Spații culturale nr. 36 (2)

Doina CERNICA

Urcând şi coborând la Zeus

Urcam pe firul alb al şoselei prin nesfârşite păduri de măslini. Glasul lui Florin, tovarăşul nostru de drum de la Kourkounis Tours, deschidea cartea cu miturile şi legendele Greciei Antice din copilărie, aducându-mi în faţă, după portretele lui Homer şi Cronos, o scenă pe care nu mă săturam să o cercetez. Reproducere a unui basorelief din secolul doi î. Hr., ea îl înfăţişa pe Zeus prunc aşezat pe o tulpină de viţă de vie totuna cu bucla ancadramentului pietros al unei intrări, sorbind din deschizătura cornului ca dintr-o farfurie adâncă, ţinută de o nimfă blândă, laptele dulce al caprei Amaltheia, în vreme ce în spatele lui, în prag, Pan, el însuşi copil, cânta cu foc din nai. Ocrotitoare, coroana viţei de vie cuprindea la rându-i un cuib cu puişori ciripitori spre care se înălţa tăcut un şarpe, precum şi o pasăre care asculta vrăjită naiul. Nu ştiu sigur dacă această formă arboroasă mai există şi astăzi sau dacă scăderea precipitaţiilor nu a dus şi aici, ca în Santorin, la cultivarea ei ,,în coş”, cu partea lemnoasă învârtită împletit, ca să apere strugurii şi de secetă, şi de vânturi, în schimb am aflat că urmaşele Amaltheii împreună cu ovinele insulei au fost chemate la judecată pentru dezgolirea culmilor prin păşunat excesiv şi condamnate la împuţinare, astfel că în ultimii cinci ani numărul lor s-a redus programatic la o treime, rămânând doar 50-60 de mii.
Maşina înainta, avionul, aş fi putut spune privind în jos serpentinele subţiri, ca un mosor de aţă desfăşurat în volute strânse pe coasta muntelui, Florin îşi continua povestirea, cu Rhea însărcinată fugind de Cronos, soţul care îi înghiţise ceilalţi nou născuţi de frică să nu crească şi să-l detroneze, să nu-i ia puterea cum el însuşi i-o luase tatălui. Din când în când o zăream cu coada ochiului plutind prin dreptul nostru cu aripi mari, ca ale morilor de vânt. Morile de vânt, peste zece mii, făcuseră celebru Platoul Lasithi spre care mergeam, pământul fertil, grădina insulei la 840 m înălţime, înconjurată de munţi şi de satele lor. Acum mai mult obiectiv turistic şi ruine, acestea nu se bucură de interesul localnicilor nici după ce statul a oferit câte 500 de euro pentru repunerea lor în funcţiune: preferă să-şi ude culturile apelând la pompe cu motorină. Este una din puţinele unde amărui pe care le detectez în informaţiile pe care ni le dă despre Creta, de care giurgiuveanul Florin Stănişteanu este îndrăgostit. O alta priveşte drumul spre Ierapietra, cel mai sudic oraş al Europei, tot în lucru, mai exact ritmul lent în care înaintează, încet, încet, pe care o contracarează cu un zâmbitor ca să trăieşti o sută de ani şi o risipeşte cu descrierea pieţelor volante care săptămânal blochează şoseaua câteva ore, fără ca nimeni să se supere, deoarece grecii consideră că banii daţi pe legume, fructe şi cereale în supermarketurile de tip Kaufland, Lidl pleacă din ţară, cei daţi aici, pentru produsele de pe platou, rămân.
Coborâm la 900 m, soarele torid intensifică mireasma plantelor zonei, cu salvia, purificatoare a aerului, deasupra tuturor. Maşina rămâne în parcare, lângă un autocar care a adus excursionişti francezi şi altele, puzderie, cu ruşi, Florin, pe terasa tavernei plină de turişti care prind curaj sau îşi refac puterile cu plăcinţele cu miere şi brânză şi cu sucuri proaspete de portocală, noi, pentru Diktaion Antron, la intrarea în situl arheologic, putem alege drumul mai anevoios, din dreapta, prin pădure, sau pe cel din stânga, cu dale rare de piatră, însă mai uşor de parcurs, fie pe jos, fie, în special pentru plăcerea copiilor, pe spinarea măgăruşului.

