Zăngănele LXX
De ce subiectele sunt inepuizabile pentru o minte îngustă ca a mea? O posibilă explicație se referă la cantitatea de informații cu care zilnic vin în contact și din care încerc să triez pe cele potrivite caracterului meu, dar mai există una care ține doar de faptul că sunt român, surprinderea că cel despre care urmează să vorbesc, și asta ține doar de alt specific național manifestat prin modul neaoș de-a-l portretiza, nu este așa cum se înfățișează.
Am pus cap la cap două postări care s-au potrivit ca două lacrimi de suflet, amândouă mâhnindu-mă profund pentru că stau în conștientul meu și încă mă macină fără să pot găsi leacul potrivit. Una stă să cadă pentru simplul fapt că nu am putut fi ca restul. Atât de mult mi-am dorit să pot percepe lumea precum cei din preajmă încât mereu lucrurile au ieșit pe dos sau strâmbe până la hidoșenie. Cealaltă picătură de iris geamăn atârnă de când m-am născut și-am putut pune prima întrebare de nedumerire. Ca mine s-au întrebat și alții de ce, dar și-au pus nedumerirea doar de o parte a chestionării și-atât. Alții au pus întrebarea doar sub forma mirării, restul raționamentului, logic ar fi fost să ducă la o concluzie, punându-l elegant sau nu la coșul de gunoi al neputinței sau purei nepăsări. Am găsit printr-o relevanță de moment hiba nației române, cea cu care ne încununăm și ne înseninăm traiul sărăcăcios mintal de pe o zi pe alta crezând că am atins apogeul și ea nu are alt nume decât inconsistență. Urme de conștiință umană pe scoarța cerebrală a națiunii extrasă din daci și ce-or mai fi trecut pe lângă ei au fost și sunt, doar că vaga floare de făcut primăvară în creierii sacri ai începuturilor de lume s-a ofilit de fiecare dată în conștiența revelației din miez de noapte stinsă în miez de zi.
Marile idealuri au murit de dimineață, marile idei s-au pierdut după o noapte de fantastice închipuiri de realizare. Empatia si afluența de binefacere pornită din suflet s-au lovit de îndărătnicia unei mentalități care n-a lăsat loc de milă și-a ordonat execuția din priviri a oricărui ins nenumit ,,eu”. De la egoism pornesc toate, de la individuația unui caracter unic plasat în centrul atenției, din cauza acestui egocentrism de sorginte neaoșă, puternic românesc. De la el pornesc aceste empatii formale, înjumătățite ad-hoc pe drumul dinspre inimă spre cutia craniană care încep cu ,,Ce rău îmi pare….” și se sfârșesc cu o întoarcere de spate. Sunt atâtea trăsături de caracter cu care suntem înzestrați, toate dincolo de limita de jos a pozitivului, încât nu este de mirare că evoluția noastră n-a putut număra decât câteva scântei oarbe, câteva străluciri de lumină neagră, haotic pulsate din patrimoniul visteriei cu înțelepciune și deșteptăciune.
Aferim timpurilor noi! Și eu și alții am fi zăcut în negura ignoranței națiunii de apartenența și-am fi putrezit prin cotloanele întortocheate ale definiției intelectualului și deșteptului, săpate după norme tehnologice standard. Nu e greu de demonstrat că Einstein n-ar fi fost mai mult decât un simplu căruțaș în spațiile mioritice, e de-ajuns să vezi cum a fost tratat Brâncuși. Este suficient să vezi câtă admirație există pentru o femeie de servici care are diplomă de master în robotică și câți umeri se ridică a neputință la posibila așezare a ei pe locul mai mult decât meritat. N-o să mă iau pe mine ca alt exemplu, cu toate că aș putea aspira la anumite pretenții mentale, dar faceți un exercițiu de voință, primul pas în schimbarea concepțiilor despre alții, și treceți pârleazul blestematei gândiri românești. Lăsați invidia, lăsați barierele de orice fel să se ridice în fața omeniei, poate și a milosteniei celebre, redeschideți cărțile cu snoave și cimilituri și culegeți esențele tari ale firescului uman. Lăsați primatul din voi să se trezească, să miroasă, să urle, să plângă, să râdă, să întindă o mână….
