Spații culturale nr. 36 (8)

Iulian MOREANU

Bobocul de trandafir

Violeta l-a văzut abia după ce intrase deja, cu paşi ezitanţi, în florărie. Bărbatul a spus cu o anumită sfiiciune „sărut mâna”, apoi a întrebat dacă poate să privească florile. Asta însemna că nu venise neapărat ca să cumpere ceva, ci doar ca să se uite la ele. Aşa dinainte exprimată, rugămintea era destul de ciudată. O mulţime de persoane intraseră până atunci în florărie, stătuseră minute în şir admirând florile şi plecaseră după aceea fără să cumpere nimic. Nu era nici o supărare, dar nimeni nu ceruse voie pentru aşa ceva, doar ca să se uite.
– Bineînţeles, i-a răspuns Violeta, cum să nu?… vă rog, şi şi-a mişcat mâna dreaptă într-un arc de cerc ce a cuprins întreaga încăpere.
Bărbatul a dat din cap, murmurând un „mulţumesc” abia auzit şi s-a apropiat de prima vază, în formă de amforă, al cărei gât era însă retezat mai jos, în aşa fel încât să poată intra cât mai multe flori în ea. Erau garoafe de toate culorile, deschise la maximum, aproape de veştezire, şi bărbatul dădu din cap, nemulţumit parcă. A trecut mai departe şi s-a oprit în faţa vaselor în care se aflau alte zeci, sute de flori, în tot atâtea nuanţe de culori, întârziind în dreptul lor, mângâindu-le cu privirea şi bucurându-se de frumuseţea lor într-un mod de-a dreptul copilăresc, ce nu-i stătea deloc bine. Ba îl făcea chiar puţin ridicol.
După încuviinţarea pe care i-o dăduse bărbatului, Violeta se cufundase în câteva socoteli, verifică nişte comenzi, dădu un telefon, apoi, văzând că nu dădea vreun semn că ar vrea să cumpere ceva, dar nici nu părea a fi în încurcătură neştiind asupra a ce să se decidă, se apropie de el.
– Pot să vă ajut cu ceva?
Era întrebarea aceea nesuferită, de rutină, care ţi se pune de fiecare dată când eşti văzut că nu te descurci într-o alegere, uneori însă chiar şi mai înainte de a apuca să te dezmeticeşti ce fel de magazin e cel în care tocmai ai intrat.
Luat prin surprindere, bărbatul se întoarse spre vânzătoare. O privi câteva secunde cu un aer distins, zâmbitor, şi răspunse printr-o întrebare:
– Îmi puteţi spune cum vă numiţi, vă rog?
Era a doua întrebare pe care i-o punea şi, dacă pe prima o luase ca pe o dovadă de politeţe, la cea de-a doua Violeta chiar nu se aştepta, venită fiind de la un bărbat de seama lui. Nu-şi aducea aminte ca să se mai fi interesat vreodată, cineva, de numele său. Dintre clienţi, bineînţeles, şi nicidecum în modul acesta, direct. Iată că o făcea acum acest domn care până la urmă nici nu era aşa bătrân, cum i se păruse atunci când intrase în magazin. Ba chiar deloc. Era proaspăt bărbierit, iar faţa îi emana un miros plăcut de apă de toaletă de calitate. Oricum, nu ar fi putut să-i aprecieze vârsta. Era îmbrăcat lejer, într-o pereche de pantaloni de in, bej, iar puţin deasupra inimii, pe tricoul bleu era logoul firmei Lacoste. Peste umărul stâng era trecută cureaua unei gentuţe în care nu putea intra un obiect mai mare decât o carte. Începuseră să se poarte în ultima vreme asemenea obiecte, mai ales de către bărbaţi. Era încălţat cu adidaşi albi, din piele. Pe piept se odihnea o pereche de ochelari de vedere prinşi pe după gât cu un lănţişor ce strălucea ca un şirag de solzişori de aur. Din când în când, bărbatul îi punea la ochi şi se uita mai de aproape la aranjamentele florale aşezate cu mult dichis în vase de ceramică de diverse forme şi mărimi.
– Violeta, îi răspunse vânzătoarea şi se dădu un pas înapoi pentru că simţi foarte concret cum privirea bărbatului o arse, undeva, în zona pieptului.
– Violeta… Violeta… murmură bărbatul, un nume foarte frumos, predestinat, în ce vă priveşte…
Fata simţi cum începe să roşească. Era un compliment care nu avea cum să o lase indiferentă. În acelaşi timp, era doar un simplu compliment primit de la un potenţial cumpărător, un bărbat ce i-ar fi putut fi, probabil, ca vârstă, tată. Dacă ar fi fost mai tânăr, ar fi putut crede că acesta încearcă să o seducă. Dar aşa…
Violeta se aştepta ca bărbatul să continue discuţia. În orice fel: să se intereseze de un anumit soi de flori, să cumpere un buchet, să ceară nişte explicaţii, orice. Însă bărbatul nu mai zise nimic şi, după ce termină de făcut turul florăriei, îi întinse mâna ca într-un gest de salut de despărţire. Violeta nu ştiu ce să facă şi până la urmă îi întinse şi ea mâna, curioasă să vadă ce se va întâmpla. Într-adevăr, bărbatul i-o sărută afectuos, apoi îi mai ţinu câteva secunde palma în mână. O privi fix în ochi:
– La revedere, domnişoară Violeta.
– La revedere, domnule.
Ar fi vrut să-l întrebe dacă nu cumpără totuşi ceva, dar bărbatul deja se îndrepta spre uşă şi ieşi apoi pe trotuar, fără să mai privească în urmă. Violeta îl urmări prin geamul mare, cât jumătate de perete al florăriei. Bărbatul s-a oprit şi a rămas pe loc câteva minute bune. Părea a nu şti ce să facă în continuare. Sigur că Violeta nu avea cum să-i cunoască pe toţi locuitorii oraşului, dar nu-şi amintea să-l mai fi văzut vreodată. Avea un aer tipic de străin. Îl privea stând chiar în dreptul ferestrei, întrucâtva dezorientat şi privind confuz în jurul său.
Apoi, fără să-şi explice de ce, Violeta rupse un boboc de trandafir şi ieşi după el. Acesta o văzu şi zâmbi, intuind ce va urma, în timp ce abia acum Violeta înţelese ce voia să facă: să-i prindă acel boboc la piept. Scoase un bold din cele pe care le avea înfipte pe manşeta halatului şi fixă floarea imediat deasupra fălcilor deschise ale micului crocodil verde. În tot acest timp bărbatul nu zise nimic, şi se uită cu vizibilă plăcere la gesturile cu care fata îi prindea cu multă dibăcie bobocul de trandafir. După ce termină, Violeta îşi lovi palmele, mulţumită, şi-l privi cu capul puţin întors într-o parte. Bărbatul se întoarse către fereastra florăriei şi se privi în ea ca într-o oglindă.
– Dar e o adevărată operă de artă, domnişoară Violeta, zise, mândru de parcă primise o decoraţie. Violeta simţi cum începe să roşească.
Categoric, bărbatul acesta care părea a se agăţa încă de perioada maturităţii din care nu mai avea mult până când va ieşi, ajunsese să o fascineze. Şi asta în numai câteva minute, şi fără vorbească mai deloc. Bărbatul îi luă palma şi i-o sărută din nou, cu o tandreţe care o emoţionă până la o face să simtă cum începe să tremure. Încerca o stare apropiată de euforie, cum nu-i mai fusese dat să trăiască până atunci. Încă ţinându-i palma între ale sale, bărbatul zise, privind-o fix cu nişte ochi albaştri-verzui care parcă o hipnotizau:
– Domnişoară Violeta, de unde aţi ştiut că nu puteam pleca până când nu îmi veţi fi pus acest boboc de trandafir în piept? De unde?…
Auzind aceste cuvinte, Violeta simţi cum toată starea aceea de fericire neînţeleasă se risipeşte într-o secundă, de parcă ar fi fost un fulg de zăpadă ce atinge o palmă fierbinte. Un fior de teamă o străbătu din cap până-n picioare şi-şi retrase cu repeziciune palma care acum chiar o frigea. I se făcuse brusc frică. Intră uşor înfricoşată în florărie şi privi pe fereastră. Bărbatul dispăruse din dreptul ei şi nu avu curajul să iasă ca să vadă încotro o pornise.
L-a aşteptat câteva zile. N-ar fi putut spune de ce, după cum nu-şi explicase nici gestul acela de a-i prinde bobocul de trandafir la piept. Atunci, asta simţise, pur şi simplu, parcă auzise venind din interiorul său o comandă pe care ea nu făcuse altceva decât să o ducă la îndeplinire. Se uita minute în şir pe fereastră fără să vadă nimic, dar convinsă că, dacă ar fi trecut l-ar fi recunoscut imediat din mulţimea ce se perinda pe trotuar, şi tresărea de fiecare dată când intra un client în florărie. S-a uitat după el şi prin oraş, pe stradă, prin magazine ori piaţă. Ar fi vrut să spună cuiva despre el şi despre ce i se întâmplase. Simţea că se confruntă cu o problemă dificilă şi că explodează dacă nu face acest lucru, dacă nu se eliberează de gândurile legate de bărbatul acela şi de toate stările pe care i le provocaseră întâlnirea cu el. Însă nu avea cui să destăinuiască nimic din toate acestea, inclusiv neliniştile care nu-i mai dădeau pace.
Într-o zi, i-a căzut în mână o carte „motivaţională”, o uitase pe tejghea o puştoaică cu aer de tocilară şi a văzut acolo câteva metode prin care ar fi reuşit să rezolve o problemă ca a ei. Ar fi fost vorba, în primul rând, de o discuţie cu un duhovnic, ceea ce ieşea din discuţie, pentru că nu avea aşa ceva, nefiind de fel o fire prea religioasă. O altă variantă de luat în seamă era să ţină un jurnal, în care să se mărturisească fără jenă, ca unui prieten. Într-un mod terapeutic, de parcă ar fi stat întinsă pe canapea, cu psihoterapeutul în spatele său; avea să se mai gândească la asta, fiind ceva despre care mai citise. Apoi, mai era o „soluţie” care i s-a părut de la început o chestie de-a dreptul stupidă, şi anume să meargă în pădure şi să le vorbească florilor şi copacilor despre ce avea pe suflet, tot aşa, ca unor prieteni foarte apropiaţi, în care avea cea mai mare încredere. Adică un fel de a vorbi singură, de nebună, şi-a zis şi ar fi aruncat cartea cât colo, dacă nu s-ar fi temut că fata care o uitase se va întoarce după ea.
Era jumătatea verii şi vânzarea florilor mergea destul de slab. Cel mai bine se vindeau când începea ori se termina şcoala, de 1 şi 8 Martie, în preajma Anului Nou ori a sărbătorilor religioase, în rest, când mai avea loc câte-o nuntă ori, lucru nedorit, dar, asta era, când se întâmpla câte un deces. Acum însă, în plină vară, lumea nu se mai înghesuia să cumpere flori, plus că se ofileau şi mai repede, iar de la o vreme parcă nu se mai căsătorea, nu mai năştea şi nici nu mai murea nimeni. Violeta se gândi chiar să-i ceară patroanei un mic concediu de o săptămână şi să plece undeva. Nu se putea hotărî unde, la mare sau la munte. Unde-o fi. Şi într-o doară, aşa, se întrebă ce-ar fi dacă acolo unde ar merge l-ar întâlni pe bărbatul acela. Din întâmplare, desigur. Sau?… Nici nu mai îndrăzni să-şi ducă până la capăt gândul. Nu a plecat nicăieri şi a rămas în continuare să aştepte cumpărători.

*
Trecuseră luni bune de când bărbatul intrase în florărie şi aproape că şi uitase de el, iar ea deja se vedea de o bucată de vreme cu un tânăr profesor de muzică ce venise în toamna aceea ca suplinitor şi preda la două şcoli generale. Relaţia încă nu se contura, şi Violeta nu îşi dădea încă seama până unde va ajunge şi eventual dacă va avea un final fericit. Sau măcar o continuare.
În ziua în care începeau şcolile, Radu venise şi comandase un buchet uriaş de trandafiri roşii. Părea bine dispus şi deosebit de volubil. Aşa se şi explică faptul că s-a simţit pe undeva obligat să-i spună Violetei că îl cumpără pentru directoarea şcolii la care urma să predea muzica.
– Foarte frumos, a zis Violeta din reflex profesional, însă la auzul cuvântului „trandafiri” a tresărit, şi şi-a adus aminte de bobocul pe care i-l prinsese bărbatului pe tricoul Lacoste.
Nu înţelegea de ce, pentru că doar acest nume de floare mai fusese rostit de atâtea ori, de zeci de clienţi. Mai mult, chiar şi-a îndreptat privirea către uşă, ca să vadă dacă nu cumva bărbatul avea să apară în secunda următoare. A schiţat un zâmbet pe care clientul nu l-a sesizat şi a aranjat cei nouă trandafiri într-un buchet frumos, aşa cum îi reuşea de câte ori se gândea la ceva plăcut. În acele clipe şi-a zis, ba chiar şi-a închipuit că îl face pentru el. Imediat însă, acest gând a făcut-o să simtă o mare stinghereală. Îi era chiar jenă de-a binelea.
A doua zi pe la prânz, profesorul a venit din nou şi a comandat un alt buchet de trandafiri, de data asta mult mai mare, de cincisprezece fire. Violeta l-a aranjat şi pe acesta cât a putut de frumos, dar nu a mai ieşit asemenea celui de ieri. Şi nici nu a mai simţit că o făcea pentru bărbatul acela. Nu-şi putea explica, dar ceva i se părea a nu fi în regulă, ştia că era capabilă de mai mult de atât, dar nu-i ieşise, deşi orice client nu ar fi sesizat nimic nelalocul lui.
După ce l-a achitat şi l-a admirat câteva secunde întorcându-l pe toate părţile, profesorul i-a înmânat buchetul Violetei. Aceasta mai că nu a pălit; a crezut că mai trebuie ceva îndreptat la el, a mai aranjat puţin celofanul, a umblat şi la banda de plastic cu care era strâns, funda era însă bine făcută, totul era în regulă, aşadar, şi i l-a întins înapoi.
– Acesta este pentru dumneavoastră, a zis profesorul zâmbind, şi i-a întins apoi mâna, pe mine mă cheamă Radu.
– Violeta, i-a răspuns fata întinzându-i la rândul său mâna.
Profesorul nu i-a sărutat-o, însă, cum făcuse bărbatul de care în doar câteva minute îşi adusese aminte din nou; parcă simţea şi mirosul apei de toaletă pe care îl răspândise faţa sa proaspăt rasă. Radu i-a scuturat-o uşor, parcă stânjenit, neştiind ce să facă. Apoi a ieşit fără să mai spună un cuvânt. Violeta a desfăcut buchetul, iar trandafirii i-a oferit, câte unul sau doi, următorilor clienţi, ca din partea casei, spre totala uimire a acestora. Nu a putut niciodată să-şi explice acest gest. Doar s-a întrebat de câteva ori ce ar fi zis bărbatul acela dacă ar fi aflat de el.
Profesorul a revenit după vreo două săptămâni, într-o dimineaţă, şi a întrebat-o direct, fără altă introducere, dacă vrea să iasă cu el în după amiaza aceea la o pizza. Nu a stat pe gânduri şi a acceptat. Timpul până la ora la care trebuia să treacă să o ia s-a scurs foarte repede, nici nu şi-a dat seama când, şi doar prea mulţi clienţi nu avusese în ziua aceea. Ştia că în aşteptarea unei întâlniri timpul trece greu, de zici că s-a împotmolit pe undeva şi nu mai ajunge la tine, dar în cazul ei nu a fost aşa.
Au petrecut o oră plăcută, timp în care ea mai mult a tăcut şi i-a răspuns la câteva întrebări banale: vârstă, părinţi, pasiuni, lecturi. Profesorul era o prezenţă agreabilă, dar cam atât, ceva nu se lega, nu a simţit chimia aceea ce ar fi dovedit că l-ar plăcea, şi-a zis că nu era obligatoriu să simtă asta de prima dată, dar lucrul acesta avea să-l constate Violeta cu ocazia următoarelor întâlniri. Şi totuşi a continuat să se întâlnească cu el, spunându-şi că până la urmă va descoperi ceva care s-o facă să-l îndrăgească. Radu vorbea mult, poate prea mult despre părinţii săi pe care zicea că îi lăsase singuri în sat (şi zicea asta de parcă aceştia nu ar mai fi avut pe nimeni pe lume şi ar fi stat la capătul pământului, când satul respectiv era doar la câţiva kilometri de oraş), despre compozitori de muzică clasică, nişte cărţi la modă despre care auzise doar dar nu le citise, despre elevii săi care nu dădeau doi bani pe educaţia muzicală şi alte lucruri care Violetei i se păreau fleacuri.
Era amuzant în felul său, spunea glume, şi marea lui plăcere era să facă rime la multe dintre cuvintele pe care le foloseau amândoi, râzând de „reuşitele” sale. Se întâmpla cam aşa: Violeta spunea, de pildă, „ieri am vândut doar garoafe”, iar el venea cu o replică de genul: „am văzut pe drum cinci scroafe”! Nu şi-a dovedit acest „talent” de la început, ci după câteva întâlniri. Prima dată a fost ceva nostim, şi a râs şi ea, dar pe măsură ce el tot continua cu astfel de purtări, toată „improvizaţia” asta lua un aspect grotesc, şi nu mai avea nici un farmec, ba dimpotrivă. Parcă spunea unul şi acelaşi banc, în alt registru, plus că râdea singur de el, şi încerca de fiecare dată, să-l şi explice. Deşi nu ar fi ştiut totuşi să spună ce ar fi vrut să audă de la el sau ce subiecte să abordeze ea însăşi, totul i se părea artificios, fad, fără nerv. Iar „glumele” acelea în versuri nu mai aveau nici un haz.
Îşi aranjase orele în aşa fel încât să-şi termine norma în doar trei zile, de luni până miercuri, în rest plecând la părinţi. Adică era plecat inclusiv în week-end, când toată lumea mai merge într-o mică excursie, la o petrecere, la iarbă verde ori la un local. Aşa că se vedeau cam o dată sau de două ori, la început de săptămână. În oraş stătea într-o cameră dintr-un fost cămin de nefamilişti despre care nu i-a spus cum făcuse rost.
Când apărea luni la prânz, după ce o întreba cum petrecuse sfârşitul de săptămână, începea să-i povestească ce treburi a făcut în timpul cât a fost la ţară, cum a tencuit, a zugrăvit, reparat gardul, tăiat lemne şi alte treburi demne de un meseriaş şi nu de un intelectual.
În două rânduri au ieşit la o terasă, o dată cu nişte prieteni de-ai Violetei, apoi cu colegi de-ai săi, şi Radu a ţinut-o de fiecare dată în acele rime care au sfârşit prin a-i indispune pe toţi, deşi făceau eforturi să nu dea de înţeles acest lucru. Au încercat să schimbe subiectul, s-a trecut la lucruri serioase, bărbaţii au încercat să o dea chiar pe politică, dar şi legat de acest domeniu Radu avea parcă pregătite dinainte replicile sale rimate. Se distra copios, râdea de propriile-i glume cu poftă şi chiar încerca să dea două, trei variante de rime.
Două ieşiri, două seri terminate într-o atmosferă de jenă apăsătoare. Deşi ar fi vrut, Violeta nu a îndrăznit să-i atragă atenţia asupra acestor gafe care nu aveau cum să statornicească nişte prietenii adevărate şi mai ales trainice cu alţi cunoscuţi. De altfel, aceştia aveau apoi să-i ocolească sistematic şi să refuze cu diplomaţie orice altă încercare de a mai ieşi împreună. Iar Radu nu pricepea nimic. Violeta nu ştia cum să-i explice motivul pentru care nu se puteau apropia de nimeni, iar el părea că nici măcar nu sesiza acest lucru şi că nici nu-l interesa. Oricum, era ceva neplăcut, iar Violeta se gândea uneori să se poarte în aşa fel încât să-l descurajeze în a o mai curta, dacă el chiar încerca să facă asta.
Era politicos, nimic de zis, dar, dincolo de această politeţe şi de atitudinea corectă pe care o avea faţă de ea, de fiecare dată când se vedeau, Violeta nu sesiza că ar fi început să se înfiripeze o poveste între ei. De asemenea, Radu nu îi făcuse niciodată, nici o declaraţie, nu-i dăduse de înţeles că o place sau ceva de genul acesta, Violeta neştiind şi neînţelegând cum va evolua, şi încotro, această situaţie a lor, căci „relaţie” încă nu se putea numi. În plus, rămăsese cu amintirea acelui gest de-a dreptul tulburător, cu buchetul de trandafiri, şi doar gândul la el o mai făcea să amâne o discuţie deschisă, lămuritoare, care să încerce să tranşeze într-un fel lucrurile.
*
Bărbatul a reapărut la două zile după Crăciunul lipsit de zăpadă, la jumătatea săptămânii, într-o zi geroasă de joi. A intrat în florărie tot aşa, ca şi prima dată, neauzit, aproape miraculos. Pur şi simplu a apărut în încăperea cu miros vegetal, uşor înecăcios. Era îmbrăcat într-un cojoc de blană cum se purtase cândva, Alain Delon. Îl purta descheiat, iar pe sub el avea un pulover maro cu fermoar, din care se vedea doar gulerul unei cămăşi crem. Tot maro erau şi cizmele de piele. O pereche de blugi albaştri, Levi’s completa o ţinută pe cât de sportivă pe atât de elegantă. Nu purta nimic pe cap, în ciuda frigului năprasnic de afară. Îşi lăsase părul lung. S-a îndreptat către tejgheaua dincolo de care Violeta dezlega un careu dintr-o revistă Rebus, şi a aşteptat să i se remarce prezenţa.
– Sărut mâna, domnişoară Violeta!
Fata a tresărit şi a scăpat pe jos revista, atât de mare a fost surpriza când l-a văzut. Nu auzise când intrase, lucru ce nu se întâmpla niciodată, pentru că uşa se deschidea destul de greu şi făcea un zgomot de scârţâit metalic din cauza balamalelor neunse, iar deasupra tocului era un clopoţel care scotea un clinchet vesel la cea mai mică atingere a uşii. De data aceasta însă nu se auzise nici un sunet.
– Bună ziua, domnule, i-a răspuns Violeta şi a simţit cum începe să tremure de emoţie.
Ar fi vrut să pară că nu l-a recunoscut şi că îi răspunsese ca unui client obişnuit, dintr-un reflex profesional, dar nu a reuşit, şi prin poziţia încremenită în care a rămas nu a făcut decât să confirme marea uimire şi plăcere pe care i le produseseră prezenţa sa neaşteptată.
Bărbatul a zâmbit, dând de înţeles că se aştepta să fie recunoscut. Şi-a desfăcut apoi şi mai mult piepţii cojocului, şi Violeta a văzut că pe pulover, în dreptul inimii avea prins cu un bold un boboc de trandafir roşu. A surâs.
– Dacă v-aş spune că e acela pe care mi l-aţi prins dumneavoastră, aţi crede? a întrebat-o bărbatul.
Violeta a făcut ochii mari. Ceea ce auzea nu putea fi evident adevărat şi nu ştia dacă să zâmbească ori să se înfricoşeze.
– Sărut mâna, domnişoară Violeta, o salută bărbatul a doua oară, luându-i de data asta mâna şi ducând-o cu gentileţe la buze.
Violeta simţi un fior plăcut care o străbătu ca un curent electric din creştet şi până în vârful degetelor de la picioare. Nu zise nimic, pentru că nici nu ar fi fost în stare.
