia poetică extrage şi revelează din câmpul nediferenţiat de senzaţii elementul semnificativ, „urma” traiectoriei în conştiinţă a fulgurantei treceri prin lume: „Roşul soarelui / nu mă duce cu gândul / la naivele revoluţii sau marile lanuri de maci, / cât la un lac, într-un munte de bauxită / fără valuri, fără adâncimi neatinse, / o linişte pe malul căreia / doar un os de animal sălbatic / mai aminteşte de fire, de fugă”.
Peste tot, pluteşte în aer teama de inaderenţa gândului la existenţă, de pierderea consistenţei iconice a semnului, prin care omul este conectat sieşi şi racordat lumii: „Speriat este semnul / care nu mai poate ţine pe suflet / un cuvânt despre om. // Nu ştiu ce este imens în seara aceasta: / soarele sau faptul că nu-l pot atinge”; „Lacrimile ce i se scurg pe obraji / seamănă cu nişte oameni / care încearcă din răsputeri / să se prindă de un perete neted de stâncă”.
Timpul însuşi capătă substanţa unei respiraţii drămuite, încetinite, subzistând într-un mediu în care singura acţiune necorodabilă e cea a insesizabilei mişcări sufleteşti: „Dacă vom vorbi suav despre suflet, / dacă vom vorbi suav despre suflet / Dumnezeu va închide ochii peste rătăcirile fireşti. / Timpul nostru este prins în mlaştină. / Dacă se mişcă brusc, se va îneca”.
„Importanta cucerire spirituală a Cătălinei Cadinoiu este poetica amintirii”, observă criticul literar Luigi Bambulea, numărând-o pe autoare între „primii tineri poeţi care au ignorat rebeliunea postmodernă”, probând „noua orientare lirică de la începutul secolului nostru (în esenţă definibilă ca reconectare a culturii la Europa spirituală antepostmodernă).