Nu vreau să-mi închipui cât de dificil poate fi drumul prin pădure, dacă acesta îţi provoacă vertij numai după câţiva metri, cu peretele muntelui într-o parte şi hăul în cealaltă, bătut de raze de foc în creştet. Geanta mea are greutatea unei valize pregătite în caz de refugiu, eu am o sută de ani, abia mă târăsc în arşiţa supremă a verii în Creta. Cu aripile lipite cu ceară ca ale lui Icar, Rhea ar fi rămas cu umerii goi şi ar fi trebuit să urce cu un pas înaintea noastră, lipită de stâncă la fiecare întâlnire cu un măgăruş, abia reuşind din pricina sarcinii aproape la termen, dar susţinută, însufleţită de gândul salvării copilului. Ezit înainte de a o urma, la 1025 m, în întunericul şi frigul Peşterii. Cred că diferenţa este de vreo 30 de grade, dar e îmblânzită de soarele adunat la urcuş, în schimb noaptea e şi mai adâncă în lumina scăzută a lămpiţelor care, împreună cu o coardă, ne orientează coborârea alunecată a celor peste 150 de trepte, aici brumate, dincolo îngheţate. Încercând în van să faci distincţie între adevăr şi iluzie în spectacolul care îţi taie respiraţia al stalactitelor şi stalagmitelor, între mantia împietrită a lui Zeus de pe bolta lacului şi materia lichidă în care a fost scăldat la venirea pe lume pruncul Rheii, străduindu-te zadarnic să desparţi clipocitul real de cel mental al izvorului lacrimilor lui, nu poţi scăpa nici de grija menţinerii echilibrului pe colţii de stâncă ai înaintării pe traseul principal al vizitei, aşa cum l-au gândit cei care au amenajat-o şi au deschis Diktia turismului. Toţi suntem umbre vii, în mişcare printre crestele şi gropile imprevizibile ale umbrei ei fosilizate, alveolă gigantică izbucnită de pe celălalt tărâm în făptura munţilor Dikti şi Sarakinos din estul Cretei. Cu aparatele de fotografiat care preschimbă şi stalactitele şi stalagmitele în fulgere şi care deseori înţepenesc rândul înainte ca să-l mai despletească şi să-l mai resfire încă o dată, nici urcuşul nu e mai simplu, ochiul cerului din gura peşterii părând când aproape, când de neatins în această viaţă.

Dar iată că vine şi clipa, simţită o vreme ca în prelungirea unui vis, nici în somn, nici în trezie, când sprijinit de zidul-belvedere de la ieşire, aştepţi întâi să se liniştească bubuitul asurzitor făcut de apărătorii copilului divin, deopotrivă cu bătăi în scuturi, cu sunetul instrumentelor muzicale şi cu tropăitul care a generat dansul cretan, să nu i se audă nici jalea depărtării de mama şi nici râsetele jocului cu micuţul Pan, ca să te bucuri de priveliştea cuprinzătoare, blând însorită a Platoului Lasithi, o mare verde, pulsând de seve, sub cerul albastru. Şi totuşi, cum a putut să nască Rhea în bezna rece din care tocmai am venit? Cum a crescut Zeus în noaptea şi gerul ei? Ce anume l-a făcut atât de fericit aici, încât aici să o aducă pe Europa ca să-şi trăiască mierea iubirii lor? Va fi fost Diktia în incomensurabilul timp mitic o parte a tărâmului nostru, a roditorului podiş? Vor fi fost lumina şi căldura ei un efect al fericirii? Al fericirii maternităţii împlinite a Rheii? Al fericirii copilăriei trăite inocent, şi de aceea desăvârşit, de Zeus? Al fericirii dragostei împărtăşite care a zămislit poporul cretan?
Reîntoarse în murmurul comerţului care precede intrarea în sit, atrasă de un cort mai modest, ating uşor punguţele de ţiplă cusute cu mâna, ca nişte amulete fragile pline cu misterioase frunze verzui şi ace cafenii şi îmi amintesc povestea lui Florin despre deosebitele plante de pe vârful munţilor Cretei, a căror recoltare anevoioasă cere câtă disperare, atâta credinţă în efectul lor miraculos. Ce plăcere să simţi aroma pe care o împrăştie sub căldura degetelor, chiar şi aşa, închise în capsulele străvezii, aceste surori ale lor, probabil dintr-o zonă mai accesibilă! ,,Diktamus spesial tea from mountaines Crete” scrie stângaci pe manşeta de hârtie. Cumpăr fără să comentez, nu e încrederea prima condiţie?! Uitate apoi în husa aparatului foto unde le-am pus ca să nu le sfărâm din nebăgare de seamă, mă însoţesc la întoarcere şi la oprirea la morile de vânt. Zidiri cilindrice stranii, tăcute şi fără aripi, se înşiră cu zecile, cu sutele pe terasa de piatră. Când mă hotărăsc asupra unghiului din care vreau să le surprind imaginea, din cutia de catifea se revarsă, ca nişte lacrimi foşnitoare, ierburile de leac. Vreau să mă întorc să-mi caut aparatul în maşină, dar sunt ţintuită lângă stâncă de un vârtej neaşteptat de vânt, un soi de tornadă care se desfăşoară întâi pe orizontală, umflă apoi un cer de pânze de corăbii pe roţile ruginite ale morilor şi purtând-o pe spinare pe prinţesa feniciană, ,,frumoasă ca o zeiţă nemuritoare, pe numele ei Europa”, urcă mai puternică şi mai strălucitoare decât un trăsnet către Peştera lui Zeus.

Cornel UNGUREANU

Simion Dima şi ai săi

Ne e greu să înţelegem transformările scrisului românesc din ultimii şaizeci de ani, dacă nu ne oprim cum se cuvine asupra culturii pe care „noua societate”, o cultiva cu atâta insistenţă. Scriitorul aparţinea noii aristocraţii. El dădea imagine artistă comandamentelor omului politic; el scria sau rescria istoria de care avea nevoie clasa politică. Ce putea visa un tânăr al anilor cincizeci care nu venea dintr-o familie cu trainice rădăcini în „cealaltă lume”, decât să devină scriitor? Să pună în valoare discursul celor de sus prin arta, prin talentul lui? (Alt cuvânt magic: talentul). Simion Dima şi soţia sa, Valentina Dima, nu erau încă, la începutul anilor cincizeci, scriitori. Ei aparţineau unei generaţii literare care a trăit într-un anume fel literatura: cu mare iubire. Erau jurnalişti şi, în Banat, jurnalişti de vârf. Erau jurnalişti, dar cu o participare vie, uneori intensă, la viaţa culturală a Banatului. După anii bucureşteni, cu stagii la reviste importante, Simion Dima va prelua, mai întâi, conducerea sectorului cultural al ziarului judeţean din Timişoara, loc de seamă pentru publicistica tinerilor scriitori. Trecerea la proză a celor doi e legată de relaxarea vremurilor. Dar cu o fidelitate reală faţă de colegii lor care au trăit iluziile creaţiei literare în anii cincizeci, şaizeci. Putem să credem, având în vedere numărul cărţilor care îi vor apărea în anii optzeci, că Simion Dima a abandonat în sertare pagini de proză, versuri, exerciţii literare. Când la Timişoara se înfiinţează editura Facla (la începutul anilor şaptezeci), iar Simion Dima devine directorul editurii. Preocupările mai vechi pentru istoria culturală, pentru valorile literare ale locului îl leagă de „clasicii” Banatului cultural, pe care îi editează şi reeditează. Victor Vlad Delamarina, primul poet dialectal important al românilor, e editat de Simion Dima, ca şi paginile timişorene ale lui Camil Petrescu. Dacă directorul editurii a intrat în dispute cu scriitorii locului cu privire la selecţia apariţiilor, apelând la personalităţile sigure ale istoriei culturale, prozatorul Simion Dima a ştiut a transcrie în prozele sale traseele sale de jurnalist. Pe multe pagini din povestirile volumului Urmele duc la Nera sau din romanul Mielul negru descoperim voinţa de a se transcrie, de a aşeza în roman amintirile sale din liceu sau din viaţa de gazetar. Scrie versuri pentru copii sau vii pagini de memorialistică. Fiica sa, poeta, eseista, Simona Grazia Dima i-a publicat după moarte poezii – numeroase. Vibraţia poeziilor arată că Simion Dima a scris mereu literatură, uneori chiar împreună cu soţia, ale cărei cărţi proprii ar merita atenţia noastră. Desigur, a început şi ea cu un Anotimp de aur, reportaje, ca să continue cu proze (Stânca tarpeiană, 1975. În căutarea Penelopei, 1978), cu poezii pentru copii. Nu ştiu dacă Simion şi Valentina Dima, fixaţi la Bucureşti după 1990, au mai publicat cărţi. Nu ştiu dacă poeziile lui Simion Dima au fost adunate într-un volum. Ar putea fi o carte importantă despre uzura unui scriitor naufragiat într-un timp rău al scrisului. O carte despre însingurare, senectute, agonie şi moarte. O concluzie privind un timp al scrisului.
Foarte vizibilă a devenit, în Bucureştii succeselor optzeciste, Simona Grazia Dima, atât ca poet, critic literar, eseist. Era vizibilă încă din Timişoara anii optzeci, şef al cenaclurilor studenţeşti, lider real al momentului tânăr. Născută în 1958, debutează în Caietele debutanţilor ale Editurii Albatros (1980-1981), iar în volum separat în 1985, cu un titlu care îi va defini scrisul: Ecuaţie liniştită (1985). Următoarele cărţi, Dimineţile gândului, Scara lui Iacob, Noaptea romană, Focul matematic, Confesor de tigri, Dreptul rănii de a rămâne deschisă alcătuiesc o constelaţie guvernată de titlul primului volum. Luciditatea, uneori anagajantă, devoratoare, aşază în reţele simbolice temele generaţiei, vizibile mai ales în Scara lui Iacob. Tânăra poetă, eseistă, comparatistă Simona Grazia Dima nu mai scrie, totuşi, conform decalogului optzecist. Şi nici matura, lucida sau hiperlucida autoare. Îşi trăieşte, în versuri sau în critică, ecuaţia liniştită a vieţii-în-literatură. Şi a a scrisului.

Simona-Grazia DIMA

Câteva gânduri despre ceea ce vrea
doar să pară

Sunt oameni care te pot înşela cumplit: par nişte intelectuali autentici, afirmând, implicit, că totul a fost văzut, înţeles, decantat. Lejeri în conversaţie, eleganţi, ei acoperă totul cu spumoase replici, cu vederi de sus, panoramice. De departe, ei dispreţuiesc o ţară, o epocă, un curent literar, o personalitate politică, un director de bancă, o vedetă, un geniu. De aproape însă, îi vezi, când îi urmăreşti fără să te observe, prea prinşi de ceea ce fac (moment în care principiile nu mai contează), cum se ploconesc, pentru un mărunt folos personal, în faţa oricui care ar putea să-i ajute (a se citi „să le fie de folos”), de pildă, o secretară ignorantă, care trăieşte cu ochii aţintiţi la OTV şi tremură din pricina vampirilor cu care crede, cum au învăţat-o surse ieftine, că se întâlneşte zilnic pe stradă; ei, bine, ei o flatează cum că ar fi o împărăteasă a spiritului, deşi pot râde de ea, un piculeţ, pe la spate, nu prea tare însă, căci ar putea auzi cineva şi, de altfel, cine stă în preajma şefilor este deja sfinţit; ori cum curtează un oarecine (dispreţuindu-l, în fond, numindu-l cerşetor), căruia nici nu se ostenesc să-i reţină numele, doar fiindcă le va furniza un alt avantaj meschin. Iată valoarea atâtor „autorităţi”, a atâtor „oameni plăcuţi”, mondeni cunoscători ai artei seducţiei sociale, de care ne ciocnim uneori zilnic. Suntem nevoiţi să le îndurăm prezenţa în viaţa noastră cotidiană. Dar de ce am suferi? Ce poate fi mai poetic decât îndurarea tăcută? Iată ce spune o specialistă în feng shui, contemporană nouă: „Observarea vieţii nu necesită o reacţie… Observatorul pasiv al vieţii învaţă mai mult privind şi contemplând decât participând activ.” (Lillian Too, Cartea de aur, Pro Editură şi Tipografie, 2005, p. 222).
Dorinţele noastre, trombe de lavă incandescentă, ne dau o indicibilă senzaţie de grandoare şi putere, purtându-ne cu ele, până ce suntem făcuţi fărâme, complet nimiciţi. Nu avem nevoie de starea de exaltare conferită de patimile noastre, deşi societatea ne consideră puternici numai dacă ne ambalăm, dacă expunem/etalăm emoţii răvăşitoare. Cei calmi sunt taxaţi de slabi, naivi, indiferenţi, neinteresanţi. Ceea ce e vital însă este cu totul altceva decât lanţul şi înlănţuirea fenomenelor: răcoarea spiritului, calmul ordonator prin care zărim lucrurile trăindu-şi fiecare, cu demnitate, rangul propriu. Să mai spun că pasiunea dezlănţuită mi se pare total apoetică? Tot ce se îndreaptă spre exterior, vrând să apuce, să intimideze, să posede nu are nimic de-a face cu poezia. Oare nu a spus Iisus Hristos că împărăţia cerurilor e în interiorul nostru, în noi înşine? De ce separăm viaţa sfântă de aceea dusă în lume? Nu există gard să le separe, nici reguli aparte pentru fiecare dintre ele. Şi nici nu avem ce apuca, deţinem totul în sinea noastră, iar poezia e o formă de bogăţie, de belşug existenţial. Subiectul fără obiect. Doar aparent cu obiect, transformându-l pe acesta în prezenţă inofensivă, ce nu mai tentează. Pentru că este posedat deja, pentru că a devenit şi el subiect, i-a fost redată demnitatea. Avem totul. Asta ne învaţă poezia. Implicit, egalitatea cu firea.
Avem nevoie de o înţelepciune care să curgă, să nu separe lucrurile, să nu delimiteze, să treacă, prin carnea lor liniştită, ca o undă de răcoare. Iar aceasta poate fi poezia.
Ceea ce vom câştiga prin repeziciune vom pierde prin tristeţe.
Să nu condamnăm, aşadar, pe nimeni, să nu ne speriem de nimic, să nu refuzăm existenţa a ceva/cuiva, sub cuvânt că e un lucru imposibil, incalificabil, de neadmis: o atitudine poetică, lipsită de teamă; „căci El porunceşte soarelui Său să răsară şi peste cei răi, şi peste cei buni, şi dă ploaie şi peste cei drepţi, şi peste cei nedrepţi” (Matei, 5, 45).
Şi, mai ales, să nu ne pierdem discernământul, încât să uităm de noi: atunci când omul jinduieşte, într-un acces de slăbiciune şi prostie, să placă lumii, el se află în situaţia acelei soţii devotate din poveste, care, nemaiştiind cum să-i gătească soţului mâncăruri dintre cele mai alese, în vreme ce el îi reproşează întruna că nu atinge nivelul de măiestrie al primei soţii, descoperă la sfârşit, afumând din greşeală bucatele, că asta reprezintă pentru el perfecţiunea, cu asta fusese obişnuit înainte.
De altfel, n-are niciun rost să facem munte din ce e apă. Tot ce criticăm se va schimba curând, n-o să-l recunoaştem. Tot ce iubim se va schimba. Ne putem considera fericiţi dacă o fărâmă din ceea ce am admirat dăinuie. Ne va fi acesta un îndemn spre a căuta, trecând prin poezie, ceea ce este etern.
Întrebi, omeneşte: „Ce să fac dacă viaţa m-a dezamăgit?” Îţi răspunzi singur: cufundă-te şi mai adânc în ea, totuşi detaşat, aşa cum înotătorul învaţă să cunoască marea, pentru a o stăpâni.
Norocul e, adesea, semnul graţiei lumii acesteia şi al dizgraţiei celei de dincolo. Invers, nenorocul poate fi semn al dizgraţiei lumii acesteia şi al graţiei celei de dincolo. Atenţie deci! Să simpatizăm şi să protejăm ghinioniştii, fii ai luminii, unii dintre ei poeţi, care au făcut tot ce ţinea de ei, dar totuşi, norocul nu le-a surâs. Să distrugem mental (ca şi când am rupe iţele sferei câlţoase unde stă închis Merlin, închis de propria iubită, vrăjitoarea Viviana, care a învăţat de la el meserie doar spre a-l imobiliza pe veci; dar păcatul tot al lui a fost, nu-şi simţea ridicolul – un ghiuj iubăreţ, lipsit de orice haz) sau doar să ignorăm norocul – capcană a fiilor lumii, ţesuţi din aceeaşi substanţă a amăgirii ca ea –, neuitând că momentele cele mai frumoase ale vieţii sunt acelea în care lumea cealaltă coincide cu aceasta, iar contemplaţia fericită a unui noroc superior, pur, îmblânzeşte, încoronează şi pacifică spornica, regala hărnicie a nenorocului.
Calculul e al omului, spontaneitatea a divinităţii. Să fii spontan în dăruire, ca şi în aşteptare, ori în fiecare gest umil. Să mănânci poetic, de pildă.
(Lumea îşi închipuie că, pentru a deveni un „om mare”, trebuie să faci scamatorii complicate ca să te cocoţi undeva foarte sus, de unde, devenit intangibil, să-ţi arăţi superioritatea discreţionară. E greu de înţeles că adevărata glorie şi fericire sunt la îndemâna tuturor, că pentru ele nu e necesară decât transparenţa.)
În orice legătură poate sălăşlui şi o dezlegare. Aşa că porunca: „Bucură-te!” poate lua cea mai neaşteptată turnură, iar rănile pot genera o explozie de frumuseţe – vindecarea devine atunci carte de înţelepciune, culme a vieţii, spre care omul tinde firesc, dus de însăşi măsura lucrurilor, de o delicată lege universală menită împlinirii.
Tot armonizând puterile vieţii, se face seară. Şi totuşi, să nu ne cuprindă frica, nici sentimentul zădărniciei.
Dar pentru mine nu există nimic mai delicios decât noaptea, cu somnul ei atât de aproape de înţelepciunea noastră intrinsecă, şi apa.
Omul e o misterioasă cetate inexpugnabilă, pentru a cărei autocucerire nu există sfârşit sau, dacă există, acela este pacea desăvârşită, transcendentală.
Adevărata reuşită, chiar dacă pare a fi a unuia singur, e, în esenţă, o victorie prin care izbândesc şi se confirmă toţi oamenii.
Deşi pentru fiecare om a trăi înseamnă altceva, liniile de forţă paralele se vor întâlni undeva în infinit.
Extraordinare acele clipe ale lecturii când simţi că acela care scrie n-o mai face ca un om, ci pare că vezi la lucru însăşi Firea sau Cosmosul sau Dumnezeu scriindu-se de la sine, în forme de exprimare manifestate doar ca reliefuri nude ale striurilor existenţei – vezi clar cum fiecare cuvânt corespunde unui strat geologic care nu mai aparţine cuiva anume, ci tuturor. Iată de ce marii înţelepţi spun că, în ultimă instanţă, nu există nimeni (nimeni care să-şi poată reţine simţul individualităţii).
Deşi aristocratic, cuvântul poetic nu este dispreţuitor, nu este „elitist”, în sensul folosit de mulţi (mai tineri ori mai vârstnici), exasperaţi, pentru că nu au suficientă cultură, nici răbdare pentru a-şi pune marile întrebări. Veşnic complexaţi, ei învinuiesc operele pe care nu le înţeleg. Elitismul de proastă factură, un dispreţ ascuns faţă de semeni, există totuşi, camuflat adesea în cei mai mondeni şi abili oameni; dar numai tăcuta prezenţă divină ştie acestea, cunoaşte măsura păcatului fiecăruia, ca şi a tuturor lucrurilor ascunse: ea cheamă spre a transforma, nu consideră nimic static şi predeterminat ori apt să i se pună o etichetă.

Laurenţiu BELIZAN

pumnul încleştat al zilei

îți pui căștile
de parcă ceva ar putea înăbuși greața
toate atingerile lasă semne –
albii marțiene secate

între vertebre ca între pietre de moară
timpul se preface în pulbere
se lipește pe tălpi de retină
sărutul contaminează

ura infinitezimală în doze transparente
te-ar putea trezi
anticorpii ar împleti cruste de iubire acolo

firele căștilor s-ar muta în pământul de împrumut al orhideei
tu te-ai așeza în genunchi și mi-ai săruta vârfurile degetelor
cu acel sentiment că îți scapă ceva
substanța de contrast intrând în capilare

ești un stent în aorta fiecărei întâmplări
retragerea ar însemna o complicitate cu neantul
din pumnul încleștat al zilei
se răstoarnă lucruri
le așezi pe Marte
într-un lego din care Dumnezeu a înghițit ultima piesă

Distribuie: