Spații culturale nr. 36 (7)

Virgil DIACONU

Bâlciul de turtă dulce

Copil al Bucuriei eram pe atunci.
Al Bucuriei care mă lua de mână printre narcise,
prin verdele pădurii şi prin cuiburi.
Şi care uneori mă ducea chiar în bâlciul de turtă dulce.
Acolo, fetele de la trapez zburau ca nişte păsări,
uriaşul rupea toate lanţurile.
Tata mă ridica pe umeri ca să nu pierd nicio pasăre.

Bucuria mă ţinea strâns la pieptul ei.
Balerina care mergea pe sârmă îmi fura întotdeauna
respiraţia. Dar ea ajungea cu bine la capăt.
Iar păsările nu cădeau niciodată de la trapez.

Pe-atunci, veselia era o cămaşă în toate culorile.
O cămaşă pe care o purtam tot timpul,
aşa cum purtam cu mine îmbrăţişarea mamei.
O fiinţă fără plural.

Căluşeii şi lanţurile rotesc pentru mine lumea.
Numai mama şi tata au rămas pe pământ.

Şi Tristeţea dă acum uşa la perete şi intră în casă.
Ea se aşază la masă chiar în faţa mea
şi deschide albumele vechi. Albumele sepia.
Iată prinţesa-sulfină cu soarele prins între gene.
Iată-mă căţărat pe umerii tatălui,
ca nu cumva să pierd păsările de la trapez
şi balerina care mi-a furat respiraţia.
Iată bâlciul de turtă dulce, din care a trebuit să cobor.
Unde este balerina? Dar nălucile de la trapez?
Unde este îmbrăţişarea, fiinţa fără plural,
despre care îmi este atât de greu să vorbesc?

Ioan VIŞTEA

Despre peisaj.
Şi despre introducerea epocii în peisaj.

peisajul se lăsa cu uşurinţă descris,
printre treceri la nivel, stâlpi de trei’optzeci şi coline;
el însuşi scria manuscrise
lipite în grabă pe ferestrele
cursei cu navetişti somnambuli şi marfare.

în anul acela,
regele şepticului, şeptelului era gol
în palatul cu cleşti, de cleştar.
surdo-muţii făceau gălăgie
iar noi, ca hârciogii, provizii cu aer
bun de respirat.

în anul acela,
se inventase acordul global.

în anul acela,
tona de oţel
stătea în echilibru precar
pe cap de locuitor,
dar stătea!

când ne aşteptam mai puţin,
o masă de aer cald, mediteranean,
năvălise în inimi
la meteo.

cum spuneam,
peisajul se lăsa cu uşurinţă descris.
peisajul însuşi scria manuscrise.

un mahăr al poeziei
ne îndemna de zor
să ne iubim pe tunuri.

zis şi făcut!
era o idee mortală.

ne-am iubit ca disperaţii
pe ţeava tunului,
pe afeturi de tun,
pe ghiulele;
focoşi,
ne-am iubit pe focoase.

ce altceva mai bun
aveam de făcut,
tovarăşi?

puţin
a lipsit
ca, tot el,
să comande şi „foc!”.

Tăcerea

Pentru că alchimiştii au făcut-o de aur
şi prietena lor pe viaţă surdo-muţii,
mult timp am crezut că e ceva de capul tăcerii.

Din miile de zile şi nopţi,
petrecute pe spinarea planetei,
două treimi le-am tăcut.

Nouă luni am tăcut mâlc.
În compensaţie, îmi ascuţisem auzul ca lupu’ dantura.
Auzeam prin pereţii elastici, de carne,
parcă eram acolo, în propoziţie şi în frază.
„Închipuie-ţi! zicea tata. Ăştia au schimbat primaru’.
Au pus unu’ cu patru clase.”
„Aşa multe?” distingeam vocea înaltă a mamei.
„Taci dragă sau vorbeşte şi tu mai încet!
Ştii ce subţiri sunt pereţii.
Ne-aud vecinii şi ăla mic”.
sau
„Azi-noapte, l-au arestat pe Vasilache, chiaburu’.
L-au ridicat cu un IMS şi două gărzi de corp,
dar vezi, nu vorbi cu nimeni despre asta”,
auzeam cât se poate de clar.

Nu mai înţelegeam nimic.
Nu pricepeam de ce trebuia să rămână secret,
ceva ce ştia toată lumea.

În sinea mea de nenăscut, îmi ziceam :
„Aşteptaţi, voi, puţin! Numai să scap odată
din întunericul ăsta şi-o să vedeţi
ce gură, ce tărăboi am să fac,
ce-am să mă mai revolt, ce-am să mai urlu
de o să sparg şi timpanele surzilor!”
Dar când a venit vremea să ies la lumină,
toate planurile mele de viitor s-au năruit.
„Taci! Taci cu mama! Taci că scoli cartierul!
Taci puiule că se supără tovarăşii de la Sovrom,
că stăm perete-n perete cu ei şi nu-i bine!”
Puteam, nu puteam, trebuia să tac.
Cu cât eram mai tăcut,
cu atât creşteam mai mult în ochii lumii
în înălţime şi greutate.
Numai că, vedeţi, eram ca un sac cu fundul cârpit,
una, două, îmi dădeam în petic.
La moartea lui Stalin, în braţele maică-mii,
m-a buşit un plâns de se zguduiau pereţii la Căminul Cultural.
Şi dă-i şi ţipă şi văicăreşte-te
(da, eram în ton cu epoca, cu atmosfera de doliu)
până când o şapcă cu cozoroc venită din Urali,
ce duhnea a rachiu şi a peşte,
a răcnit din prezidiu : „Tăcere! Tăcere!”
S-a făcut o tăcere în sală şi în istorie
de nu se auzea musca.

De la sperietura aia ,cred, mi s-au tras
toate tăcerile ulterioare.

Nu mă dezmeticisem bine
când pe unguri i-a podidit disperarea,sângele
pe nas şi pe gură şi am tăcut.
Când lui Brătianu, Voiculescu, Noica statul român
le-a dăruit o cămaşă de forţă
asortată la costumul de zeghe la două rânduri, am tăcut.
Când ruşii au intrat într-o vară în Praga,
iar Palach s-a aprins, a ars ca o torţă,
până ce a rămas din el un muc de om fumegând, am tăcut.
Am tăcut şi douăzeci de ani mai târziu
când altă torţă umană făcea pârtie morţii în Poiana Braşov.
„Zi,mă, şi tu, ceva!” mă-ndemna profu’
la ora de „Materialism dialectic” dar eu, nimic.
Aveam fălcile încleştate.
Încleştate le-am ţinut şi când familia aceea,
soţ şi soţie, patru copii şi-o bătrână,
a fost scoasă pe tărgi într-o zi,
pentru că a fost liberă să se-ncuie în casă
şi să deschidă robinetul de gaze la maxim,
în toamna lui ’89…

Nici nu mai era nevoie să se răstească
cineva la mine: gura! ssst! mucles!
căci ştiam lecţia tăcerii pe de rost.
Şi-apoi, draga de ea, tăcerea m-a vindecat
de câteva din bolile copilăriei,
m-a salvat mai târziu de câţiva ani petrecuţi la „mititica”,
de bătaia soră cu moartea,
de un paşaport fără viză în lumea largă…
Ar trebui să-i fiu recunoscător.

Numai că, vedeţi, am rămas ca un sac cu fundul cârpit.
Una, două, îmi dau şi astăzi în petic :
capabil cum sunt de revanşă, de atâtea asurzitoare tăceri,
mă trezesc că vorbesc ca o moară stricată.
Vorbesc şi vorbesc şi vorbesc,
vorbesc în vânt, vorbesc contra vântului,
despic firul Ariadnei în patru cu vorba,
da, vorbesc din toate poziţiile,
vorbesc de unul singur, cu umbra
şi adesea mă cert cu pereţii!

Mobilă şi binale

La a treia generaţie, mobila casei suferă
de stenoză mitrală, de parkinson şi alzheimer.
Are ochii fetei bătrâne de pension,
umbriţi de borul pălăriei duminica la amiază pe Corso;
are suspinul mătuşii după economiile pierdute
la „Şmil şi fiii” în ziua când ruşii
băteau cu patul puştii în porţile oraşului
şi mai are scârţâitul protezei invalidului de război la paradă.

Coborâtă pe scări, ridicată pe scripeţi la trapez
cu inima cât un purice; înghesuită, hurducăită
în camioane de marfă; mutată dintr-un loc în altul,
dintr-un secol în altul, nu mai recunoaşte pe nimeni.

Uneori, mâini descărnate pipăie noaptea.
Dinspre sertarele cu ciorapi, dintre umeraşele
cu haine şi molii,
din abisul saltelei, răzbate o voce buimacă:
– Cine sunteţi voi? Cine sunteţi voi?

Ne trezim în capul oaselor lac de sudoare.
Ne privim la fel de buimaci.
Ne căutăm unul altuia ochii pe întuneric,
parcă am intrat prin efracţie în vieţile noastre.
– Chiar aşa! Cine suntem noi?

Operaţia de cristalin a fost reuşită

Într-adevăr, operaţia de cristalin a fost reuşită.
Stelele verzi se retrăseseră pe aliniamentul
constelaţiei lor, le orbise şi pe ele lumina.
Cerul frigea, îmi căzuse în braţe şi-n timp ce-mi smulgea
de pe ochi pansamentul etanş, asistenta mi-a spus:
„acum, pregătiţi-vă să priviţi lucrurile în toată măreţia lor,
în profunzime şi în detaliu”. Nu zău, chiar aşa,
în toată măreţia lor? am vrut să întreb, dar tocmai atunci
un şoarece cu atropină în ochi, cu o furculiţă împletită-n mustăţi,
traversa în zig-zag cabinetul…Avea dreptate, vedeam totul
cu o claritate înspăimântătoare, atât en gross cât şi cu amănuntul.
Soarele mă izbise în plină figură, mă clătinam
în balans pe picioare ca după primul fum de ţigară,
a trebuit să mă sprijin de pereţii clinicii, doar ştiţi,
„daţi-mi un punct de sprijin şi-am să…” Am să ce? Pe dracu’,
teoria e una şi practica te omoară cu nopţi şi cu zile!… Totuşi,
levitând, cum altfel?, am ajuns în parcul IOR, se sfârşise
petrecerea Clarvazătorilor Orbi, ziua cădea în beţia
fluturilor nocturni, măturătorii strângeau în saci de dormit
pleoapele orbilor, cu premoniţii, cu vise cu tot, parcul se golea,
numai câinii mai lătrau un salut şi-un cerşetor ascundea submarine
în coltucuri de pâine, o, eram însetat de imagini, de culorile toamnei,
de iminenţa unei mari revelaţii când s-a iscat furtuna, o pală de vânt
aspira statuile parcului, zgâlţâia rama tabloului în care eram prins,
riscam să ajung în tomberoanele salubrităţii odată cu frunzele, ia să
mă leg cu lanţuri de căluşeii caruselului, ia să privesc tornada cu noii
mei ochi panoramici, mi-am zis, da, eram numai ochi, ochi şi atât,
fără alte organe, fără inimă, fără ficat, ochi cu care
reinventam lumea, restituiam certitudinii sensul, priveam
lucrurile în toată măreţia lor, în profunzime şi în detaliu, inclusiv
vulturii care-mi dădeau târcoale, cine ştie de când mă adulmecau,
cine ştie de cât timp pariaseră pe mine, acum îşi găsiseră Prometeul,
două cuibare acrilice, două faruri de noapte aprinse, clipind speriate,
şi pe o vreme ca asta ce să ciugulească şi ei.

Valeriu SOFRONIE

FEMEIA CU MÂINI LUNGI

prietenei mele i s-au alungit mâinile neobişnuit de mult
mâini le spunem noi bărbaţii
în virtutea obişnuinţei de a apuca totul cu cele cinci degete
card de salariu talon de pensii testament

realitatea nu este o ficţiune pentru femeia cu mâini lungi
din locul ei călduţ aflat lângă pat poate atinge orice lucru
de la un moment dat nici nu mai are nevoie să vorbească
doar îţi umblă cu degetele prin lobul urechii
şi înţelegi dintr-o dată tot ce nu ai reuşit o viaţă întreagă
în zadar băteai drumul psihologului umplându-i buzunarele
să te plângi de necomunicare conjugală

dar dacă mâna nu dă ocol lumii măsurându-i circumferinţa
aceea nu este o mână adevărată
îşi spuse femeia trăgând înspre ea mâinile kilometrice
ar putea şi stelele să le numere cu ele dacă ar dori
dând la o parte galaxiile din drum

femeia stăpână peste corpul ei
s-a trezit dintr-o dată în prelungirea unor semne pe cer
neştiind că la capăt o va aştepta altă viaţă
ce trăise până atunci nu se putea numi viaţă
cuminte îşi aștepta iubirea să se adune de pe drumuri cu miros de depărtări în ea
dar şi cu parfumuri de femeie străină amestecată cu miros
de motorină căzută peste roțile tocite de mers

la ceas de noapte telefonul tors de alte fusuri orare
sună prelung prevestindu-i încă o zi de singurătate
dar ea femeia cuminte încuviinţă fiecare vorbă căzută în ritmul
banului din caseta metalică a telefonului
da iubitule desigur că va fi şi mâine o zi
cea mai frumoasă zi va fi mâine
şi pentru a avea dreptate
îşi va mai întinde o dată fiinţa sub greutatea sacoşei burduşite cu cartofi

dar femeia cu mâinile atât de lungi că nicio viaţă de om nu este destul
pentru a le putea cuprinde
se mai pierdu o dată printre tarabele cu varză murată şi morcovi de seră
folosindu-şi calităţile feminine pentru a aduce bucurie
bărbatului cu miros amestecat de motorină şi scrum de femeie
trăgându-şi după ea braţele uriaşe
cu care ar putea număra şi stelele pe cer dacă ar dori

VIAŢA DE APOI

în privinţa vieţii de apoi părerile nu mai sunt deloc împărţite

toţi o aseamănă cu o pensionare înainte de termen
tragi linia albastră pe mijloc şi te trezeşti în grădini de nimfe
părul este de un negru strălucitor dinţii nu te mai dor
toate organele îţi funcţionează perfect
prostata aruncă din ea inflexiunile sentimentale ale sexului
trezit şi el la viaţă de splendoarea peisajului
în prelungirea ei xl-ul mai adăugă un pref-x

timpul aşteaptă după tine până îţi iese fiecare lucru perfect
dacă ai sfârşit în îndoială ziua de azi nu e nicio problemă
te trezeşti încă o dată ieri şi-i ştergi cu buretele fin al iertării
toate păcatele îndrăznelii până devine netedă ca un fund de bebeluş
roz pufos şi bine pudrat

fără să te mai gândeşti la bani
când nu preferi să rămâi toată ziua acasă în pat
acum te duci la serviciu numai din plăcere
te aşezi cu o bucurie de nedescris pe scaunul tău de şef
şi execuţi meticulos fiecare mişcare
fără să aştepţi laude şi onoruri
vii acasă relaxat îţi iei copiii în braţe alergi de colo-colo cu ei pe spate
îţi săruţi nevasta o însoţeşti prin fiecare magazin
stai cu ea la fiecare telenovelă

nu mai eşti nervos ca altă dată când una două
dădeai fuga la psiholog
(dar despre asta am vorbit deja în celălalt poem)

te minunezi acum de noua ta poziţie socială
dacă ştiai mai din timp că va fi aşa
i-ai fi cerut mamei să sară peste partea cu viaţa de aici
dar acum nu mai e loc de regret
ai o viaţă de invidiat deşi nu ai făcut mare lucru pentru asta
unii s-au chinuit prin crăpăturile pământului şi prin peşteri
ca să ajungă să lucreze cu tine în firmă
în timp ce tu te gândeai la cât de frumoasă va fi viaţa de după

şi ai avut dreptate

câteodată însă te cuprinde câte un dor de viaţă
şi începi să te întrebi dacă te-ai născut sau de-abia urmează să o faci
puţin câte puţin te acomodezi şi cu îndoielile
realizând că în privinţa vieţii de apoi părerile nu mai sunt deloc împărţite

SFÂRŞITUL LUMII

iar a venit sfârşitul lumii
la fel ca data trecută n-a dat nici acum vreun semn
sau măcar un anunţ în ziarul local

câinele nevăzut n-a lătrat din stea
soarele nu şi-a oprit hemoragia de fotoni
o mică bănuială am avut când am văzut că
lăptăreasa a venit la timp
iar primăria şi-a deschis uşa din faţă la primele ore ale dimineţii

ar fi anormal într-o zi ca asta
să nu întâlneşti maşini în susul şi-n josul străzii tale
să nu dai peste pietonii cu plase în mâini şi gânduri colorate în cap
să te freci de strigătele mulţimii
şi să ajungi cu întârziere la serviciu

dar acum pot trece peste toate
zic pardon şi merg mai departe
cărând după mine felinarul de 49 de ani încărcat cu mir

am fost păcălit de prea multe ori
ca să nu recunosc un sfârşit
auzisem că ţi se cere un fel de socoteală
ca o taxă la film
plăteşti şi treci mai departe
sau nu plăteşti şi eşti aruncat într-un coş de rufe
aşteptând să-ţi intre detergentul în ochi în gura în urechi
să te cureţi bine de tot ca să poţi vedea îngerii cum joacă în jur

dar acum chiar a venit
costumul mi-este la îndemână
poemul terminat la timp
am revăzut pentru ultima dată oraşul de sus
nici dintr-un ochi n-am clipit
voiam să rămână lipită de retină ultima imagine a lumii neatinse
de copitele cailor cereşti

dar iar m-a prins dimineaţa fără să se întâmple nimic
caii n-au trecut peste cămaşa mea cu nasturi de marinar
stelele nu s-au umflat în burţile lor galbene şi n-au pleznit
îmi e tot mai clar că într-o zi îmi voi pierde toată încrederea
în evenimente de felul acesta
dar pentru că m-aţi prins într-o bună dispoziţie vă spun:
încă două sfârşituri ca acestea
şi voi renunţa la alocaţia de observator de serviciu

DISPARIŢIE

între ora 3 şi 4 n-a mai fost nimic
frigiderele s-au golit de carne
camerele s-au golit de frigidere
oraşele s-au golit de camere
pământul de oraşe
universul de corpuri cereşti
potrivit regulii golirii
între 3 şi 4
dumnezeu s-ar fi golit şi el de lume
şi toate de dumnezeu
s-ar fi golit şi poemul ăsta de cuvinte
dacă ar fi fost scris în amintitul interval

iată cum în final
visul ateului părea împlinit
doar că între 3 şi 4
când tocmai acest vis avea loc
toate au dispărut cu vis cu tot
aşa încât dorinţa de-o viaţă a ateului optimist
s-a stins laolaltă cu carnea din frigidere
nu intru în poveştile legate de spaţiu şi timp
dacă ele subzistă golului
sau dacă aceste poveşti continuă
în pofida acestei frizerii universale
de fiecare dată când vorbesc despre dispariții
ceva important dispare fără să-mi amintesc ce

martor la atâtea întâmplări cu risc zero
ar părea că nimic nu-mi mai poate schimba părerea
un singur lucru mă uimeşte de fiecare dată şi mă intrigă
ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat
firul de iarbă din borcanul transparent continua să se răsucească
de același număr de ori pe noapte
iar ceasul din dormitor să sune insistent trezirea de la ora 4
semn că trebuie să-mi amintesc tot ceea ce s-a întâmplat
dacă s-ar fi întâmplat