Propoziții pretențioase – Ahtiază
Coabitare, ne coabitare….
Nelu le-a suportat vecinătatea și din pricina zidurilor inexpugnabile, și din a porților uriașe montate în capătul drumului ce se oprea exact în ele. Astfel că nu ni se puteau împotrivi când am cerut acces la cele trei sferturi de parte a acoperișului din spate. Fiul Ionicăi de la Bălăceanu, zâmbăreț, ne-a aieptat pe unde și cum. Apoi ne-am scurtat cărările cum am știut mai bine: o scară dincolo de gard, alta înăuntru. După tot aranjamentul din preambul, ne-am pus la ajustat fiecare căprior. La primul am rașchetat cu drujba lambriul ieșit vreo patru centimetri peste nivelul lui. Următorii…. Tocmai că primul avea concavu-n vintre și a necesitat o șmecherie: un adaos pe lângă. Însă o aliniere perfectă e de domeniul imposibilului. Nu aveam cum realiza până când n-am prins primul rând de scânduri, primul tronson de patru metri. Clădirea își restrângea lățimea și ajungea cu doi metri mai mică, acoperișul torsionându-se. ,,Pomana” oferită în față – panta agreabilă și lină – se transforma în supliciu și nesiguranță în zona opusă. Un fel de stai dacă poți. Și-am stat. Și ne-am copt. Și alții. Într-o doară ne-am aruncat privirile către casa vecină, vizibilă cu totul. Gardul de plasă, cu ochiurile ,,belite” și la unul și la altul, mai că nu se observa, mai ales de la distanță. De aceea n-a putut ascunde pălălăile de foc ce se stârniseră exact în fața casei vecinului, aproape de colțul ei, sub un cazan. Nebunie de oameni duși la culcare, cu focul sub țuica în facere. Am sărit, ne-am trezit agățați de sârma ghimpată, înțepați, precum masa aheeană la Troia, am făcut un cordon viu de la cișmea, am umplut gălețile și le-am descărcat cum am știut până au sosit pompierii. Până a ieșit proprietarul, buimac, incendiul fusese stins. ,,Ce, cum…” le-a adresat nedumeririle sale, aiurând…. ,,Mă nene, ardeați ca șobolanii-n casă și lua foc și Nelu, și nea strungarul de la Igo!…”. Și-am mai pus în minte că poate România să ,,ajuneze” de atâta populație țigănească și prin ajururi, deh, ale plasei ochiuri, se puteau strecura spre Flămânda câteva limbi de foc să-i cam piară sămânța…. S-a limpezit totuși atmosfera, deși a persistat câteva zile damful de arsură, răzlețit de vânt în toate direcțiile, aiestei nații neatingându-i-se niciun strop de adn, numai nouă mirosul, preferând fumul în detrimentul miasmelor de fecale și mucegai ce aveau liberă trecere de dincolo de garduri. Am terminat. Depozitul de biciclete și butelii a devenit sigur după încheierile lateralelor, ale crestei. Ajunsul la final nepunând capăt vizitelor de lucru. La intrarea principală ne aștepta încă o provocare, încă o serie de remedii, un ajustaj general acoperișului de garaj. ,,Ajutați-mă, fraților, că mă plouă. Ați văzut, v-am arătat și în spate, la depozit, mi-ați acoperit și WC-ul. Nu mă lăsați!” Cum numai o asemenea gazdă putea să ahtieze după prezența noastră pe bătătura-i, refuzul ar fi venit ca o leucă-n cap. Nu simplă doleanța, dar ce lucrare ni s-a propus care să fi fost foarte puțin solicitantă? Niciuna. Garajul…. Un paralelipiped regulat până la acoperiș. Acoperișul… o ciudățenie, dată fiind utilitatea construcției: adăpost pentru mașină. Și, cum povesteam, cel puțin în ziua de vizită pentru nuntă sau chiar înainte – gravitează câteva planete răzlețe prin universul cerebral, la fel de nedescoperite ca mult așteptatul ,,pământ” de dincolo de Pluto -, atelier pentru mici comenzi de mobilă – mici dintr-o singură privire: cantul se lipea încă sub căldura fierului de călcat. Revenind, trei părți abrupte mărgineau fața și cele două laterale. De la o pătrime de lungime de la ușile de acces, dulgherul aiurase. Respectase modelul laturilor descrise….