– Ce mai faceţi? continuă bărbatul cu o voce blândă, care avu darul să o liniştească pe fată şi să considere o glumă ceea ce spusese acesta mai devreme.
– Cu treaba… cu florile… zise Violeta şi se uită după revista căzută sub tejghea. Ar fi vrut să se aplece ca să o ridice, dar renunţă.
– Pot să?… întrebă bărbatul şi zâmbi, fiind sigur că Violeta înţelegea că e vorba de aceeaşi rugăminte ca prima dată, de a i se permite să se plimbe printre flori şi a le admira.
– Sigur că da… îi răspunse fata şi imediat ce bărbatul se întoarse, se aplecă şi ridică revista pe care o aruncă pe un scaun din apropiere.
Îl urmări apoi cum se învârtea prin încăpere, oprindu-se îndelung în faţa vaselor cu flori, admirându-le şi, la fel ca şi prima dată, dezmierzându-le cu privirea, ca şi cum voia să reţină forma şi culoarea fiecăreia.
– Domnişoară Violeta, aţi vorbit vreodată cu florile pe care le vindeţi? întrebă bărbatul după ce termină de făcut turul încăperii şi se înapoie lângă tejghea, iar din tonul vocii sale reieşea că era foarte serios şi că nu voia neapărat să facă o glumă sau să înceapă o conversaţie de dragul conversaţiei, cu un subiect şocant.
Violeta îl privi cu un aer confuz, puţin derutată.
– Ei… nu trebuie neapărat să o faceţi cu voce tare. Este suficient şi în gând. Atunci însă când sunteţi singură, adică doar dumneavoastră şi ele este de preferat chiar să le vorbiţi. Rostind cuvintele, adică. Sigur, ele au capacitatea de a ne capta gândurile, dar este recomandabil să le vorbim. Pur şi simplu.
Şi zicând asta, bărbatul ridică din sprâncene, aşteptând un răspuns.
– Sper că glumiţi, domnule, zise Violeta revenindu-şi din tulburarea pasageră pe care o încercase.
Îşi lăsă privirea în jos, după revistă, dar îşi aduse aminte că deja o ridicase şi o văzu pe scaun.
Bărbatul zâmbi cu o resemnare temporară, asemenea cuiva ce nu este crezut când spune un lucru neverosimil dar care cu timpul îşi va convinge preopinentul de adevărul vorbelor sale. O întrebă apoi dacă nu cumva are pauză de masă. Nu, orarul florăriei nu prevedea o astfel de pauză. Dar nu putea domnişoara Violeta să închidă pentru vreo oră, aşa, „la risc”, şi să-i accepte invitaţia la o cofetărie? Există o cofetărie în oraşul ăsta, nu-i aşa? Astfel, Violeta şi-a dat seama că bărbatul chiar era străin de aceste locuri, dar se întrebă cum de nu o văzuse, pentru că era exact vizavi de florărie. Nu putea să aştepte până se va termina programul? ar fi vrut să-l întrebe; mai ales că nu mai erau nici trei ore până atunci.
– În seara aceasta trebuie să plec, îi spuse bărbatul parcă ghicindu-i gândurile şi Violeta nu mai avu curaj să întrebe nimic.
Dădu din cap, bine, o să închidă puţin, şi-aşa nu erau clienţi; până la urmă, ce se putea întâmpla?
A încuiat doar cu cheia şi au intrat în micuţa cofetărie, din care, cu un an în urmă, jumătate fusese preluată de un tip isteţ care amenajase acolo o casă de pariuri veşnic plină de amatori de câştiguri mari şi rapide şi s-au aşezat la o măsuţă aflată în faţa ferestrei acoperită cu o părere de perdea, prin care se vedea tot ce se petrecea pe stradă. La o adică, în cazul în care ar fi observat că în faţa florăriei se opresc potenţiali cumpărători, Violeta s-ar fi putut duce foarte repede ca să le onoreze comenzile. Dar, şi-aşa, îşi zise, nu aveau de ce întârzie prea mult.
Bărbatul a făcut un semn discret uneia dintre cele două vânzătoare. Aveau torturi de ciocolată? a întrebat-o. Da, aveau, abia le aduseseră de la laborator. Bun, atunci un tort de ciocolată, farfurioare, linguriţe şi un cuţit – îşi vor tăia ei cât vor dori să mănânce, apoi cu restul poate face orice. Şi un pet de Coca Cola. Tot aşa, îşi vor pune ei în pahar. Vânzătoarea făcu ochii mari, nu mai întâlnise până acum un asemenea client. Oricum, măcar de-ar fi toţi la fel, ar merge şi vânzările mai bine, şi nu doar în preajma sărbătorilor.
– Înainte, în cofetării, se bea oranjadă la pahar, zise bărbatul. Erau nişte vase de plastic, sau sticlă, nu mai ştiu, ca nişte acvarii şi lichidul galben-portocaliu şi rece-rece era în permanenţă ventilat prin aerul ce venea dintr-o ţevuţă, exact ca într-un acvariu. Le-aţi prins, aţi văzut aşa ceva?
Violeta dădu din umeri, nu-şi amintea, şi se mulţumi doar să-l asculte. O surprinsese şi pe ea purtarea bărbatului, dar aproape că se aştepta la aşa ceva. Era sigură că acest bărbat nu-şi epuizase surprizele. Parcă era din altă lume. O lume pe care ea nu o cunoştea, nu o înţelegea, dar în care ar fi vrut să meargă alături de el.
După ce a fost adus tortul, Violeta a fost invitată să taie feliile, iar bărbatul a turnat cola în două pahare. Mai erau câţiva inşi în cofetărie, şi aceştia îi priviră curioşi pe cei doi. Violeta simţi privirile acelea nedumerite, o vreme fu puţin stânjenită, dar curând se destinse şi nu-i mai păsă de nimic. Tortul era delicios, cola pişca înviorător, iar ea se simţea minunat.
– Revenind la subiectul despre vorbitul cu florile… o trezi bărbatul dintr-o scurtă reverie.
Violeta deveni atentă, da, aştepta să audă ce era cu asta.
– Florile au viaţă, sunteţi de acord?
Violeta aprobă.
– Dacă au viaţă, atunci, pe cale de consecinţă logică, şi mor, nu? Şi când mor? – dacă nu atunci când sunt rupte, sau tăiate, oricum, desprinse din mediul lor, indiferent cum?
Uite că la asta, Violeta nu se gândise până atunci. Avu însă o sclipire:
– Bine, zise, dar nu asta e menirea lor?
– Adică? o pătrunse bărbatul cu privirea, şi mai adânc decât până atunci, parcă îi intrase de tot în suflet.
– Adică… se fâstâci puţin Violeta… adică… să ajungă în glastră, să fie dăruite, să ne bucurăm de frumuseţea lor, să simbolizeze ceva, nişte sentimente… Chiar să fie aranjate în coroane, ca un ultim semn de respect pentru cei duşi pe lumea cealaltă!…
– De acord, spuse bărbatul, dar, dacă facem o analogie cu oamenii, despre care cei mai mulţi semeni cred că sunt singurele fiinţe, ce faci cu un bolnav sau cu un muribund? Îl abandonezi? Nu cumva îl încurajezi, cu toate că ştii ce i se va întâmpla?
– Nu înţeleg, zise Violeta, rămânând nelămurită, cu linguriţa în aer. Nu văd legătura…
– Domnişoară, continuă bărbatul, credeţi că florile nu-şi cunosc, ca să zic aşa, soarta? Ba da. Ştiu pentru ce există, care le este rostul şi care sfârşitul. Ca şi oamenii. Mă rog, cei mai mulţi dintre oameni. Sau unii dintre oameni, zâmbi. Şi evident că se despart de viaţa lor cu tristeţe. Ca şi oamenii… Dar dacă li se spune de la început: uite, o să te rup de aici, sau, o să-ţi tai legătura cu stratul de pământ, ca să te dăruiesc iubitei, sau ca să te privesc cum îmi înfrumuseţezi casa, sau ca să fii oferită împreună cu un premiu, ori pentru a te da învăţătoarei şi aşa mai departe… a, da, poftim, sau pentru a însoţi un gând pios pentru cei plecaţi de lângă noi, atunci ele… se vor bucura, vor fi fericite, pentru că ştiu, au aflat că şi-au îndeplinit menirea. Şi… vor muri fericite!… Altfel, vor trăi o lungă agonie, până când îşi vor găsi, într-un final dureros, sfârşitul…
Violeta rămăsese pe gânduri. Ce auzea acum nu-i trecuse niciodată prin minte. Da, auzise şi ea de „glasul florilor” (era şi un cântec vechi cu titlul ăsta), „trezirea la viaţă a naturii” şi alte expresii asemănătoare, dar la ce-i spusese bărbatul nu se gândise. Acesta bău un pahar de cola şi părea că aşteaptă ca ea să spună ceva. Să fie de acord, sau dimpotrivă, în legătură cu ce spuse el.
– Şi… cam ce ar trebui să fac? întrebă Violeta.
– Nimic în mod special. Doar să vorbiţi cu ele, atâta tot, aşa cum v-am mai şi spus.
– Şi ce le-aş putea zice? întrebă Violeta curioasă, dar şi uşor amuzată în sinea sa.
– Păi… orice. Cât sunt de frumoase, ce parfum plăcut au… în general le place să fie lăudate, flatate… Exact ca în cazul unei femei, zâmbi bărbatul cu subînţeles.
– Dumneavoastră faceţi acest lucru?
Violeta se miră de îndrăzneala de a fi pus o asemenea întrebare şi privi pe fereastră – nu venise nimeni la florărie.
– Sigur că da, răspunse bărbatul. Vedeţi bobocul acesta de trandafir pe care mi l-aţi prins la piept acum mai bine de o jumătate de an?, şi-şi descheie cojocul, pentru ca floarea să se vadă mai bine, în toată prospeţimea ei. Cum credeţi că a rămas la fel de proaspăt până astăzi? Rugându-l în fiecare zi să nu se ofilească, să nu moară, să nu mă părăsească până când nu voi mai veni să vă văd. Şi uite, m-a ascultat, deşi de atunci şi până azi l-am tot scos şi pus pe un alt tricou, cămaşă, pe orice articol de îmbrăcăminte pe care l-am purtat. Ei, ce ziceţi de asta?
Dumnezeule, dar asta suna, voalat, a declaraţie de dragoste! Violeta simţi că roşeşte şi că o cuprinde un val plăcut de căldură. Dar trecând peste ea, pentru că nu avea de gând să o ia în serios, cum putea acest bărbat să spună că bobocul de trandafir era acelaşi cu cel de acum câteva luni de zile? Asta era deja prea mult, era ceva prăfuit, şi chiar nepotrivit, nelalocul său, ca o romanţă pusă într-o discotecă.
– Văd că nu credeţi, zise bărbatul.
– Ce nu cred?
– Treaba cu trandafirul.
Violeta râse:
– Evident că nu cred! Cine ar putea crede aşa ceva? O iau ca pe un flirt, nu vă supăraţi…
Bărbatul făcu o grimasă de om dezamăgit şi oftă abătut.
– Nici nu mă aşteptam.
– Îmi pare rău, nu am vrut să vă supăr, zise Violeta văzând tristeţea bărbatului, care dădu din mână resemnat. Pe cuvânt, insistă ea, nu am vrut să vă supăr, îmi cer iertare, dar… poate mă înţelegeţi. Oricine în locul meu v-ar da acelaşi răspuns.
– E în regulă, zise bărbatul, e în regulă, aşa cum am spus, nici nu mă aşteptam, şi când am zis asta, nici eu nu am vrut să vă supăr. Aşa că şi eu îmi cer iertare. Ca atare, suntem chit!
Strecură un zâmbet în colţul gurii, apoi o chemă pe vânzătoare şi plăti. Din tort rămăsese mai mult de trei sferturi, iar sticla de Coca Cola tot cam trei sferturi rămăsese plină.
– Poate vreţi să vi-l împachetez, zise vânzătoarea arătând spre tortul aproape intact, dar bărbatul îi făcu semn că nu, nu aşa zisese de la început?
Violeta aruncă iar o privire pe fereastră şi-l văzu pe Radu tropăind în faţa florăriei. Simţi că nu mai avea aer. Ce căuta azi, aici? Îi spusese că toată vacanţa o va petrece la părinţi, şi chiar dacă Violetei nu-i venise să creadă, nu zisese nimic foarte concret şi sigur despre petrecerea împreună a revelionului. Aruncase în treacăt o ipoteză, de fapt era un zvon cum că s-ar intenţiona sărbătorirea trecerii dintre ani într-o sală de clasă din şcoala sa, dar nu era sigur. Crăciunul îl făcuseră separat, iar el nici măcar nu adusese vorba să-l petreacă împreună. Violeta nici nu mai voia să-şi aducă aminte.
Din când în când, Radu încerca inutil uşa, sperând că aceasta era blocată, că până la urmă se va deschide şi o va găsi pe Violeta înăuntru. Trăgea nădejdea că aceasta nu sesizase toate eforturile sale de a i se fi făcută simţită prezenţa. Violeta se întrebă ce s-ar fi întâmplat dacă i-ar fi trecut prin cap să intre în cofetărie ca să bea o cafea pentru a se mai încălzi, în aşteptarea ei, care trebuie că era pe undeva prin apropiere, întrucât lacătul nu era pus, deci acasă nu avea cum să fie plecată.
Din fericire, Radu nu mai insistă mult. Îşi ridică gulerul paltonului, îşi îndesă mai bine pe cap fesul care nu-i stătea bine deloc şi plecă. Încotro, Violeta nu avea cum să bănuiască. Poate dădea o fugă până la şcoală ca să vadă ce se mai auzea despre petrecerea de revelion, poate spre autogară, ca să se întoarcă la părinţi, în satul natal, sau cine ştie unde.
Ieşiră în gerul de afară. Când au ajuns în faţa florăriei, bărbatul îi luă mâna şi i-o sărută la fel de curtenitor ca întotdeauna:
– Mi-a făcut plăcere, domnişoară Violeta! zise. La revedere.
Rămase însă cu palma ei în a lui, parcă nevenindu-i să-i dea drumul.
– La revedere, domnule, zise Violeta rămânând la rândul ei nemişcată.
Începu să-i vâjâie capul şi simţi cum o mulţime de frânturi de gânduri neclare o copleşesc dintr-o dată, însă nu se contura nici unul cu claritate, erau ca nişte piese de puzzle ce nu voiau deloc să se lase aşezate într-o imagine coerentă.
*
Revelionul l-au petrecut până la urmă în sala de sport a uneia din cele două şcoli la care preda Radu; era în fapt o improvizaţie, dintr-o clasă scoţându-se băncile şi apoi fixându-se pe un perete câteva rânduri de spaliere, iar pe un altul trasându-se conturul unei porţi de handbal la care se exersau lovituri de la şapte metri, trase de la trei. Mai fuseseră aduse o ladă de sărit („capră”) şi un cal cu inele din care unul singur mai rămăsese întreg, celălalt fiind rupt ca un covrig.
Petrecerea a stat sub semnul incertitudinii aproape până în ultima clipă, pentru că abia pe la şase seara mecanicul şcolii a anunţat că reuşise să termine de reparat cele două calorifere care se defectaseră peste noapte. Violeta stătuse toată ziua într-o stare de tensiune nervoasă exasperantă, pentru că nu prevăzuseră şi o a doua variantă în cazul în care revelionul nu s-ar fi putut organiza la şcoală. Până la prânz, cât a avut treabă la magazin vânzând într-un ritm alert flori, a mai fost cum a mai fost, dar după amiaza s-a dovedit a fi un chin, pe măsură ce timpul trecea şi nu primea nici o veste.
Încă de dimineaţă Radu a sunat-o şi i-a spus că fusese anunţat că mecanicul şcolii descoperise neregulile la caloriferele din sala de sport şi nu se ştia dacă acestea vor fi rezolvate. Altfel, nici vorbă să se mai poată aranja ceva în sala aceea în care frigul era mai mare decât afară. Radu o suna de la casa părintească, de unde urma să vină spre seară.
– Şi dacă nu se vor putea repara caloriferele alea nenorocite, ce se va întâmpla, unde vom merge? a întrebat, şi timp de un minut în receptor nu s-a auzit decât respiraţia liniştită a lui Radu.
– O să venim aici, acasă la părinţii mei şi o să facem revelionul cu toţii, de-abia te vor şi cunoaşte. Poate vor veni şi nişte verişori… sunt foarte de treabă, o să vezi ce bine o să ne simţim. La urma urmei e vorba de o petrecere mai lungă, nu? Uite că acum îmi dau seama că trebuia de la început să stabilim aşa.
Trebuia pe dracu, şi-a zis Violeta în gând şi a plecat la serviciu plină de nervi. La 16,30, ora de închidere după programul de iarnă, era fizic dărâmată de oboseală, iar cu nervii se afla la pământ. Două ore mai târziu Radu a sunat-o ca să-i dea vestea că mecanicul le salvase petrecerea, şi a simţit o aşa eliberare şi linişte de parcă urma să plece să petreacă revelionul pe undeva prin vreo ţară exotică şi nu într-o amărâtă de sală de sport recondiţionată. Nu a ţinut mult starea aceasta, pentru că apoi a simţit o tristeţe inexplicabilă. Parcă fusese un condamnat la moarte faţă de care se simulase o execuţie; deocamdată scăpase, dar nu se ştia dacă declicul metalic al cocoşului ce acum sunase în gol, data viitoare nu va fi urmat de lovirea decisiv-fatală a capsei glonţului.
Pe la opt a apărut Radu. Venise împreună cu un verişor şi soţia acestuia. Pe cei doi îi chema Vasile, respectiv Vasilica, o potrivire de nume mai rar întâlnită. Cei doi soţi aveau nişte feţe uşor speriate pentru că era pentru prima dată când urmau să participe la o petrecere împreună cu nişte intelectuali, colegi de-ai lui Radu. În această categorie o includeau şi pe Violeta care, deşi lucra într-o florărie, era totuşi absolventă a unei facultăţi de limbi şi literaturi străine. Şi pentru că în prima zi a anului nou urmau să-şi serbeze împreună onomastica, veniseră serios pregătiţi, portbagajul Volksvagen-ului trei al lui Vasile fiind burduşit cu tot felul de bunătăţi culinare şi prăjituri, inclusiv un tort imens, că practic ei puteau suporta întreaga „masă”. Radu a şi dat câteva telefoane ca să anunţe că de mâncare nu mai era nevoie, ci doar de băutură, dar deja şi ceilalţi îşi pregătiseră, fiecare, după cum stabiliseră dinainte, partea lor de „contribuţie” la festinul dintre ani. Aşa că ce a urmat a fost un adevărat jaf gastronomic.
Rudele lui Radu, în mod neaşteptat pentru Violeta, s-au comportat admirabil. După ce i-a văzut în pragul garsonierei, când i-a adus Radu, îmbrăcaţi modest şi cam stingheri, nu şi-a făcut, la prima vedere, o impresie prea plăcută despre ei, dar lucrurile, din fericire şi spre ruşinea gândului ei, aveau să stea exact invers.
Cei doi s-au dovedit a fi foarte sociabili, au purtat conversaţii într-o manieră politicoasă, aveau simţul umorului şi au sfârşit prin a fi admiraţi şi îndrăgiţi de toată lumea. În schimb, Radu a dat-o rău de tot în bară. În primul rând că s-a îmbătat foarte rapid şi foarte rău. Violeta nu şi-a dat seama de ce: ori nu ţinea la băutură, ori încurcase băuturile. Nu ar fi fost un capăt de ţară – în fond, cu asemenea ocazii bărbaţii mai întrec măsura – dar el parcă ţinuse cu tot dinadinsul şi să se dea în spectacol.
Începutul l-a marcat cu încercarea de a pune nişte cd-uri cu manele. Violetei niciodată nu i-ar fi trecut prin cap că Radu, profesor de muzică, care-i împuiase capul cu tot felul de compozitori de muzică clasică, putea avea astfel de preferinţe muzicale. După ce i s-a făcut hatârul şi au ascultat vreun sfert de oră câţiva „meseriaşi”, cum i-a numit el şi vreo două „prinţese” care s-au produs sacadat cu ce ştiau ei mai bine: bani, duşmani, femei, maşini, averi, mame îndurerate, copii fără noroc şi aşa mai departe, a ţinut morţiş să cânte chiar el, cerând pentru asta ca întreaga asistenţă să-i acorde maximum de atenţie. L-au lăsat, deşi stinghereala era cu greu mascată, şi a cântat trei cântece populare, toate din repertoriul unor soliste. Aşa că era total aiurea să-l auzi cum zicea „vin’ bădiţă să-ţi dea mândra o guriţă”, „mi-am făcut bundiţă nouă” sau altele din postura de femeie. Cânta cu mult patos şi seriozitate, parcă era în faţa unui juriu şi trebuia să dea din el tot ce era mai bun, toată lumea se amuza copios, îl aplaudau în picioare, ridicându-se de pe scaune şi ar mai fi cântat dacă nu l-ar fi apucat subit un acces de tuse de i-au dat lacrimile.
A revenit la locul său, lângă Violeta – pentru că performase lângă „capra” de care se sprijinise cu o mână în timp ce cu cealaltă îşi aranja din când în când pe cap şi la gât o maramă inexistentă – şi a întrebat-o dacă i-a plăcut cum a cântat. Violeta şi-a ascuns cât a putut de bine jena pe care o simţise în tot acest timp şi a dat doar din cap – un gest ce putea fi interpretat oricum.
– Şi de azi înainte… zise la un moment dat Radu, când tusea i se mai potoli şi se ridică de pe scaun şi bătu cu furculiţa într-un pahar, doresc ca toată lumea să fie atentă, inclusiv tu, se întoarse spre Violeta şi o ciupi de obraz, de azi înainte vă rog să-mi spuneţi Răducu! Pentru că aşa îmi zic ai mei, şi printre voi vreau să mă simt ca acasă! Gata, atât am avut de zis, şi se aşeză pe scaun tuşind iar de-ai fi zis că-şi dă sufletul.
Violeta l-a luat de mână şi l-a condus afară din clasă, cu gândul să-l scoată puţin la aer şi să-şi mai revină. De câteva zile, în mod curios, vremea se mai încălzise, nu ai fi zis că era sfârşitul anului şi tot nu căzuse un fulg, deşi în toamnă se anunţase că va urma cea mai grea iarnă din ultimii 50 de ani, cu geruri şi zăpezi abundente. Cei doi ieşiră în curtea şcolii, Radu trase cu nesaţ în piept aerul ce mirosea parcă a toamnă târzie, apoi o întrebă pe Violeta:
– Ţi-a plăcut cum am cântat? Da’ sincer…
– Da, mi-a plăcut… Dar de ce?… Violeta voia să mai întrebe ceva, însă Radu o întrerupse:
– În timpul facultăţii am făcut parte din ansamblul folcloric al universităţii şi…
– Auzi, Radu?… Ce-ai zice dacă…
– Răducu! Te rog frumos! De azi înainte, Răducu!
– Tu vorbeşti serios? se miră Violeta, care crezuse că treaba cu acest nume nu era decât un soi de glumă.
– Da’ cum? Vorbesc foarte serios. Aşa-mi zic acasă tăticu şi mămica, de mic mi-au zis aşa, şi aşa vreau să-mi spui şi tu. Şi toată lumea. E frumos, nu?
– Da, e frumos…
– Ce voiai să zici?
– Nu mai ştiu, Răducu, m-ai întrerupt şi mi-am pierdut ideea…
– Nu-i nimic. Îţi aduci aminte şi-mi spui. Hai să intrăm că mi s-a făcut frig.
Înăuntru se dansa, atmosfera era acum chiar una sărbătorească şi Violeta se gândi cu spaimă că Radu ar putea să facă cine ştie ce alt lucru prin care să continue să se dea în stambă. Acesta însă se îndreptă spre scaunul său, îşi turnă un pahar cu vin şi intră într-o muţenie ce avea să dureze câteva minute bune. În dreptul paharului său în care era cola, Violeta avu surprinderea să vadă un boboc de trandafir. Era de un roşu sângeriu, încât ai fi zis că era chiar o pată de sânge care luase acea formă de floare.
La vederea lui, Violeta a tresărit tulburată şi în prima clipă s-a uitat să vadă dacă şi la celelalte mese, în dreptul doamnelor se mai găseau astfel de flori, aduse între timp, pentru că ştia că în glastre erau doar florile aduse de acasă, şi printre ele ştia bine că nu se aflau trandafiri, pentru că doar fuseseră cumpărate de la florăria la care lucra ea.
Lui Radu îi trecuse tusea şi, cuprins de o frenezie neaşteptată întinse mâna şi se servi cu o ţigară dintr-un pachet aflat pe masă. Şi-o aprinse şi tusea se declanşă din nou, ca spre sfârşitul recitalului său.
– Nu am ştiut că fumezi, îi spuse Violeta surprinsă.
– Nu sunt un fumător pasionat, dar din când în când simt nevoia să trag câte o ţigară. Am fumat în timpul liceului, fumam în draci, dar m-a prins tăticu’ şi mi-a făcut o morală… Mai bine mă bătea. Dar tu fumezi?
– Nu.
– Nici să nu fumezi! Dacă… dacă să zicem că ne-am căsători… şi te-aş prinde că te apuci de fumat m-aş supăra rău de tot… Ţi-aş smulge capul!… zise şi râse ca de o glumă bună, în timp ce Violeta îl privea mirată, nepricepând aceste vorbe ce i se păreau de-a dreptul deplasate. Hai, nu te supăra, a fost o glumă, continuă Radu şi bău puţin din pahar, apoi o strânse uşor ce ceafă. De fapt, şi acum dacă ai fi fumat, ţi-aş fi interzis să o mai faci…
Era pentru prima dată când Radu aducea în discuţie acest subiect, al unei prezumtive căsătorii. Era oricum prea devreme pentru asta, dar adevărul era că Violeta se gândise mai de mult că nu mai putea trece prea mult până să-şi întemeieze un cămin. Dar un cămin adevărat, solid, nu ca acela de care avusese parte, al părinţilor săi, în care nu se bucurase deloc de o copilărie prea fericită. Tatăl ei devenise treptat, datorită anturajului nenorocit, un alcoolic înrăit, iar mama, sătulă de starea permanentă de ebrietate a soţului, ce îşi pierduse din acest motiv orice apetenţă sexuală, după câteva aventuri pasagere avea să se mute definitiv la un bărbat, coleg de serviciu cu ea la oficiul poştal, şi cu care se va şi căsători, după un divorţ ce se va petrece mai târziu, în anul în care fata cea mare, Violeta va termina liceul. Cele două surori erau aproape zilnic martore la certuri, neînţelegeri, acuze reciproce aduse într-un limbaj ce le făcea să roşească, şi dincolo de uşa dormitorului lor unde se retrăgeau în timpul acestor mici scandaluri şi de unde auzeau toate aceste lucruri, se ţineau în braţe una pe cealaltă plângând şi tremurând de frică. Mama le găsea speriate, încerca să le explice ceva ce ele abia cu trecerea anilor începeau să înţeleagă, până când, crescând mari s-au lămurit despre ce era vorba şi, după ce o vreme au acuzat-o pe mama pentru purtarea ei, au sfârşit prin a o înţelege, deşi în sufletul lor încă nu erau pe deplin convinse de corectitudinea purtării şi în final a deciziei sale. Şi-a zis atunci Violeta că niciodată nu ar putea să ducă o viaţă ca a mamei sale şi din acest motiv a devenit foarte prudentă şi suspicioasă cu tinerii care o curtau. Luiza, sora ei mai mică a rezolvat mai repede această problemă, fugind de acasă cu un băiat pe care-l cunoscuse doar de o săptămână, pe când era în clasa a zecea. S-au stabilit pe undeva prin preajma Timişoarei şi au întemeiat o familie trainică şi armonioasă, parcă în ciuda teoriilor ce vorbesc de nevoia de cunoaştere îndelungată a viitorului partener. Violeta a avut câteva prietenii cu băieţi, colegi de şcoală, pe care nu-şi dădea seama de ce, dar nu-i putea lăsa nici măcar să o ţină de mână. „Nu mă atinge!” ţipa ea de fiecare dată când acela încerca să o mângâie şi-l respingea printr-un gest brutal, care-l contraria complet pe băiat. De sărutat, nici vorbă să încerce vreunul s-o facă. Unul singur a îndrăznit şi s-a ales cu două palme care doar că nu i-au spart timpanele. Avea să i se ducă vestea pentru acest comportament şi curând se va trezi taxată ca „frigidă”. Şi totuşi, ea se încăpăţâna să numească aceste scurte prietenii drept „prostioare” ale adolescenţei.
Adevărul era că ce-şi dorise tot timpul era să plece cât mai repede din casa acelei false familii în care crescuse şi pe care Luiza o părăsise deja, la fel ca şi mama, la scurtă vreme după ce înaintase actele de divorţ. Cum să-l lase însă pe tata singur, aşa alcoolic irecuperabil cum era, neajutorat, incapabil să-şi prăjească şi un ou şi să-şi spele o rufă? Doar după ce în casă, în locul mamei plecate a venit o „creştină” care se angajase să-l îngrijească „pe casă şi pe masă”, Violeta s-a stabilit cu chirie într-o garsonieră pe care a cumpărat-o în câţiva ani, în rate, după ce se angajase la florărie şi începuse să dea meditaţii la limba franceză. Creştina aceea era de fapt adventistă şi încet, încet, a reuşit, când nimeni nu ar mai crezut că acest lucru mai era posibil, să-l dea pe brazdă pe tata şi să-l facă să renunţe la alcool. Mai era puţin şi-l convingea şi să treacă la religia ei, dar din păcate ficatul tatei nu a fost de acord şi l-a răpus în următorii doi ani. Violeta nu a luat decât câteva lucruri din casă, mai mult cu valoare sentimentală şi a lăsat-o pe femeie să stăpânească sănătoasă apartamentul. Drept mulţumire, femeia a apelat la „fraţii” ei care au ajutat-o cu nişte bani, pe care i-a dat Violetei şi cu care aceasta a achitat garsoniera mai repede decât spera. A fost întrebată de diverse cunoştinţe de ce renunţase la apartament şi nu se mutase înapoi, după moartea tatei, dar nu s-a simţit obligată să dea nici o explicaţie. În sufletul ei era însă clar că nu mai putea reveni în casa care îi marcase într-un mod atât de neplăcut copilăria şi tinereţea. Iată însă că nu mai apărea nimeni interesat să stabilească o relaţie cu ea, motiv pentru care acum, când trecuse cu puţin de treizeci de ani începuse să se întrebe dacă nu cumva va rămâne necăsătorită, deşi îşi făcuse atâtea vise despre viitoarea ei familie, care trebuia să fie exact invers decât cea în care crescuse: întemeiată pe afecţiune, stimă reciprocă, iubire, sinceritate, respect, fidelitate şi iarăşi iubire. Aşa se face că după ce Radu intrase a doua oară în florărie şi îi dăruise acel buchet uriaş de trandafiri, apoi după invitaţia le pizzerie şi alte câteva „ieşiri”, în mintea sa încolţi gândul că poate acesta era bărbatul ce-i fusese hărăzit de soartă. Nu mai avea timp de aşteptat şi nici de unde alege.
– Da’, uite că am uitat să te întreb până acum, o întrerupse Radu din frânturile de gânduri şi amintiri, permis de conducere ai?
Parcă ţigara aia al cărei rest tocmai îl strivea cu pantoful de parchet deşi pe masă era scrumieră îl mai trezise, i se limpezise puţin şi privirea, iar acum zâmbea arătându-şi dinţii sănătoşi de copil crescut la ţară, cu lapte băut direct de la ugerul vacii, aşa cum îi spusese odată, nu-şi dăduse seama cum, serios sau în glumă, pentru că nu puteai şti când glumea şi când vorbea serios, şi părea un copil nevinovat sau care făcuse o greşeală mică şi acum implora iertare. Era însă atât de mare distanţa dintre privirea lui şi natura întrebării!
– Nu, nu am, îi răspunse Violeta şi îi îndreptă câteva fire de păr ce-i atârnau peste pleoapa stângă. De ce?
– Uite aşa, mă gândeam acum, că dacă ar fi, să zicem, să ne căsătorim, şi am fi acasă la mămica şi la tăticu şi după ce am sta la masă şi aş bea şi eu un pahar de vin, aş vrea să mă tund, şi cum frizerul stă în capul satului, ar trebui să mergem cu maşina (pe care încă nu o avem, da’ mi-au promis ai mei că după ce mă însor mă ajută şi ei să-mi cumpăr una la mâna a doua), ai conduce tu, care văd că nici de anul nou nu bei nimic…
Şi zicând asta, Radu se ridică de la masă şi se duse să vorbească ceva cu un coleg de-al său care se ocupa de muzică. Violeta se gândi cu spaimă că lui Radu i-ar fi putut iar trece prin cap să cânte, dar nu, cei doi se prinseră pe după umeri şi ieşiră pe holul şcolii. Privind şi la ceilalţi petrecăreţi, Violeta îşi zise că „ieşirile” lui Radu probabil nu vor fi judecate prea dur, pentru că, până la urmă, ce se întâmpla acolo era la o petrecere şi nu un cenaclu literar. Mai scapă unul o prostie, mai face altul un avans neruşinat-nevinovat, se mai spune un banc fără perdea, şi uite-aşa, într-o atmosferă de veselie păşesc împreună într-un nou an pe care de câtva timp mai toată lumea şi-l tot dorea mai bun decât precedentul, lucrurile încăpăţânându-se însă să se petreacă mereu exact invers.
Se uită la ceas, mai erau vreo douăzeci de minute până la miezul nopţii. Timpul trecuse repede. Bine, se şi strânseseră destul de târziu. Mai schimbase o vorbă cu câte cineva, mai trăsese cu ochiul ta televizorul pe care îl neglijau cei mai mulţi, şi la care oricum nu prea aveai ce să vezi, mai dansase cu Radu sau cu un coleg al acestuia, mai o gură de cola, o prăjitură, telefon de la mama care era plecată de mai mulţi ani în Spania, la muncă, apoi de la Luiza, stabilită şi ea în Anglia, şi acum, cu câteva minute înainte de cele douăsprezece bătăi de ceas, acest boboc de trandafir roşu, apărut nu se ştie de unde.
Îl luă în mână şi auzi foarte clar în urechi cum acesta îi vorbi: „La mulţi ani, domnişoară Violeta!” Înfricoşată, îi dădu drumul pe masă. În buricul degetului mare apăru o bobiţă de sânge. Luă iar bobocul în mână şi căută ţepul buclucaş pe care nu îl simţise când îi intrase în piele. Nu-l găsi pentru că nu era nici unul. Se aştepta, voia să audă iar acele cuvinte, sau altele, oricare ar fi fost acelea, care îi aduseră aminte brusc de bărbatul enigmatic căruia cu aproape un an în urmă îi prinsese la piept un asemenea boboc, şi care doar cu câteva zile în urmă o vizitase la florărie, petrecând apoi împreună aproape o oră la cofetărie. Nu-şi putu înfrânge gândul de a se întreba cum ar fi decurs această petrecere dacă ar fi fost însoţită de el, de bărbatul fără nume. Cu siguranţă că nu ar fi comis gafele pe care Radu (Răducu…) le făcuse cu un firesc şi o naturaleţe dezarmante. Cum ar fi fost îmbrăcat? Ce şi cât ar fi băut? I-ar fi plăcut să danseze? Ar fi încercat să o sărute în timpul dansului, aşa cum făceau cei mai mulţi bărbaţi cu soţiile ori prietenele lor, nu însă şi Radu (Răducu…)? Ce ar fi discutat?…
Violeta scutură din cap ca pentru a încerca să scape de aceste gânduri. Duse bobocul de trandafir la buze şi, prefăcându-se că îl mirosea şi se juca cu el, îl sărută. Şi atunci avu o a doua senzaţie stranie, şi anume că atinsese un obraz de bărbat ce răspândea un plăcut şi aproape mistic miros de parfum fin, pe care nu îl putea nici numi, nici defini. Putea să jure că era parfumul pe care-l simţise venind dinspre faţa proaspăt şi impecabil rasă a bărbatului.
Atmosfera din încăpere se încinsese şi mai mult, dar în acelaşi timp toată lumea era cu ochii pe ceas pentru că mai erau doar câteva minute până la trecerea în noul an. Se pregăteau artificiile, se scoteau la iveală sticlele de şampanie, se verificau camerele video iar telefoanele erau puse pe funcţia foto.
Violeta simţi că începe să o doară capul. Aşa, dintr-o dată. Îşi trase jerseul peste rochie şi ieşi pe hol. Aici avu impresia că Radu se desprinde rapid din vecinătatea foarte apropiată a colegului său cu care ieşise mai devreme. Radu îi zise aceluia o frază ce nu părea a avea legătură cu ce vorbiseră mai devreme, apoi o întrebă pe Violeta dacă se simte bine.
– Sunt bine, ies să iau o gură de aer pentru că înăuntru e foarte cald şi cam mult fum, îi răspunse aceasta şi deschise uşa ce dădea în curte şcolii.
O porni pe aleea ce conducea spre strada pe care grupuri gălăgioase se îndreptau către centrul oraşului ca să vadă jocul de artificii. Abia acum constată că în mână ţinea bobocul de trandafir. Ieşi în stradă şi se amestecă printre cei ce mergeau grăbiţi spre centru. Aveau sticle şi pahare de unică folosinţă în mâini, vorbeau tare, râdeau. Se făcuse mai frig decât atunci când ieşise cu Radu, începu să tremure, dar îşi continuă drumul. Durerea de cap îi dispăruse ca la sfârşitul unui descântec cu leac. Dinspre centru se auzea vocea unui disc-jockey care începuse numărătoarea inversă a secundelor ce mai rămăseseră din anul ce avea să se sfârşească.
Zece… nouă… Mulţimea striga în acelaşi timp cu tipul care ţipa cât putea în microfonul ce scotea la rându-i nişte ţiuituri ca nişte schije sonore. Violeta grăbi pasul pentru a ajunge la timp într-un loc de unde să vadă mai bine artificiile ce nu vor mai întârzia mult până se vor înălţa spre cer cu bubuituri optimiste. Opt… şapte… Ce-o zice Radu? O fi pornit să o caute? O să-i spună că… Ce-o să-i spună? O să vadă. Deocamdată simţi că gerul o dovedeşte. Tremura tot mai tare. Cinci… patru… N-ar face rău să se întoarcă. Paşii însă continuau să i se îndrepte spre piaţa din care deja vedea tribuna pe care se produseseră şi încă mai aveau să o facă artişti locali ori de pe la Bucureşti. Doi… unuuuu!… La mulţi ani!…
Simţi cum cineva îi aşează pe umeri cu gesturi ferme şi tandre în acelaşi timp un cojoc care o îmbrăţişă prietenos şi călduros:
– La mulţi ani, domnişoară Violeta!…
– La mulţi ani! răspunse, şi nu avu curajul să se întoarcă.

30.05-12.07.2014.

Distribuie: