Spații culturale nr. 36 (11)

Stan BREBENEL

SETEA LUMINII

Apostu Panaitache Vultureanu continuă să-şi publice versurile într-un ritm recuperatoriu. Dacă editorial a debutat târziu, în anul 2000, cu volumul „Neliniştea plecării”, după ce a fost laureatul mai multor concursuri şi festivaluri, din anul 2010 a publicat patru volume, ultimul fiind Setea luminii ce a văzut lumina tiparului la Editura Armonii Culturale în acest an (2014).
Mulţi se vor întreba dacă există o sete a luminii. Cu siguranţă, răspunsul este da. Altfel nu ne-am putea explica expansiunea ei în Univers cu 300.000 km/sec. Ne putem închipui ce întâlneşte lumina în drumul ei care durează numai o secundă în toate direcţiile? Dar în zece sau o sută de secunde? Dar în milioane de ani? Poate planete, asteroizi, comete, galaxii şi alte forme de corpuri cosmice. Mulţi oameni, de-a lungul secolelor, au vrut să vadă şi au văzut lumina în drumul ei. Au folosit fel de fel de instrumente, din ce în ce mai perfecţionate, să vadă cât mai departe. Atunci când instrumentele au devenit neputincioase, a intervenit viziunea. Nu mi-am propus să dau nume de vizionari, însă nu mă pot abţine să nu-i amintesc pe doi dintre cei care îmi sunt foarte dragi: Mihai Eminescu şi Stephen Hawking.
Revenind la volumul lui Apostu Panaitache Vultureanu, vom observa că acesta l-a împărţit în trei părţi: Cântare de fum, Setea luminii şi Câmpia, ca un cântec de leagăn. În prima parte, Cântare de fum, poetul, cu un cântar de el înventat, cântăreşte imposibilul: petalele, privirile, visele copiilor, umbrele şi sufletele. Cântarul de fum al lui Apostu numără clipele şi cântăreşte orizontul, tainele, judecăţile – bune şi rele, frumuseţea florilor, roua zorilor, cântecul cocorilor şi cântecul lebedei. Ca locuitor al viselor şi al speranţelor, el tot caută. Caută adevărul rămas, clipa de mângâiere şi ce se află în templele sufletului. Ca un Don Quijote modern, el nu se luptă cu morile de vânt, ci cu găurile negre din mintea şi faptele unor semeni: Sunt multe umbre/ Ascunse/ În faptele oamenilor/ Ce trebuie/ Scoase/ La lumină. (Judecători de vise).
Partea a doua, Setea luminii, este cea care dă titlul volumului, unde Pământ, cer, apă, foc…/ Setea luminii/ Înconjoară totul/ Căutând împlinirea/ Căutând înţelegerea/ Lumii… (Înţelesul strigătului). Iată că lumina, alături de aceste elemente, face viaţa posibilă pe planeta albastră. Copacii, iarba, păsările, animalele, oamenii se bucură deopotrivă de binefacerile acestui element: Luminii/ îi este sete de noi/ Cei nemărginiţi/ Cei neînfricaţi/ Călători ai timpului/ Şi ai spaţiului/ În clipa noastră/ Care ţine/ Cât o veşnicie. (Setea de noi). Totul la Apostu se învârte în jurul luminii, întunericului, cântarelor de fum şi al raportului dintre acestea şi om. Are şi o obsesie: aceea a întunericului etern venit după viaţă. În acest caz, lumina are efecte miraculoase precum agheazma: Strângeţi lumina/ În pocale/ Şi beţi-o/ Ca pe ultima împărtăşanie./ Veţi simţi/ Curăţenia ei -/ Şi farmecul infinitului./ Sfânt e cel/ Ce a sorbit/ Un strop de lumină. (Strop de lumină). Lumina binecuvântată ce inundă Universul, inclusiv planeta care ne găzduieşte, nu ar avea nici o valoare fără lumina sufletului, ce vine din încredere. Cu această lumină să ne împodobim chipurile să putem renaşte curaţi aşa cum frumos a scris poetul.
Partea a treia, Câmpia, ca un cântec de leagăn, este locul de necuprins, unde spaţiul şi timpul se dilată. Poetul măsoară şi împarte câmpia după propriile sale unităţi de măsură şi după sentimentele sale: atât ţine speranţa, atât ţine strigătul, atât ţine truda oamenilor sau, mai pe scurt, atât ţin vieţile noastre. El constată faptul că oamenii sunt pedepsiţi prea aspru pentru fapte mărunte şi că, de fapt, ar trebui pedepsite visele, Mult prea/ multe şi prea mari pentru o viaţă de om (Pedeapsă primită). În câmpia lui Apostu nu se seamănă cereale sau plante tehnice. Se seamănă speranţe sub forma întrebărilor puse în pământ primăvara şi se culeg toamna răspunsuri. Anotimpurile se succed unele după altele şi poemele desăvârşesc un tablou aproape complet şi idilic al câmpiei. Trezirea ei la viaţă, după o iarnă lungă şi grea, oferă un peisaj însufleţit: Bate primăvara la marginea câmpiei. Primii află/ ghioceii/ şi pâraiele care aleargă zglobii prin/ mirişti,/ Şi gâzele, şi brânduşele află./ Este zvonul vântului şi al neliniştii/ aşternute peste seminţe. (Zvonul vântului).
Prin cele arătate, credem că poezia lui Apostu Panaitache Vultureanu este una valoroasă. Scriitorii din zona Vrancea – Bacău au readus în centru atenţiei publicului cititor şi mediilor culturale un poet cu certe calităţi literare. Mărturie stau volumele publicate, nu îndeajuns de târziu, care au făcut obiectul unor cronici de întâmpinare favorabile. Eu, unul, îi voi aştepta cu interes noile volume. Succes.

Mitu SĂLCIANU

Din dragoste pentru fata morgana

Inclus de scriitorul Radu Cârneci în Antologia sonetului românesc, vol. 3, 2009, poetul Petrache Plopeanu iese pe piaţa cărţii cu volumul Sonete cu Fete Morgane, Editgraph, 2014. O carte specifică prin grafica realizată, ca şi la celelalte cărţi, de profesorul de istorie… Petrache Plopeanu. Din capul locului te întrebi, pentru că aşa se cade, de ce Fete Morgane? Probabil, pentru că fata morgana poate apărea în toate anotimpurile, mai puţin iarna, că poate apărea, în cursul zilei, la diferite ore sau, pur şi simplu, pentru că autorul, la întâlnirile cu fetele morgane a ţinut să le personalizeze, ca noi, cititorii, să ţinem cont că sonetele de dragoste nu sunt pentru una singură, ci pentru mult mai multe, vorba unui prieten hâtru: aproape două, adică, aici, după dedicaţia autorului, soţia şi fiica lui.
Cartea e constituită iniţial din 100 de sonete de dragoste, motto-ul şi sonetul de pe coperta a patra nefiind numerotate cifric. Şi iată-mă şi pe mine picat în capcana în care s-a aflat şi Ioan Dumitru Denciu, prefaţatorul acestei cărţi. Spiritul ludic al lui Petrache Plopeanu îşi face prezenţa şi de astă dată. Singura ordine a sonetelor este numerotarea cifrică. Numerotarea literală a titlului, probabil, este cea făcută în timpul conceperii sonetului. După scrierea celor 102 de sonete, autorul a trecut la regruparea lor în subcapitole. După o cernere care a durat cel puţin doi ani (ISBN-ul cărţii este din 2012), a urmat partea aparent dadaistă, când titlurile nu şi-au mai păstrat poziţia iniţială. Astfel, volumul are în deschidere Motto: sonet o sută unu, urmat de sonetul 1- Sonet şaizeci şi doi, cu subtitlul Primul, după care urmează nu mai puţin de treisprezece capitole
Precum o invocare a zeului iubirii îşi începe periplul Petrache Plopeanu: Ai apărut din ignoranta mare/ a zilelor ce-şi înmuiau talazul,/ ţinând legat de-acelaşi chei barcazul,/ ce l-aş fi vrut plecat în depărtare,/ căutător comorii neştiute!/ Şi glasul tău şi chipul de sirenă,/ m-au prins pe veci, cum scoica-i de carenă,/ de trupul tău şi mintea din lăute,/ ce tot cântau venirea-ţi anonimă/ şi-l invocau pe Sfântul Gheorghe paznic!…(Motto: Sonet o sută unu)
Din teama de a nu lăsa să se instalaze monotonia, în scriere şi în citire apoi, fiind vorba de abordarea unei singure teme, predominantă, cea a iubirii, Petrache Plopeanu structurează conţinutul în capitole, dramatizându-l întrucâtva. Iată cele treisprezece acte ale dramei: Prolegomene, Începutul, Iubirea, Greşeala, Regăsirea, Interludiu, Alături, Îndepărtarea, Încercarea, Pierderea, Lamento, Postlegomene, Ultimul.
În general, volumul conţine o poezie reflexivă, în care retrăirile sunt transcrise cu trimiteri la izvoarele antichităţii şi ale culturii: Simt cum tresare-n mine universul,/ mitologia iarăşi se rescrie,/ chiar domnul spune ‘ndoindu-se: fie/ facă-se voia-ţi şi-aşterne şi versul/ pe hârtie în speranţă deşartă. (62 – Sonet optzeci). Imaginaţia umple golurile din sonetul reflexiv: Când a venit, în mine erau toamne/ şi tot plictisul se torcea în caer/…/ Tu m-ai udat cu ploile-i de vară,/ cu sânul ei, mi-aprinse-şi iarăşi dorul/ şi mă-ndemnai să zbor spre răsărituri. (5-Sonet şaptezeci şi opt).
Aceste sonete merită a se citi la margine de zi, la margine de zare, la margine de tărâm, la margine de pat şi la lumină mică. Întru iubire de fiică, întru iubire de soţie, întru iubire de fata morgana. Ca una fiind, totuşi, iubirea.

Mara PARASCHIV

Sfeşnic în rugăciune de Traian Vasilcău (Traianus)

Sfeşnic în rugăciune, semnat Traian Vasilcău, vine să îmbogăţească suita cărţilor de sorginte religioasă, alăturându-se marilor creatori ai acestui gen de poezie, de la Eminescu la Macedonski, de la Arghezi la Ioan Alexandru sau Nichifor Crainic…!
Versurile dovedesc rigoarea scrisului asumat. Izvorâte din preaplinul trăirilor, ce dau naştere unor paradoxuri, Poetul fiind în comunicare directă cu Dumnezeu, ele cuceresc de la prima lectură a poemelor. Poezia-i Cuvânt şi metaforă, ceea ce îi aduce strălucire. Sensibilitate. Frumuseţe. Divinul alături de imaginarul, care corespunde sufletului cosmic, după Ideea platoniană, îl face să creadă cu ardoare în sufletul nemuritor îngenuncheat în Dumnezeu:
Sunt pregătit pentru neînviere/ Şi tot mai fericit că nu mai ştiţi/ Dar într-o zi răspunde-va Tăcerea/ La telefonul meu: „Alo, vorbiţi!”.
Versuri profunde, încărcate cu nuanţe şi simboluri biblice (raiul, iadul, fumul, clopotul, îngerii), reuşesc să transmită acel fior unic, de a fi mai aproape de D-zeu – Creatorul Suprem. Ni-L aduce în suflet, ne aminteşte cum să-L vedem şi cum să-L iubim.
Opreşte-te puţin şi luminează / Sub clopotul bătut de-o mândră rază /…/ Opreşte-te din drum şi străluceşte /Sub clopotul arzând împărăteşte / Şi naşte-te pe tine tu solie/ Sub clopotul doinit de veşnicie/.
Profunzime, durere, visare. Tristeţe, sinceritate, contemplare. Speranţă, ardoare şi Tăcere, dar şi multă Dezamăgire se ascund în sufletul poetului: E-atâta criză de cuvânt/ E-nvingător orice învins/ Şi candela din noi s-a stins/ Şi-ntreb: ‘’De sunt, cine mai sunt?’’
Calvarul pe care-l îndură Poetul, îşi găseşte alinarea în nădejdea justiţiei dumnezeieşti:
Calea-mi veghează sceptrul tău, Stăpâne/ Cu inima-n uitare expulzată/ Mă-ntreb ajuns la marea-ţi judecată/ În cartea Cerului dac-aş rămâne…/
Pe măsura parcurgerii textelor, starea Poetului e o lină viscolire. Trupul inundat de Iubire (fără vacanţe), e vindecat de lumină cu Lumină. Clipa e cât viaţa. O trăieşte. O simte. O îndură. De fiecare dată ar vrea să moară ca să învieze într-o colindă din cântecul Luminii răsădit în Zi. Dincolo de moarte, aspiră să-şi găsească Sinele său Superior, să poată alege, din mulţimea luminilor, Lumina Pură, pentru a rămâne nestins în cer.
Amploarea căutării Sinelui de către Om, prin raportarea la Creatorul Suprem – Dumnezeu, este relevată de către Poet prin bucuria de a dărui cititorului, poezia Psalmilor: Tot crezând că am de toate/ Am ajuns, că n-am nici moarte/ sau Doamne, mult ce mi-i ruşine/ C-avui trai de mărăcine/ sau /La uşa care dă spre Dumnezeu /Înfrigurat stă plâns numele meu/
Poezia psalmilor plasată în parcursul textelor, din loc în loc, printre poeme, creează momente de respiro. De meditaţie. Poetul înlocuind „murmurul de cuvinte tocite” (Aug. Doinaş), cu Poemul lacrimii… Poemul neuitării… Poem cu mama… face trecerea de la sacru la profan.
Poet rămân să beau lacrima lumii//Mergând cu infinitul mână-n mână/ …/ Când voi pleca pe veci din toţi ortacii/ M-or prohodi în limba lor, doar macii./
Asemenea lui Nichifor Crainic, şi Traianus e însetat de Absolut. Vrea să se îndepărteze de nimicnicia vieţii, căutând nemărginirea: S-alunec prin icoane, să cad şi să nu doară/ Şi orice nemurire să-mi pară prea uşoară/
Tema morţii, întâlnită şi la marii tradiţionalişti ai acestui mod de scriere, folosită ca un semn al înnoirii materiei, îşi face prezenţa în multe poeme ale cărţii:
Viaţa cu moartea merg la braţ/ Tristeţea mea cu bucuria/ Prin crângul psalmilor vecia /Mă buciumează cu nesaţ/…
Ca mâine-o ninge,-o fi târziu/Şi Doamne, n-am să mă mai ştiu/…/Ca mâine-o ninge,-o fi târziu/ Şi Doamne n-am să mă mai fiu/…/Ca mâine-o ninge,-o fi târziu/ Şi Doamne, n-am să mă înviu/
Ca în visul oricărui poet adevărat, demersul liric, întreprins în această carte, este de substanţă, pulverizând peste cuvinte ambrozie, găseşte tonalitatea potrivită conform codului său personal, aduce cititorul într-o stare de exaltare.
Îl văd pe Traianus cum priveşte în El însuşi, într-un moment de linişte intră în Marea Tăcere a Sinelui, strânge unealta de scris, nu o lasă nici când primeşte sentinţa zorilor.
Poetul e permanent printre rânduri. Intrat în Cuvântul, devenit Trup, pulsează liric pe un tabiet maiestuos, trecând Linia de Sosire cu Brio.
Pentru Poet, Poezia e taină şi cântec… Iubire şi Rugăciune. La multe cărţi, Prietene!

Distribuie: