Spații culturale nr. 36 (5)

Monika TOTH

ai devenit

în poezie nu ai devenit
un trifoi uitat în iarbă
câmp de maci
frunze reci
dimineață de mătase
un fluture fără aripi
ori un fior de adiere
în poezie ai devenit
glasul doinei neobosite

am mai rămas

am mai rămas din tot ce-am fost
un zâmbet palid
o rimă cu buze subțiri
o literă cu păr lung
un călător fără bagaj
un miros neplăcut de bucătărie
atât am mai rămas
eu suflet întunecat

nu sunt

nu sunt un sonet de dimineață
sunt o baladă de vis
nu sunt o poezie lungă
sunt o poezie cu patru rânduri
nu sunt ambasadorul Avon
sunt ambasadorul melancoliei
nu sunt un cuvânt cu aripi mari
sunt un cuvânt cu aripi însângerate
și chiar în universul meu
sunt o simplă slugă

Numai

E dezordine în cer.
Nori albi se luptă cu gri.
Pământul suferă de boli incurabile.
Dragostea, speranța și bunătatea
sunt călători invizibili.
Oamenii poartă mască din fier
Numai tristețea catifelată
a rămas în apropiere
ca să mângâie fruntea bătrână

sunt

fluture cu aripi
rănite
ecou al timpului
umbră
zbucium și pulbere
doar sângele cuvintelor
îmi colorează uneori
diminețile

strălucește țara

strălucesc
doinele bătrâne
lacrima curată
tinerii plopi
munții cu flori
somnul lin
timpul
icoanele
și țara mea dulce

voi fi îndrăgostită

astăzi voi fi îndrăgostită
de palma ta frumoasă ca diminețile de primăvară
de părul tău parfum de nuci verzi
de umărul tău alb ca luna plină
de ochii tăi mici ca alunele
și nici un alt bărbat
nu poate arde această iubire implantată

sunt

vreau libertate
dar viața mă ascunde după ora de nisip
cu forță
și fără milă
cum să trăiesc așa,
eu, un fluture vesel
plin de cuvinte

m-au gonit

poezia paharul plin
o șoaptă udă
un gând tânăr și neliniștit
o adiere caldă
iarna cu miros de brad
m-au gonit
pe mine
o perioadă

vitamina C

locuiesc într-o boabă de strugure verde
ca o vitamina C
tu mă vizitezi în fiecare toamnă
însorită și blândă
iar eu îți ofer adăpost
în grădina mea bogată-n iubire
poate faci must
sau vin

viața

viața este un cuvânt
noi doi am fost doar
o literă stângace

mi-au ucis

mi-a spart o strofă
întunericul
mi-au ucis speranța
sunt obosită și deprimată
nu mai aștept nimic de viață
accept soarta ca pe un trofeu de aur
la un concurs sportiv primit

Marina-Raluca BACIU

Umbre

Am păşit într-un loc unde lumina venea din firul ierbii
Şi se înălţa ca un sărut la pupilele mele,
Încălzindu-mi ochii.

Pe pietre se ascundeau şoapte mute şi sterpe,
Sub pietre erau mormintele stelelor.
Şi-ţi jur pe sfintele versuri pătate pe cer,
Că era acolo un foc ce-ţi înghite venele
Ca o ploaie de vară
Şi ţi-l mistuieşte
Ca o îmbrăţişare de nor.
Când să îi respir dorinţa,
Un el s-a ridicat dintre noi
Şi cuşma-i lucea ca un diamant pe fruntea-i tare.
Îmi spunea să tot merg în jos pe râu,
Să-i beau cumpătat lacrimile
Şi să mă simt vie.
N-am ştiut ce să-i mai spun,
Rugile mele erau aspre şi reci,
Lupii mă atacau din faţă,
Cu gâtul lung ca un strigăt de zeu.

Eu sunt el cum am fost şi ieri,
Cuşma-mi străluce pe frunte,
Strig din gâtul meu lung la lună,
Când munţii mă înghit uşor,
Ca pe un lup muribund, pe coama nopţii de la firul ierbii.

Certificat

M-am născut ieri, poem,
Din pântecul mamei,
Când versuri absurde-i spuneau c-am să fiu timp şi loc.
M-am născut ca o simţire melodică şi n-aveam titlu,
Eram un vis unde tu erai o mică metaforă.

Când eram mică, rimele-mi cădeau din poală
Iar mama mi le aduna şi m-alăpta cu ele şi cu viaţă.
Grea e viaţa de poem
Să te scuturi mereu de metafore şi vieţi.

Sunt poemul mamei mele,
M-am născut şoptind, nu ţipând,

Doina POPA

Domnul farmacist

Cu un sfert de oră înainte de a intra în balia cu apă introduci un săculeţ din pânză rară, spuse Analisa, umplut cu pelin sau cu fân şi un alt săculeţ cu tărâţe. – Apa trebuie să fie fierbinte sau cum? – Săculeţele le pui în apă fierbinte, dar, când intri tu, apa să fie atât cât o poţi suporta. Trebuie să stai cel puţin o jumătate de oră. – Cam mult, o să mă plictisesc. – Da, dar la ieşirea din balie pielea ta o să fie ca de bebeluş. Deşi, nu ştiu, zău, pentru cine te pregăteşti tu atâta, George te place oricum, chiar dacă ai avea scoarţă de copac în loc de piele. – Câte băi trebuie să fac? – Timp de două săptămâni, zi de zi, de preferat seara, când nu mai ai treabă în curte. E bine ca după baie să intri direct în pat pentru că se deschid porii şi poţi răci una, două. – Maaamăăă, cum o să fac eu atâtea băi fără să mă observe ai mei? – Găseşti tu ceva să le spui… – Or să creadă că cine ştie ce boală de piele a dat peste mine! – Ei, ce să faci, obrazul subţire… murmură Analisa, clătinând capul către ea. – Păi, nu spusei tu mai înainte că nu-i cazul sa-mi fac griji prea multe pentru pielea mea? – Analisa parcă anume îmi spusese reţeta de făcut pielea frumoasă. Că pe la cincisprezece ani m-am îmbolnăvit de pelagră. Mi se jupuia pielea de pe mâini, de pe picioare, îmi era greaţă, aveam limba roşie şi un tremur în tot corpul. O femeie i-a zis mamei să-mi dea fiertură de bujor roşu. De la fiertura aia am început să vomit, absolut tot ce mâncam. Era îngrozitor. Întâmplarea a făcut că tocmai în acea perioadă, un farmacist evreu stătea la noi în gazdă. Fusese adus la muncă silnică să muncească la digul de pe Siret, atunci când toţi evreii fuseseră adunaţi cu japca de la casele lor ca să fie trimiși în lagăr. Dar chiriaşul nostru plătise la comenduire, că avea bani şi ştia să se descurce aşa că stătea la noi în gazdă în camera cea bună împreuna cu alţi doi şi cât era ziua de mare jucau cărţi. Se mai şi luau la harţă din când în când şi de la cărţile alea şi de la plictiseală. Când deschidea mama uşa la ei şi intra cu mămăliga aburind, cu farfuria cu brânză sau ouă ochi cu cârnaţi li se luminau ochii de bucurie. Farmacistul îşi freca palmele şi imediat spunea câteva cuvinte frumoase, a venit maestra, anunţa el, adică mama era maestră în ale bucătăriei. Mânca orice-i aducea mama, cu multă desfătare, minunându-se la fiecare înghiţitură. Iar când mama îi făcea cricală, de fapt nişte mămăligă amestecată cu brânză de burduf peste care turna ceapă prăjită şi smântână el era în culmea extazului şi spunea că nu mai mâncase în viaţa lui asemenea bunătate. Atunci să fi văzut exclamaţii şi mulţumiri. Nouă nu prea ne plăcea mâncare asta că ne cam făcea arsuri la stomac. Farmacistul numai ce s-a uitat la mâinile mele şi a ştiut ce am. Are pelagră fata matale, i-a spus şi i-a scris mamei pe o bucată de hârtie, albă şi frumoasă cum nu mai văzusem niciodată, cu o dunguliţă ca de aur în partea de sus ce medicamente să cumpere şi i-a spus să mănânc mai puţină mămăligă şi mai multă carne şi şuncă. Cred că am început să mă vindec numai privind la hârtia aia, atâta încredere ce mi-a dat că o să mă fac bine. Altfel eram disperată că jupuiala aia se extindea şi pe gât şi pe faţă şi mâncărimea mă înnebunea. Mă dădea mama ba cu fiertură din rădăcină de lemn dulce, ba cu fiertură de gălbenele, ba cu ţuică fiartă, mă dădea degeaba, că-mi mai potolea pe moment mâncărimile şi apoi din nou începeau să mă chinuie parcă aveam turbăciuni. Dar recomandarea farmacistului că ar trebui să mănânc mai multă carne şi mai puţină mămăligă mi-a priit de minune. Mama îmi dădea mie pulpa întreagă spre supărarea fraţilor mei mai mici care nu prea înţelegeau de ce nu mai erau ei cei preferaţi când se făcea împărţirea. Înţelegeau ei ceva, că sunt bolnavă şi de aia trebuia să mănânc carne, dar tot se uitau cu suspiciune la mâinile mamei când se făcea împărţeala şi tot se uitau la mine pe sub sprâncene, ca eu să ştiu că se simt nedreptăţiţi. De altfel, mama ne trata pe fiecare atunci când eram bolnavi. Odată se îmbolnăvise Mitică şi mama i-a făcut ceai din nu ştiu care plantă, că mama înţelegea graiul plantelor şi credea în ele şi în puterea lor de vindecare, îţi transmitea credinţa ei şi atunci când primeai cana cu ceai din mâna ei ştiai că ceaiul ăla te face sănătos. Ceaiul îl îndulcise cu miere şi Mitică sorbea din el cu multă plăcere, poate chiar era bun la gust sau poate voia să-i facă în ciudă lui Alexandru care-l privea cu multă invidie. – Bă, dă-mi şi mie, i-a spus Alexandru şi l-a scuturat un pic de umăr de i s-a clătinat ceaiul în cană. Mitică a protestat cu glas piţigăit, cu venele de la gât umflate: – De-abia mă doare şi pe mine capul şi burta şi tu vrei să-ţi dau ceaiul? Pentru mintea lor de copii era o mare bucurie să fii bolnav şi să primeşti ceai cu miere. De mine nu s-a prins ştiinţa asta a plantelor de leac. Ştiam aşa, în mare, că pojarniţa e bună atunci când eşti deranjat la burtă, că muşeţelul e bun când eşti constipat. Cred că în adâncul sufletului nu credeam în puterea plantelor. Aşa cum nu credeam în puterea descântecului, deşi vedeam pe pielea mea că îmi făcea bine descântecul mamei. Sunt atâtea plante pe lume şi pentru fiecare boală exista câte un leac pus la îndemână de Dumnezeu ca să ne vindece de rău. Şi câinii au plantele lor de leac şi se duc din instinct să mănânce din acele plante atunci când le este rău. Când farmacistul a plecat de la noi mergea gârbovit, târând paşii, cred că se şi săturase bietul de el să stea acolo închis în odaie. Stătea închis ca să nu-l vadă cineva şi să-l pârască, că nu munceşte, acolo unde se făcea digul pe Siret, că lumea e rea şi pentru un cât de mic câştig e în stare de orice. A privit albastrul cerului, apoi, când a coborât privirea, m-a văzut pe mine. Mi-a zâmbit. Eram deja vindecată. Aproape că şi uitasem prin ce am trecut. Mi-a spus: – Ia învârte-te. M-am executat imediat râzând. Aveam o rochie largă în poale, aşa că m-am învârtit cu dragă inimă, că îmi plăcea şi mie cum se vălureau poalele. Probabil că mă văzuse el învârtindu-mă prin ogradă şi admirându-mi de una singură poalele rochiei. Că altfel nu-mi explic de ce mi-ar fi cerut el să fac asta. A zâmbit şi a bătut din palme, avea degete lungi, fine, bătea din palme fără să se audă nici un zgomot şi după cât de strâmb îi era zâmbetul mi-am dat seama că era supărat. A plecat pe poartă şi dus a fost, că n-am mai auzit niciodată de el. Nu am povestit nimănui despre domnul farmacist, doar vecinului meu Titi Fripcea, doar lui i-am povestit. Când s-a întors acasă, în vacanţă şi aşa cum obişnuia, a venit pe la noi în vizită… Ei, dar să-ți spun cum făcea Titi, că mai întâi a vorbit cu mama, apoi şi cu tata când a apărut şi el dinspre ograda păsărilor, cu multă cuviinţă şi calm, ascultându-i cu interes şi abia apoi s-a apropiat de mine. Aveam pe atunci un leagăn sub păr, un fel de canapea, cam săreau arcurile alea, dar, dacă le acopereai bine cu pleduri, stăteai boiereşte în ea. Aveam lângă mine o crăcană şi pentru început am început să dăm jos din păr pere coapte, le prindeam în crăcana cu tot cu crenguţă şi apoi răsuceam repede crăcana şi luam fructul fără să cadă pe jos şi să se zdrobească. Erau nişte pere parfumate, o bunătate rară! Cât rău am îndurat mai târziu din pricina acestor pere, nu mă întreba. Cum mâncam una, muream şi înviam, nu alta, bila, ficatul nu ştiu anume ce îmi dădea o stare de rău îngrozitoare. În fine. – Ai crescut şi te-ai făcut tare frumoasă, mi-a zis Titi şi mie mi s-a făcut inima-n piept uite aşa. Se pricepea de minune la vorbe Titi. Ce, mai, era neîntrecut. Probabil pe acest fond al vorbelor lui frumoase i-am povestit despre domnul farmacist şi despre boala mea, şi despre reţeta scrisă pe foaia aia albă ca neaua cu fir ca de aur tras deasupra, ca să mă dau şi eu mare că şi mie mi se putea întâmpla oarece. Ce, numai el avea de povestit câte în lună şi-n stele? Titi a stat cu ochii în gol, a strâns pumnii până ce pielea i s-a albit la încheieturile degetelor şi nu a comentat nimic. Când vântul îşi schimba direcţia se auzea până-n sat îndemnul hei rup, hei rup, strigat de acei oameni care munceau la dig şi dormeau ca vai de lume claie peste grămadă într-o cazarma încropită din te miri ce şi mâncau de la cazan ce li se dădea să mănânce. Ce să poţi spune despre o poveste aşa de tristă?

(Fragment din romanul Luna de miere)

Mircea V. HOMESCU

Mic discurs despre cinism (…bine temperat)
„Cinism… tu ispita a tuturor inteligenţelor”
(A. Camus)

Unii cred că cinismul ar fi o mică năzbâtie care „explodează pe ţeava tunului… şi-l răneşte pe tunar”; eu nu cred aşa ceva, deoarece până azi n-am văzut nici un astfel de „tunar” care să fi „decedat” din cauza unei astfel de răni, ba dimpotrivă… tuturor le-a mers şi le merge din ce în ce mai bine.
Altora li se pare că ar fi „ultima staţie” morală către care conduce o înţelegere clară a vieţii, considerată totuşi imorală de către pudibonzii lumii.
Cinismul, ca „specificitate” de gândire şi comportare, este atribuit în mod patern atenianului Antistene (444 – 365 î.Hr.), discipol al lui Socrate şi maestru al lui Diogene; un nume mai puţin celebru, între două celebrităţi.
Ce vor cinicii, azi ca şi ieri?
Înainte de orice, sfidarea convenienţelor statuate, oarecât agresiv-zgomotoase, precum… lătratul câinilor…; şi, plecând de aici, emblema tagmei filozofilor cinici a rămas tot un câine.
Însuşi numele „curentului” cinicilor tot de la mamiferul domestic amintit, derivă (greceşte, kuon – kunos = câine).
Se mai povesteşte că cinicii sfidau multe „formalisme” social-morale ale vieţii – inclusiv „acurateţea” veşmintelor – motiv pentru care, se zice că Socrate ar fi spus lui Antistene că-i vede (sesizează) orgoliul (specific cinicilor)… chiar şi prin găurile îmbrăcămintei.
Azi, se pare că nu mai revendică nimeni – pentru sine, în mod deosebit – apartenenţa la „tagma” cinicilor; oare din motive de ruşine?
Eu nu cred că ruşinea ar fi cauza acestei abţineri, fiindcă mai… fiecare dintre noi se dovedeşte cinic, măcar de trei ori pe zi, dacă nu… de trei ori pe oră.
Din gură, însă, nu ezităm să pretindem că ne displace cinismul, ba chiar să-l condamnăm.
În care manieră „condamnăm” cinismul, se va desprinde din conţinutul acestui mic „discurs” pe care m-am căznit – oarecât – să-l temperez, dar nu atât cât am dorit, mai puţin fiindcă m-aş fi ruşinat de cinism.
De ce ne-am jena însă… de opţiunea cinică, în viaţă?; şi – în consecinţă – pe cine mai sperie azi ruşinea, ca să ne jenăm atunci când o sfidăm?
Să fim „tari” şi să recunoaştem că gafele pe care le comitem – din când în când – sunt singurele noastre fapte în care nu există nici un strop de cinism.
Ele sunt confirmarea ludic-comică a bunei noastre credinţe, atunci când ne permitem s-o expunem „văzului” tuturor; fiţi curajoşi, recunoaşteţi că aşa este.
În rest… sfidăm cu ironie; ceea ce tot un fel de cinism se poate considera.
 Să fie adevărat că, în viaţa intelectuală, consecvenţa reprezintă, de fapt, o laşă/tacită recunoaştere a eşecului; şi că, prin aceasta, ne trădăm neputinţa de a schimba „macazul” opţional şi de a re-orienta cap-compasul acţiunilor? Cineva – odată – care s-a crezut mare gânditor şi într-ale politicii (deşi n-a fost… până la urmă), zicea că îndărătul consecvenţei se ascunde teama că „renunţările” noastre abandonate ar putea fi „culese”/adunate de altcineva mai isteţ, spre a le valorifica pentru el; abia atunci am avea motive serioase să murim de ciudă; aşa că pentru a evita un atare risc… rămânem consecvenţi, chiar si în faţa evidenţelor contrare, cele mai ferme. Ce facem, deci? Mai votăm cu consecvenţa? Mai adaugă acelaşi „gânditor” şi că… fidelitatea/consecvenţa conjugală are la bază tot… eşecul îndrăznelii de a-ţi înşela perechea; pentru ca nu cumva să apară altul şi să culeagă ceea ce tu… etc., etc.
 În domeniul existenţei curente a omului, n-a dominat niciodată un echilibru stabil între preţ şi valoare, fiindcă preţul este material/funciar, iar valoarea incumbă mai ales o componentă morală/spirituală. Vreţi o dovadă ad-hoc? Azi, mai ales, dar nici altădată în prea mare măsură, oamenii n-au ştiut decât preţul a tot ce „fac” (sau produc) şi … niciodată valoarea acestor creaţii. Cel mai adesea stabilim cvasi-precis preţul, dar ignorăm – sau ne înşelăm – în domeniul valorii
 Eu, unul, apreciez enorm punctualitatea şi mă cert zilnic cu diverşi… care n-au respect pentru ea. Într-o zi, însă, mi-a zis cineva o vorbă care m-a pus pe gânduri, pe care o voi reproduce fără nici un comentariu. Punctualitatea este… un hoţ care fură timpul! Îmi place paradigma, recunosc, dar nu m-a convins… pentru a o accepta, deşi mă obsedează; ca dovadă… am şi reprodus-o
 Se zice că mai toate femeile nu au nimic de spus… dar „spun” asta într-un mod deosebit de încântător şi cu foarte mult farmec. Nici bărbaţii, însă, chiar destul de mulţi dintre ei, nu se plasează mai presus, în sfera vorbirii care nu spune nimic; dacă e să fim cinstiţi.
 Mă întreb, de multe ori, de ce e atât de multă destrămare a căsătoriilor pe lume, cu osebire în ultima jumătate de veac? Explicaţii ar fi multe; nu mă hazardez eu să le enumăr pe toate. Mie, însă, mi se pare că vina constă în „amănuntul” că – tot mai frecvent – bărbaţii se însoară fiindcă se plictisesc de burlăcie, iar femeile fiindcă au fost şi rămân mereu curioase. Ambele motive… insuficiente pentru o „întreprindere” care trebuie să dureze în timp. Din această combinaţie de motivaţii, rezultă… dezamăgirea ambilor parteneri, vis-à-vis de aventura comisă împreună; iar după dezamăgire vine dezinteresul, apoi „nevoia” de înşelare (uneori reciprocă) şi în final destrămarea/divorţul.
 S-a zis, mai de mult, că femeile ar reprezenta triumful materiei asupra inteligenţei, iar bărbaţii triumful inteligenţei asupra…; ei bine, nu e aşa precum s-ar aştepta oricine, adică… asupra materiei; este, din nefericire, triumful inteligenţei asupra moralei. Da, bărbaţii – mai ales – dar nu numai ei, reprezintă un adevărat apogeu al sfidării moralei prin inteligenţă. Poate că din aceste motive folclorul sapienţial românesc a sintagmat cum că nu e de nici un folos dacă brânza bună (inteligenţa adică) se află în burduf de câine (în slujba imoralităţii, adică).
 Pentru foarte multă lume, experienţa nu lasă foarte multe învăţăminte, deşi ar fi de dorit, teoretic. De altfel, ca şi perechea ei – conştiinţa – experienţa nu reuşeşte decât rareori să ne oprească de la păcat/fapte rele, ca să nu mai vorbesc de repetarea lor. Poate că, din aceste motive, „specialiştii” în premoniţie se interesează atât de mult de trecutul omului. Relele făptuite în trecut – cu silă, poate – le vom repeta şi în viitor, sigur – şi eventual cu o rău-mascată… plăcere/bucurie. Este cinică această abordare a problemei? Este, fireşte; dar ce-i putem face dacă… este, există adică?
 Paradox… după paradox. De câte ori suntem fericiţi, suntem şi buni; dar – ca şi cum ar dori cineva să ne întoarcă de pe drumul cel bun – nu suntem fericiţi ori de câte ori suntem şi buni. Ce am zis mai înainte pare a fi un drum cu sens unic. Oare – nu cumva – pentru stupidul motiv că, în viaţă, pentru orice faptă bună, suntem încărcaţi la preţ (un fel de TVA pentru exces de moralitate?), ceea ce ne „lecuieşte”… pe veci, să mai facem fapte bune?
 Destinul tragic al „unora” (se pare că mai ales al femeilor) ar fi… să trezească în alţii impulsul de a crea genialităţi/capodopere. Ce s-ar putea comenta? Mai nimic, fiindcă nici „experienţa” cotidiană a vieţii nu arată altceva. Ce ne facem însă… că imediat vine secvenţa paradoxală, anume că aceiaşi „stimulatori enzimatici” se dovedesc malefici… împiedicând împlinirea – în fapt – a genialităţii/capodoperelor. Asta ce mai este? Destin? Cinism?
 Tragică nedreptate ar fi comis… cineva, atunci când a hărăzit, în speţa umană, ca frumuseţea adevărată a chipului să se isprăvească „acolo” (adică la acela) unde intelectualizarea (de ce nu înţelepciunea?) stăpâneşte şi grăieşte prin trăsăturile celui în cauză. Să fie de vină faptul că spiritualizarea întru înţelepciune (inteligenţă) implică o trudnică crispare a chipului – reflex al încordării fiinţei întregi – îndepărtând astfel de pe chip liniştea serenă, cu care rimează… frumuseţea? Sau, poate, fiindcă intelectul are – în heraldica lui – o concentrare a trăirii (unii îi zic exagerare), care perturbă echilibrul armonic al oricărei frumuseţi? Mai simplu vorbind, să fie înţelepţii… ne-frumoşi?
 Legea unui anume fel de paradox, care domină în acest secol pe care ne pregătim să-l trecem în arhiva trecutului, ne-a făcut, pe tot mai mulţi, să ne jenăm cumplit… de propriile virtuţi. Şi asta fiindcă în viaţă ne întâlnim – tot mai rar, la tot mai puţini semeni – cu virtuţile. Lege… a devenit imoralitatea, păcatul şi mârşăvia. Iar, cum ne place să fim la fel ca ceilalţi – respectiv să nu ieşim din gloată – ne jenăm să mai părem cuiva… virtuoşi. Cu vremea, ajungem să pierdem chiar exerciţiul virtuţii, al cinstei şi al moralităţii. Aşa se face că însăşi conduita firească, cea „de toate zilele”, ajunge să fie ne-firească, afectată, firescul rămânând, dar şi devenind, prin singularizarea implementării în existenţa curentă, o biată excepţie… virtuoasă. Iată cum cădem din paradox în paradox; ne jenăm să ne recunoaştem virtuţile în speţă conduita firească, neafectată), trezindu-ne la un moment dat că înlocuim firescul cu afectarea, cu preţiozitatea. Pentru ca în final – printr-un fel de extrapolare – fiindcă acest ciclu al decăderii duce la un anume final – ajungem să echivalăm conştiinţa cu… laşitatea, conştiinţa rămânând doar o deplorabilă „firmă” plasată la intrarea în edificiul fiinţei noastre, aşa cum îi trăim existenţa; o firmă înşelătoare, bineînţeles, care corespunde „interiorului”… dubios ca şi firma.
 De când omului a început să-i fie frică de el însuşi – refuzând a se mai cunoaşte şi aruncând în sub(in)conştient tot ce nu-i convine – spaima faţă de obşte/societate a luat locul moralei, şi, prin asemănare – frica de Dumnezeu a luat locul iubirii, devenind „motivaţia” religiei, aşa cum este „pricepută” ea azi, de către o mare parte din omenire. Toate aceste metamorfoze/sublimări defulante, colorate afectiv „în albastru”, de către sistemul nostru opţional/evaluant, nu rămân însă nesancţionate; astfel că refulările, înghesuite în subsolul persoanei, clocesc intens şi răbufnesc în „viaţa” din care au fost izgonite, cu o nebănuită violenţă şi putere de dinamizare a acţiunilor. Tot ce cloceşte în minte răbufneşte în trup; dar noi n-am înţeles, încă, acest mecanism, cu destulă claritate. Trupul păcătuieşte o dată, şi cu asta se stinge „energia” reacţiei. Sufletul, însă, păcătuieşte într-un „lanţ” prelung, seriat, prevăzut cu prea multă perfidie. Trupul se purifică… păcătuind; sufletul… niciodată, fără „sublimare” De ispită nu scapi decât supunându-i-te. Încercând să i te opui, îţi otrăveşti sufletul… nu cu altceva, decât cu dorul după ceea ce ai refuzat odată. Toate acestea se petrec deoarece atât minunile, cât şi păcatele se produc în mintea omului şi nu în trupul lui. Chiar şi Biblia ne învaţă – într-un mod apropiat de cele mai sus expuse – că nu e păcat „ceea ce bagi în gură, ci ceea ce scoţi…”(vorbe, idei); şi tot Biblia (Romani, VII, 15-24) zice că legea păcatului e mai „tare” decât dorinţa cea bună a omului. Să nu se creadă că fac apologia păcatului; încerc doar motivarea neputinţei de a-i rezista… fără să-l experimentezi(?!) într-un fel oarecare. Ar putea fi vorba de cinism şi într-o astfel de optică?
 Oameni buni (buni, oare?), fiţi – măcar o dată – sinceri şi recunoaşteţi că dăruiţi, cu elan, mai ales… ceea ce nu vă trebuieşte; n-am zis ce vă prisoseşte, fiindcă, dacă-ar fi după noi, niciodată nu ne-ar prisosi… nimic, indiferent „cât” am avea, din orice. O altă faţă a problemei ar fi să dăruieşti din ceea ce abia dacă ai, cât de cât. Superlativul, însă, este să dăruieşti… din ceea ce nu ai (vezi Michaux şi Steinhardt), paradox prin care dăruind ceea ce nu ai, dobândeşti şi tu. Să nu fim sceptici, se poate şi aşa. Despre partea iniţială a paragrafului, adică „darul din ce nu-ţi trebuie”, voi zice doar o vorbă, anume că un astfel de dar este „prăpastia generozităţii/dărniciei.
 Personalităţile/oamenii de excepţie – nu neapărat geniile – ascund o discrepanţă decepţionantă între ceea ce fac (motivul individualizării, genialităţii) şi ceea ce sunt (conduita zilnică). Iar, ca o inechitabilă compensare, mediocrităţile domeniilor pe care lumea le divinizează (domeniile, nu mediocrităţile sunt divinizate!), au o comportare cotidiană plină de farmec, apetisantă, care cucereşte şi impresionează. Despre o atare excepţie – să luăm, de pildă, un poet desăvârşit – un critic maliţios spunea cândva că pune în opera scrisă poezia pe care nu se pricepe deloc s-o „trăiască” în viaţă. La antipod se află poetul mediocru, care „trăieşte” în cotidian farmecul poeziei pe care nu e în stare s-o scrie. În atare conjunctură de situaţii, să fie vorba tot de o abordare cinică a interpretării? Să fie uneori chiar şi destinul… cinic?
 Pentru omul contemporan – sufocat de revărsarea informaţională la care este supus printr-o violentă agresiune mintală – a devenit o autentică dramă paradoxul/dilema de a şti mai mult decât crezi că ştii (nu invers, precum se întâmplă de obicei), vis-à-vis de ipostaza de a şti mai puţin decât ai vrea (sau ar trebui) să ştii. Aşa cum pe unii îi deprimă dilematica incertitudine – mai înainte formulată – pe mine mă năuceşte de-a binelea; înot – cu disperare – în oceanul informaţional care mă înconjoară, numit viaţa mea intelectuală firească, fără a şti dacă ştiu tot ce-ar trebui să ştiu. Singura certitudine pe care o am – acum la peste şase decenii de „prezenţă” în viaţă – fiind aceea că nu cred şi nici nu simt că ar fi prea mare diferenţă între ceea ce ştiu şi ceea ce… cred că ştiu. Întreaga viaţă am consacrat-o acestui realism… lucid, autoevaluant.
 Deşi trăim într-o epocă în care imaginaţia, utopiile şi ficţiunile ne asaltează existenţa şi preocupările, ne rămâne totuşi o mângâiere; anume aceea că adevăratul mister al lumii şi vieţii se află în cele văzute şi nu în cele închipuite. De aceea nu pot pricepe de ce ne captivează atât de mult producţiile „s.f.” care, în nici un caz, nu pot depăşi, în materie de mister, ceea ce ni se întâmplă nouă clipă de clipă şi, pentru care mister, nu avem explicaţii plauzibile… nici măcar 5%. Când vom avea o viziune pragmatică faţă de „misterele” trăite, şi când vom renunţa să ne mai drogăm cu mistere „artificiale”… create de neştiinţa noastră?
 A trebuit să schimb prefixul vârstei pentru a înţelege tot ce m-a stânjenit mai mult, de-a lungul anilor…, greşelile mele din trecut: greşeli cu obsesia cărora… am început să îmbătrânesc. Cât de mult aş vrea să fiu crezut atunci când afirm că… dacă vrei să întinereşti, cu adevărat, n-ai decât o singură cale, să repeţi nebuniile tinereţii; nu poţi, înseamnă că nici să mai „întinereşti” nu poţi. Fiindcă… atenţie, nu spun vorbă fără acoperire, marea taină a vieţii în temeiul căreia „privim” spre tinereţe, este aceea că singurul lucru pe care nu-l regretăm niciodată, în adânca noastră intimitate… sunt „greşelile”. Rămânem, tot restul vieţii – pentru ele – cu o duioasă nostalgie. Mai au şi alţii astfel de sentimentalisme faţă de un anume trecut al lor? În ceea ce mă priveşte, nu sunt convins că am reuşit să scormonesc destul de adânc în mine, pentru a putea găsi justificări raţionale. Poate că nici nu le simt nevoia. Este destul că eu simt tot ce am spus; n-am nevoie să ştiu (cu raţiunea) dacă e aşa, sau altfel.

* * *

Fiindcă am făcut deja o mărturisire, am să închei tot cu o mărturisire. Opţiunea cinică a evaluărilor a fost o prezenţă mereu în viaţa mea. A fost tentaţia cea mai constantă din gândurile mele, împotriva căreia am încercat – mai puţin constant decât mi-a stat ea în cale – să rezist. Mărturisesc însă că nu-mi dau seama dacă am făcut acest lucru destul… sau prea puţin; sunt sigur însă că „prea mult” nu l-am făcut, în nici un caz… dar nici n-am dorit să peţesc acest „prea mult”. Morala din mine, pe care mi-am „zidit-o” singur, îmi spune că exact atât a şi fost necesar; iar pentru viitor, poate că nici măcar atât.

Dixi et salvavi animam meam.

Camelia Manuela SAVA

UN NUME DE POET CE ATÂRNĂ DE UN FIR DE PLUMB…

Iubit de unii, hulit și neînțeles de alții, receptat cum se cuvine de critici, recitit, comentat sau recitat aiurea de diletanți, abuzat prin repetare, George Bacovia a fost încă de la debutul său din 1916 cu volumul Plumb, un poet condamnat la ne-pieire. Deși el s-a simțit ca un poet „damnat” și și-a asumat, în mod voit sau nu, acea ipostază a damnatului, prin viața modestă, bolnăvicioasă pe care a dus-o, nu a conștientizat niciodată că numele său va intra în cartea dulce, senină, de „aur” a poeziei românești, odată cu starea indusă de un suflet hipersensibil, completând astfel tabloul simbolismului european cu atmosfera-i specifică – „bacoviană” – care a crescut postum ca un făt-frumos din basme. În cei aproape 100 de ani care se vor împlini în curând de la debutul său, poezia lui George Bacovia își construiește un destin miraculos și necesar: fără bacovianism am fi fost săraci, am fi avut o viață searbădă și incoloră.
Puțini sau mulți, critici sau lectori, iubitori de poezie sau nu, vom înclina cu toții să credem că „Micul Iorgu” (așa cum spun exegeții operei și biografiei bacoviene că era numit în familie, semnându-și primele versuri V. George, în revista „Literatorul”, condusă de Al. Macedonski, sub îndrumarea căruia și-a format condeiul, la sfârșitul secolului al XIX-lea) va fi un poet singular, contrastând în mod evident cu ceilalți confrați, ba chiar eclipsând, într-o oarecare măsură, curentul simbolist de la care se revendică, fiind o voce inimitabilă între simboliști.
Copleșitoare în unitatea sa, valoroasă ca expresivitate și muzicalitate, având un morb al geniului, dar și o anume morbiditate ce poate influența ușor sufletele maladive, nostalgice, introvertite, poezia lui Bacovia, discretă ca volum, dar pulsatilă ca o sepia ce se mărește prin sine însăși, volatilă, parfumată și sonoră, ne încântă și azi, rămânând proaspătă și acordându-ne coardele sensibile la plânsul lumii pe care poetul îl iubește și pe care îl rescrie, cântându-l cu o ușurință suprasenzorială, neomenească.
Dacă i s-ar putea reproșa pe alocuri scurtimea poemelor, facilitatea sau superficialitatea versurilor, majoritatea poeziilor fiind bi-catrene (Plumb, Amurg de toamnă, Negru, Melancolie, Singur, Trudit, Amurg de iarnă, Altfel, În grădină etc), unele având trei catrene (Amurg, Tablou de iarnă, Amurg violet, Pălind, Note de toamnă, Alean, Amurg antic, Pulvis, Cuptor, Plumb de iarnă etc), foarte puține poeme fiind lungi, cu respirații filosofice, am putea să afirmăm și să demonstrăm că, de fapt, Bacovia nu-și propune o anume filozofie, o poezie conceptuală, de substanță, ci poezia bacoviană e o stare. O „stanță burgheză”, o pată de culoare, un vis, o durere, un suflet. Nimic mai mult. De aici toamnele înghețate, cu ploaie abundentă, degradantă (în Note de toamnă, Vals de toamnă, Nervi de toamnă, Monosilab de toamnă, Amurg de toamnă), cu ierni fanatice, aiuritoare, cu vise absurde (Plumb de iarnă, Amurg de iarnă, Tablou de iarnă, De iarnă), cu dorințe uitate în primăvara dureroasă, nimicitoare prin crudul ei, prin verdele ei sublim (Nervi de primăvară, Note de primăvară, Spre primăvară), cu arșița sufletească dată de toriditatea unui anotimp imposibil de iubit (Cuptor). Poezia bacoviană simetrică și egală cu sine se alcătuiește într-un corp geometric poliedric, cu aceleași culori și tonuri și refrene imperturbabile, cu o voce lirică unică ce răsare mereu vie, mereu ușor de recunoscut.
Clarobscurul, înserarea, întunericul cu sentimente difuze și o coloristică fanatică, neliniștită prin faptul că e neschimbătoare, nepieritoare în fixitatea ei, adorată de poet, predomină lirica bacoviană, făcându-ne la rândul nostru să ne luminăm în transcenderea de la zi la noapte prin picturile de scurtă respirație a amurgului poetic în poeme ca: Amurg, Amurg de toamnă, Amurg violet, Amurg de iarnă, Seară tristă, Amurg antic, Oh, amurguri.
Nimic înțepenit, totul e trecere, totul e curgere: o undă de melancolie dureroasă, fără a fi fals legată de nevroză, de apăsare sufletească, ci mai degrabă o bucurie mascată a culorilor tari asemenea vinului vechi: violet închis, roșu de sânge, argintiu, pentru că apusul amintește de transcendent, de o ocolire a vieții, de un popas unic, de moment, ca oricare fapt de viață ce va fi apoi spre veșnicie: învinețit poetul își doarme somnul „în cimitirul violet”, neștiind că noi, mai târziu, îi vom iubi și prețui ființa de hârtie pe care și-a colorat sufletul în alb, în negru, în gri…
Șoaptele se transformă în strigăte de disperare, povestea vieții se conturează scheletic pe niște piloni nefisurabili, construiți cu ardoarea unui poet ce renaște cu fiecare vers, cu fiecare titlu scurt, monosilabic uneori, nevrotic alteori, prin poeme stridente, poeme de respirare scurtă, în care nu găsim nicio hibă, nicio notă falsă sau nepotrivit aleasă: Plumb, Gri, Rar, Cu voi, Lacustră, Moină, Noapte, Liceu, Pastel, Decor, Negru – toate laolaltă sau rând pe rând devenind picuri de culoare și muzică într-un univers sufletesc aparte: acel „sfârșit continuu” de care vorbea Ion Caraion. Și dacă i s-au reproșat prea multe slăbiciuni sau anumite incongruențe cu spiritul veacului, dacă a fost considerat maladiv și depresiv, nu am putea accepta această poziție fiindcă lirica bacoviană este a ploilor care sunt un paliativ, a unui plumb ce ne așteaptă pe toți la un moment dat al vieții noastre care are cotituri nebănuite, urcușuri și coborâșuri, toți ne vom da seama că amurgul orașului ne va înghiți hulpav, că parcul ce aruncă-n havuzuri irizări nemaiîntâlnite ne va lumina sufletul bolnav de prea mult suflet.
Și azi, când nu putem face decât să-i urmărim revărsarea acelui preaplin sufletesc în simetrii robuste, fascinante, recitându-i fără încetare creațiile, vom regăsi acea simbioză între poezie și muzică în exemple ca Decembre, Monosilab de toamnă sau Singur, Note de primăvară, Nervi de primăvară etc.
Titluri repezi se succed sub ochii noștri întrebători: oare așa a fost? Oare așa să fi fost poetul? Oare așa să fi simțit poetul sub plumbul orașului ce a vegheat cu zidurile lui tainice cuvântul ce s-a născut în rime, pornind mereu de la capăt lupta cu inerția, dar de fiecare dată mai viu, mai secătuitor, mai violent, mai sonor? Poezia însăși ne spune cum a visat, cât a iubit, ce a simțit, cum a adormit cel ce și-a tras peste pleoape negrul, noian de negru.
Ninsoarea, frigul, fanfara, valsul, serenada, marșul funebru, vântul, furtuna, nimicul, norii, cimitirul, parcul, singurătatea, pianul, somnul, coroanele, moina, galbenul, fecioara, corbul, umbra, boala, oglinda, cadavrul, golul, verdele, nervii sunt ecouri ce reverberează ca un nou requiem. Un om e o ființă cu ochii mari, cu mâinile vibrânde, cu pași iscoditori, cu sufletul arzând continuu, plângând continuu, trăind și suferind între două repere – alpha și omega, nașterea și moartea, începutul și sfârșitul, dar un poet ce e? Răspunsurile ar fi variate, ca o gamă reluată de guri diferite, cu aceleași note în final…
Un poet ca Bacovia e cel care atârnă greu cu poemul în brațe, atârnă de un fir de plumb, lăsându-ne pe retină impregnată o hartă a visurilor sale, a stărilor sale, între a fi și a nu fi…