Propoziții pretențioase – Ajurezi
Eugen. E a enșpea oară când nu găsesc numele din cauza aspectului inconfundabil: ochelari mari, păr alb, cămașă cu dungi late, albă de obicei, introdusă în pantalonul maroniu-închis.
Înmuierea lui tata…. Cel puțin am avut parte în una dintre zile de o priveliște românească. Tanti Lupu se mai învârtea prin curte și am mai putut schimba vreo două vorbe despre trecut. Din el încă răzbate ținuta aiurită a lui Tataia, colonelul Lupu, șeful Casei Armatei: chiloții albaștri și cămașa kaki, mâinile disperate ce se-nălțau spre tavan și se întorceau deznădăjduite pe cap, după faimosul cutremur din 1986. Muțise, grație alaliei instalate subit. Mai că nu-și smulgea părul, cât mai rămăsese. Iar tovarășa Lupu se ținea după el cu pantalonii, legănându-se la fiecare pas, descumpănită că ditai ofițerul se lamenta – și avea de ce: seara dinaintea zguduirii fusese ultima în care fiecare perete primise var nou și vopsea; crăpate toate – și se plimba pe hol în văzul oricui. ,,Nu se cade…”. S-a prăbușit apoi în fotoliu…. Asta se-ntâmplă când ahtiezi după perfecțiune, te alegi cu o mare dezamăgire. Însă cel mai supărat ar fi trebuit să fie Stănel, el trudise săptămâni la rând, cojind, reparând, zugrăvind, curățând parchetul, spălând fiecare pată de var sau vopsea căzută…. S-au derulat și altele, văzând-o după mai mult de 15 ani pe madam Lupu, dar m-am întors cu mințile la cum să stăm pe acoperișul vecinilor romi, abrupt și evident incomod. Și cum să terminăm mai repede. Nu e nicio plăcere să auzi în pauzele de lovit cu ciocanul ,,dialectul local” și nici când dai roată casei cu jgheaburi și burlane să le vezi fețele. Chiar dacă ele te plătesc. Mai bine ajunezi câteva zile decât….
Am făcut-o, a trecut. Să trecem la români. La nea Eugen. La fosta casă a Lupoaicei. De-o primă dată – doar în antrepriza mea, tata și Cristi mai peticiseră câte ceva pe ici-colo la prima proprietate – ne ocupasem de jgheaburile și burlanele nepotului, avansat la stadiul de viitor proprietar și deocamdată locuitor în noua locuință, fasonată cât de cât pe exterior, aranjată și în curs de aranjare pe interior. Colac peste pupăză, a doua oară nepotul a continuat cu o terasă în spate, aproape fără pantă, vârâtă în inghinalul doliei…. O aiurare fără sens a lui și bineînțeles a constructorului. Nu fusese suficient că legaseră casa cu un fel de terasă-adăpost pentru piesele de pe la mașinile ce necesitau câte-o strungărire, o alezare… și creaseră o dolie ciudată, cu o cotire la 90 de grade, cu o pantă insuficientă, lăsând loc să se strângă apa și să nu se ducă acolo unde i se sorocise să cadă. Unde băltește apa, este imposibil să nu se infiltreze pe la falțuri. Lor le dădusem prima dată câte-o lipitură. Mai greu a fost să găsim soluția optimă de îmbinare a tablei obișnuite cu țigla metalică dorită de beneficiari. Cum era de așteptat, n-am reușit să particip la toată tărășenia care a avut nevoie și de o bordură-fronton, dar executată manual. Telefonul de serviciu începuse să sune… agasant. Era-n 2017. Anul întâi, jumătatea a doua, de muncă la ,,stăpânire”. Ordine, imperative, ,,nu există nu se poate”. Aistora le-am purtat mereu sâmbetele, fiindcă după 48 de ani de libertate și autodeterminare, răi, buni, grei și ușori, nu puteam în câteva luni să le accept fără crâcnire, trecusem deja prin traumele lipsirii de calitatea umană în armată și nu aveam să mă mai întorc vreodată la ele.
