Cenaclul Alexandru Sihleanu – 4 Mai 2022

DRUMURILE ÎN VIAȚĂ SUNT MAI NUMEROASE DECÂT AM DORI

Sâmbătă, 04 iunie, ziua Sf. Mc. Zotic, Antal, Comasie și Filip de la Niculiței; Sf. Ier. Mitrofan, patr. Constantinopolului; Sf. Mironosițe Maria și Marta, surorile Dreptului Lazăr, ședința Cenaclului literar-artistic „Alexandru Sihleanu” de la Centrul Cultural „Florica Cristoforeanu” din Râmnicu Sărat a debutat, cu momentul in memoriam Matincă Costea.
Dl Cristi Rusin a dat glas epigramei (Morții) semnată Smarandache Agheană: „A venit moartea la mine,/ Eu am fugit pe cărare./ M-a-ntrebat: „Tu fugi de mine?”/ „Da, n-am bani de-nmormântare” și monologului (Păi, e bine?) autor Matincă Costea: „Azi, cu multă nepăsare,/ Demolăm fără cruțare…/ Și din Râmnicu Sărat/ Facem loc de semănat./ Trei fabrici nu mai există,/ Involuția persistă./ Ca râmnicenu să tacă,/ Ridicăm câte-o baracă/ Cu minuscule vitrine…/ Păi, e bine?// Regretăm astfel de fapte…/ Unde-i fabrica de lapte?/ Unde-s modernele secții/ Din Fabrica de confecții?/ Unde lucrau râmniceni/ Cresc acuma buruieni/ Și, spre-al nostru nenoroc,/ Căzu la pământ și-un bloc/ Ce avea patru etaje,/ Un prilej de avantaje/ Pentru tineretul care/ E vitregit de cazare/ Și ne mândrim cu ruine/ Păi, e bine?// Unde e Turnătoria/ Ce înnobila glia/ Iar râmniceanul acasă/ Avea o pâine pe masă?/ Durerea nu-i doar a mea,/ S-a ales praful de ea…/ Și-o afirm cu mult necaz/ Acolo-i acuma izlaz/ Devenit după ruine…/ Păi, e bine?// Întrebăm, și nu greșim/ De ce nu mai construim?/ Știe orice muritor:/ Să dărâmi e mai ușor!/ Orașul involuează,/ Șomajul din plin tronează/ Nu strig ca nebunu-n luncă…/ Chiar n-avem locuri de muncă./ Populația descrește,/ Tineretul părăsește/ Câte unul sau perechi,/ Râmnicul nostru străvechi/ Care, în loc de progres,/ Se afirmă în regres,/ În stil arhitectonic…/ Și subliniez laconic:/ Avem jalnice destine!/ Păi, e bine!/ Distrigaz-ul l-am pierdut!/ L-am pierdut!/ IGO-ul l-am pierdut!/ L-am pierdut!/ Am pierdut fără tapaj/ Agenția de voiaj!/ Telefonul l-am pierdut!/ L-am pierdut!/ Și cu asta ce-am făcut?/ Dacă dorești telefon,/ Te-ai născut cu ghinion…/ Că acest necesar rău/ Se rezolvă la Buzău./ Din oraș vechi și prosper/ O s-ajungem cartier!/ Și Băsescu strigă tare/ C-avem descentralizare./ Cum revolta-i încă trează,/ Mă întreb ce mai urmează?/ Răspunde tu, frate Marine!/ Păi, e bine?”
„(Tezaur românesc) Limba, arma și gândirea/ Al românilor soroc,/ Peste toate, doar iubirea,/ De moșie, dar și joc! (Fa major) Soției vorbesc pe note,/ Și-o tot țin de mult așa!/ Am atins înalte cote/ Dimineața-ncep cu… FA. (Păcat financiar) a urcat și-i greu păcatuʼ,/ Un exemplu fiind Becali,/ Nu-și ascunde tremuratuʼ,/ De pe scara lui Mercalli!” (Dumitru Hangu)
„(Modă pe plajă) Plimbă câinele duduia,/ Coafat și îmbrăcat/ El latră cât îl ia gura/ Că la slip nu-i asortat. (Telefonul mobil nelipsit) Mi-e dor să port un dialog!/ Lumea nu mai stă de vorbă,/ Telefonu-i ca un drog/ Prezent și lângă aburinda ciorbă.” (Safta Leaută, prin telefon, cu dor de la Năvodari)
A urmat lectorul de serviciu, dl prof. Răzvan Theo Chirac, cu un grupaj de eseuri. Vă oferim lectura: „(Oprește-te, clipă, ești atât de frumoasă!) Când Faust cere clipei „Oprește-te! Ești atât de frumoasă!”, el o reține? Nicidecum! Clipa fugară trece și doar o nălucă îl îmbogățește pe doctor. Când fotografiez, iluzia că declicul „îngheață” timpul mă face să exprim acest gând al lui Goethe, dorința de a păstra savoarea clipei fiind de ordin poetic. Ochiul electronic pus în slujba ochiului organic al mânuitorului său se poate apropia de creion, de pensulă, de daltă, apropiind fotograful de artist. Imaginea e conformă sufletului meu, subiectul nefiind altceva decât un pretext de afirmare a unei individualități. (Adevărata mulțumire e înțelegerea. E singura plăcere neînsoțită de remușcări. [Socrate]) Atras de orientalistică, mă socotesc un călător romantic, cu o viziune de secol XIX asupra acestei geografii misterioase. În această calitate, ignor vocile venite din lumea musulmană ce neagă orientalisticii rațiunea de a fi, considerând că obiectul acestei discipline nu are corespondent în realitate, fiind doar o creație a europocentrismului orgolios, destinată să servească unor scopuri politice. Ignor, de asemenea, opinia conform căreia culturile străine nu se recomandă demersului fotografic, opinie promovată și întreținută de corectitudinea politică. „Justificarea” din spatele unei asemenea idei ține de convingerea potrivit căreia n-ai cum să înțelegi o altă cultură, rasă sau etnie de vreme ce nu le aparții din născare. Orice fotografie în asemenea context s-ar dovedi, prin urmare, abuzivă, nefiind veridică. Aflat undeva la tropice, am înfruntat această concepție, profitând de privilegiul de a explora, răspândi și celebra unitatea existenței omenești. Cum? Printr-un simplu portret al unui arab în deșert. Umanitatea comportă de departe mai multe asemănări decât diferențe. (Împrejurări favorabile) Cineva mi-a reproșat că-mi exprim sentimentele liber, online, în opinia sa această exprimare fiind destinată doar celor apropiați. Risc în continuare același reproș. Nu pot să scriu fără să mă descriu. Camuflat în mizantrop, am rămas – cum spunea Octavian Paler – „lacom de alții”. Oricând tăcerea poate deveni strigăt fierbinte. Oricând singurătatea se poate transforma în fiestă. E nevoie doar de circumstanțe favorabile: o geografie exotică, o capodoperă renascentistă, o femeie frumoasă. În astfel de împrejurări, fiesta nu se termină niciodată… (O seară pe Vltava) Seară pe malul Vltavei, printre lebedele Pragăi… Izolat de vacarmul turiștilor, solitar, cu gândul la trecutul medieval al orașului, admir podul Carol, martor la procesiuni, lupte și execuții. Soarele coboară dincolo de Pražský hrad (Castelul Praga), îmblânzind cu lumina sa turnul podului, croit în manieră gotică cu sute de ani în urmă. O lebădă plutește cu grație, curioasă și timidă în același timp. Mă privește și, nu știu de ce, las deoparte freamătul orașului și alunec, precum Vltava, în vis… Nu mai sunt un simplu turist, ci un îndrăgostit de viață, aici, în inima Europei, captivat de această pasăre, simbol al statorniciei în iubire. E o atmosferă aparte, tihnită, netulburată decât de valurile iscate de ambarcațiuni și de pescăruși. Acompaniat de „cântecul de lebădă”, visul mă poartă departe, către iubirile stinse de altădată, dar și spre „plecare”. Pe mal, în echilibru precar între trecut și viitor, admir lebăda ce moare cântând și cântă murind. Apoi mă pierd în mulțimea din piață, statornic în credința că bobocul cel urât se preface în cele din urmă într-o lebădă frumoasă precum cea de pe Vltava. („Te afli în ghearele unei cumplite boli a sufletului, melancolia”. [Secretul meu/Petrarca]) Octavian Paler spune în „Caminante”, că a fost atras în egală măsură de chemările clasicilor și romanticilor, chemări pe care le-a trădat cu aceeași fervoare. Mi se întâmplă, când călătoresc prin locuri cu istorie, să oscilez între clasic și romantic, neștiind unde să mă opresc. Solitar și concentrate, voyeur și flâneur în același timp, însoțit de aparatul de fotografiat, îmi dau seama că orice declanșare este într-o măsură mai mică ori mai mare atinsă de patos. Fotografia este elegiacă, potrivită unui nostalgic născut în zodia racului. Prins în capcana melancoliilor, văd că pentru decuparea unei clipe, toate fotografiile sunt martori ai trecerii imuabile a timpului. Revenind la chemările de mai sus, înclin să arunc ancora în portul romanticilor. Îmi place să cred că și cel mai pragmatic vizitator al ruinelor antice se simte, măcar pentru o clipă, umbrit de melancolie, dispus să-și amintească cel puțin un vers din elegiile romanticilor. Asta deși futuriștilor, mumiile mâncate de viermi și pietrele pe care au crescut mușchi le provoacă repulsie și greață. Pentru ei, lamentațiile romantice printre ruine ascund o ipocrizie. Cum adică să încetinești ritmul trepidant al vieții, agitația și ambiția de fiecare zi pentru a descoperi că timpul ne va sancționa toate vanitățile? Au oarecum dreptate. Ce să caute un pragmatic într-un cimitir? Nepăsători, se plimbă printre ruine, nefiind stăpâniți de bucuria secretă că sunt (încă) în viață. (De ce călătorim?) Nu călătoresc pentru ceea ce oamenii de azi numesc „entertainment”, adică pentru distracție, amuzament, plăceri imediate, relaxare. Și apropo de relaxare, numai relaxat nu pot spune că sunt atunci când îmi întrerup condiția de anticălător, evadând. Dimpotrivă, pentru mine orice călătorie înseamnă concentrare în solitudine, o experiență interioară și un prilej de clarificări. Pun întrebări și caut răspunsuri. La ce îmi folosește, de fapt, vizita la Piramide? Altfel spus, cărei nevoi adevărate din mine îi servește ea? Nu e de ajuns să spui: „Vreau să văd aceste lucruri cu proprii mei ochi” sau „Se află pe lista mea cu lucruri de făcut într-o viață” ori „E un loc faimos”. Aceste „motive” nu ne ajută să înțelegem adevăratele noastre nevoi. Nietzsche ne cere să privim viețile cu mai multă prețuire – atenția și devotamentul nostru sunt mărfuri care se găsesc în cantități limitate, resurse valoroase care nu ar trebui irosite. (Reflecții la o resetare de contor…) Recent, contorul aparatului de fotografiat s-a resetat și, după alte zece mii de cadre, a luat-o de la zero. S-a întâmplat în timp ce fotografiam oameni, în sala de festivități a palatului administrativ din oraș. Fotografiez de peste treizeci de ani, de când tata mi-a adus un aparat din Uniunea Sovietică, „Vilia”. Nu știu câte fotograme am făcut în acest răstimp. Nici nu prea mă interesează. Niciodată nu mi-au plăcut cifrele. Mi-a plăcut în schimb să mă exprim prin intermediul imaginilor. Ele mi-au prilejuit contacte umane modelatoare, portrete pe care am reușit să le păstrez în amintire și la care revin de fiecare dată cu emoție. Paradoxal, nu-mi plac (prea mult) oamenii, mai ales cei din ziua de azi. Sunt însă locuri și momente când uit de mizantropie. De-a lungul anilor, am învățat că nu va fi niciodată (suficient) timp pentru fotografie, în schimb este timp pentru a ne trăi viața. Am mai învățat că nu voi avea nicicând acces la subiecte la care au acces cei de la National Geographic și că trebuie să-mi caut inspirația pe dealurile din apropierea orașului ori printre oamenii locului. Să aprofundez fotografia ezoterică, lumea din interiorul meu, să transform subiectul într-o cutie de rezonanță a propriilor sentimente. Singura temere este în legătură cu privitorul. Învățăturile ezoterice sub subtile, cunoscute doar de către inițiați, mistici, maeștri. Ce mă fac dacă printre privitori nu găsesc astfel de oameni? (Spuneți că nu mai sunt mitologii în viață?) Recunosc, în ochii unui optimist pragmatic, sunt un „învechit” ce meditează printre ruine la caracterul trecător al vieții, eșecul memoriei, inutilitatea faimei și imposibilitatea de a găsi trecutul. „Vina” o poartă cei ce m-au îndrumat și mi-au făcut vânt spre locuri cu vestigii antice, niște „învechiți” și ei la vremea lor, neadaptați epocilor în care au trăit. Diderot, bunăoară, se resemna în fața destinului, atunci când se găsea în preajma relicvelor: „Ce e existența mea efemeră, comparată cu cea a acestei pietre prăbușindu-se de vechime, a acestei văi adânci, a acestei păduri clătinându-se de bătrânețe!”. Celor care-mi spun că trecutul este mort, le recomand să se apropie de Nil, să intre în penumbra unui mormânt și, sub ochiul lui Ra, să-și amintească de unul dintre îndrumătorii mei, Nietzsche: „Spuneți că nu mai sunt mitologii în viață? Religiile își dau duhul? Priviți la religia puterii istoriei și la preoții mitologiei Ideilor cu genunchii lor plini de cicatrice”. Pe Nil, am simțit mai mult decât în oricare alt loc sentimentul că, ieșită din geografia mitului, lumea nu mai prezintă niciun interes”.
Dl prof. Răzvan Theo Chirac se „lansează” în comentarii pornind de la aforisme ce aparțin unor nume cu rezonanță în cultura umanității: Goethe, Socrate, Nietzsche, Diderot, Petrarca, dar și Octavian Paler, și creează eseuri pe tema esteticului în artă, dar și în viața de toate zilele, cu tentă filosofică. „Umbrit de melancolie, atras de orientalistică, mă socotesc un călător romantic, cu o viziune de secol XIX asupra acestei geografii misterioase” sau „Seară pe malul Vltavei, printre lebedele Pragăi… Acompaniat de „cântecul de lebădă”, visul mă poartă departe, către iubirile stinse de altădată, dar și spre „plecare”. Pe mal, în echilibru precar între trecut și viitor, admir lebăda ce moare cântând și cântă murind. Apoi mă pierd în mulțimea din piață, statornic în credința că bobocul cel urât se preface, în cele din urmă, într-o lebădă frumoasă precum cea de pe Vltava” ori „Recunosc, în ochii unui optimist pragmatic, sunt un „învechit” ce meditează printre ruine la caracterul trecător al vieții, eșecul memoriei, inutilitatea faimei și imposibilitatea de a regăsi trecutul. „Vina” o poartă cei ce m-au îndrumat și mi-au făcut vânt spre locuri cu vestigii antice, niște „învechiți” și ei la vremea lor, neadaptați epocilor în care au trăit. …Pe Nil, am simțit mai mult decât în oricare alt loc sentimentul că, ieșită din geografia mitului, lumea nu mai prezintă niciun interes”, sunt „mărturisirile” lectorului de serviciu de astăzi. Îi dorim sănătate, spor la scris, să ne bucure cu o carte și, de ce nu, să vină mai des la ședințele Cenaclului Alexandru Sihleanu.
„Răzvan Theo Chirac indiferent cât de rar va veni la Cenaclul Alexandru Sihleanu va fi primit cu plăcere. Un grup de tineri din fostul județ Râmnicu Sărat s-au remarcat după anul 2000: Răzvan Chirac, Aurel Șelaru, Marian Găloiu, și Sorin Pantelimon. O deosebită plăcere să-l ascult la diferite ocazii.” (Dumitru Hangu)
„Creațiile dlui prof. Răzvan Theo Chirac nu îmi sunt necunoscute. Am făcut împreună geografia la liceu și suntem prieteni în mediul online și nu numai. Din acest motiv este limpede de faptul că îi cunosc stilul și modul de gândire. Textele d-lui sunt de multe ori bogate în afirmații „spinoase”, chiar mai mult decât deranjante pentru mulți cititori. Sunt provocatoare, incomode și generează polemici. Cu toate acestea, textele sunt pertinente, chiar dacă nu sunt pe placul cititorilor. Materialele prezentate astăzi reprezintă o colecție de reflecții bazate pe tematica esteticii sau a frumosului. Au și un caracter filosofic. În general pornește de la o întrebare și ajunge la o concluzie care nu este definitivă. Îl felicit și-l sfătuiesc să adopte o linie mai „diplomată”.” (Cristi Rusin)
„Astăzi, în lectura autorului prof. Răzvan Theo Chirac, am constatat mai multe antiteze: om fotograf, profesor-analist, filosof-eseist. Lectura este atât filosofică, izvorând din observații, trăiri și incursiuni în cultura străveche și peisajele actuale. Întâlnim aspectul de parțial documentarist împletit cu nostalgia după locurile vizitate. Pentru cenaclu este un tip nou de lectură, deosebit de ce s-a prezentat anterior. Îi doresc succes în arta scrisului și îl așteptăm să mai vină la cenaclu.” (Georgeta Iuga)
„Dl Răzvan Theo Chirac ne-a prezentat astăzi o suită de imagini prin care am reușir și noi, cei de față, să călătorim și să vizionăm locuri și vestigii ale trecutului. Nostalgia care îl caracterizează răzbate din fiecare frază pe care a scris-o. Sper ca aceste eseuri să se constituie într-un volum.” (Adriana Plugaru)
Sâmbătă 11 iunie, începând cu ora 11:00, lectorul de serviciu al ședinței Cenaclului „Alexandru Sihleanu” va fi Mioara Zaharia. Vă așteptăm, cu drag!

Distribuie: